În zilele când Kievul avea prinț, în oraș domnea un balaur care le cerea orășenilor să îi dea tribut în fiecare an un băiat sau o tânără fecioară.A venit rândul fetei prințului să fie dusă la balaur, iar tatăl ei a chemat-o, pentru că trebuia să facă și el ceea ce făcuseră supușii lui.
Prințesa era atât de frumoasă, că la soare te puteai uita, dar la dânsa ba, iar
balaurul, cum a văzut-o, s-a și îndrăgostit de ea. Și prințesa, văzând aceasta, se purta blând cu răpitorul ei și îi vorbea frumos.- Spune-mi, balaure, există pe pământul ăsta un om care să te poată învinge ? Îl întrebă ea la câteva zile după ce o răpise .
- Da, există, spuse balaurul, trăiește în Kiev, pe malul cel mai înalt al râului Nipru.
Este tăbăcar și-i atât de puternic că întotdeauna înmoaie nici mai mult nici mai puțin de 12 piei netăbăcite o dată. Le scufundă în Nipru și, după ce se îmbibă cu apă, devin foarte grele. Ei bine, să știi că am încercat o dată sau de două ori să trag de ele pe sub apă, ca să văd dacă le mai poate ridica, dar cu ușurință le-a tras pe țărm și m-ar fi luat și pe mine cu ele dacă l-aș fi lăsat. Tăbăcarul este singurul om pe lumea asta de care mă tem.
prințesa a ținut minte vorbele acestea și a început să caute o cale de a-i trimite tatălui ei vești despre ea.Voia să nu mai fie prizonieră pentru că era foarte singură. Nu avea cu ea decât un porumbel pe care îl crescuse de mic pe când era la Kiev.
Tot gândindu-se cum să scape, a hotărât să îi scrie tatălui ei o scrisoare.
”Trăiește un om în Kiev - scrise ea - pe numele lui, Krilo tăbăcarul. Și te rog să încerci să îl rogi sau să pui pe alții să îl roage să lupte cu balaurul ca să mă elibereze, pe mine, fecioara nefericită, din captivitate.Dacă vorbele mele nu îl vor convinge, încearcă să îl îndupleci cu daruri. Să nu lași pe nimeni sî îi vorbească altfel decât cu mult respect ca nu cumva să îl supere.Până la sfârșitul zilelor mele mă voi ruga la Dumnezeu să vă aibă în pază pe amândoi”.
După ce a scris aceste cuvinte i-a pus scrisoarea în cioc porumbelului și i-a dat drumul pe fereastră. Porumbelul s-a înălțat până la ceruri, apoi a zburat direct spre casă.Copiii prințului, care alergau prin curte, l-au văzut și au început să strige:
- Tată ! Tată ! Uite-l pe porumbelul surorii noastre !
Când a auzit vestea, inima prințului se umplu de bucurie. Dar apoi, după ce se gândi puțin, tristețea îl copleșiȘ”Cred că fiica mea e moartă ucisă de balaur” își spuse el.Dar când porumbelul s-a apropiat de el, a văzut că purta ceva în cioc.
Citi scrisoarea și convocă apoi sfatul bătrânilor.
- Cunoașteți în Kiev vreun om pe nume Krilo tăbăcarul ? întrebă el.
- Da ! răspunseră bătrânii. Trăiește pe malul cel mai înalt al Niprului.
- Cum să facem să vorbim cu el în așa fel încât să nu se simtă jugnit și să facă ceea ce îl rugăm ?
La această întrebare, însă, nu le-a fost ușor să găsească răspuns. S-au sfătuit mult și, în cele din urmă, au hotărât să îi trimită pe cei mai bătrâni oameni din Kiev să îi vorbească lui Krilo.
Trimișii au pornit-o imediat în căutarea tăbăcarului. Au ajuns la căsuța lui Krilo, au deschis ușa și au rămas încremeniți : Krilo stătea pe podea, cu spatele la ei, învârtind și storcând cu mâinile goale 12 piei crude în același timp.
Nu puteau să-i vadă decât barba albă ca zăpada cum se mișca în sus și în jos în timp ce muncea.
Dar unul dintre trimiși a tușit. krilo, surprins, a stors atât de tare pieile că le-a rupt. S-a întors atunci cu fața la soli; iar ei i-au făcut plecăciuni până la pământ și i-au zis cine i-a trimis și de ce.
Dar el era atât de furios că nici nu a vrut să-i asculte. Au încercat să-l înduplece cu rugăminți fierbinți, au căzut chiar în genunchi în fața lui, dar totul a fost în van.
Ce era de făcut ?
S-au întors la prinț cu tristețe în suflet, iar prințul s-a gândit mult cum să-l convingă pe Krilo și a hoărât ca să-i trimită ca soli pe cei mai tineri oameni din Kiev.
Însă nici ei nu au avut mai mult noroc.Krilo le-a ascultat rugile în tăcere. Stătea în fața lor, întunecat ca un tunet.
Atunci, prințul s-a gândit și iar s-a gândit și a hotărât să trimită la krilo câțiva copii.
Când au început copiii să plângă, să cadă în genunchi în fața lui și să-l roage, tăbăcarul a fost mișcat până la lacrimi.
- Bine ! spuse el. Am să fac ce mă rugați !
I-a cerut prințului 12 butoaie cu smoală și 12 căruțe pline cu câlți.
Când i-au fost aduse, s-a înfășurat cu câlți și și-a turnat smoală peste, crescându-și astfel greutatea cu 10 ocale. Apoi a plecat să se lupte cu balaurul.
- De ce ai venit, Krilo ? Să te lupți cu mine sau să facem pace ?
Să ne luptăm monstru blestemat. Niciodată nu am să fac pace cu cei asemenea ție !
Începură luota, iar pământul se zguduia și se cutremura sub ei. Balaurul încercă să-l muște pe Krilo, dar o bucată de smoală i se înțepeni în dințiȘ îl mușcă din nou și i se umplu gura de câlți. Atunci krilo l-a prins în brațe și, cu greutatea lui, l-a înfipt în pământ.
Balaurul s-a înfierbântat atât de tare, de parcă ar fi luat foc, și a fugit repede în Nipru ca să se răcorească.Atunci, tăbăcarul a înfășurat mai mulți câlți în jurul lui și a turnat smoală peste ei.
De fiecare dată când ieșea balaurul din apă, Krilo se repezea asupra lui și îl strivea cu greutatea. Din nou și din nou, îl străpungea atât de tare că îi trosneau oasele.
Au luptat ei și au luptat, iar fumul se ridica deasupra lor până la nori. Îi înconjurase.
Loviturile lui krilo erau mai rapide și mai puternice, iar balaurul ardea ca un fier înroșit. Se loveau și se strângeau dr se cutremura pământul.
Orășenii priveau lupta de pe un deal și stăteau acolo încremeniți de teamă.
Dintr-o dată s-a auzit un zgomot puternic: Krilo îl trântise atât de tare la pământ pe balaur că acesta se rupsese.Oamenii au început să bată din palme.
Dușmanul zăcea acum mort iar krilo a eliberat-o pe prințesă și a dus-o tatălui ei.
Prințul nu mai știa cum să-i mulțumească lui Krilo.
De atunci o parte a Kievului se numește cartierul Tăbăcarilor.
