THANKSGIVING - IMAGINI FRUMOASE - FELICITARI

THE FIRST THANKSGIVING - by Albert F. Blaisdell and Francis K. Ball.

A story of the time long ago when the Pilgrims of Plymouth invited the Indian chief Massasoit and his followers to share their feast.

All through the first summer and the early part of autumn the Pilgrims were busy and happy. They had planted and cared for their first fields of corn. They had found wild strawberries in the meadows, raspberries on the hillsides, and wild grapes in the woods.

In the forest just back of the village wild turkeys and deer were easily shot. In the shallow waters of the bay there was plenty of fish, clams, and lobsters.

The summer had been warm, with a good deal of rain and much sunshine; and so when the autumn came there was a fine crop of corn.

"Let us gather the fruits of our first labours and rejoice together," said Governor Bradford.

"Yes," said Elder Brewster, "let us take a day upon which we may thank God for all our blessings, and invite to it our Indian friends who have been so kind to us."

The Pilgrims said that one day was not enough; so they planned to have a celebration for a whole week. This took place most likely in October.

The great Indian chief, Massasoit, came with ninety of his bravest warriors, all gayly dressed in deerskins, feathers, and foxtails, with their faces smeared with red, white, and yellow paint.

As a sign of rank, Massasoit wore round his neck a string of bones and a bag of tobacco. In his belt he carried a long knife. His face was painted red, and his hair was so daubed with oil that Governor Bradford said he "looked greasily."

Now there were only eleven buildings in the whole of Plymouth village, four log storehouses and seven little log dwelling-houses; so the Indian guests ate and slept out of doors. This was no matter, for it was one of those warm weeks in the season we call Indian summer.

To supply meat for the occasion four men had already been sent out to hunt wild turkeys. They killed enough in one day to last the whole company almost a week.

Massasoit helped the feast along by sending some of his best hunters into the woods. They killed five deer, which they gave to their paleface friends, that all might have enough to eat.

Under the trees were built long, rude tables on which were piled baked clams, broiled fish, roast turkey, and deer meat.

The young Pilgrim women helped serve the food to the hungry redskins.

Let us remember two of the fair girls who waited on the tables. One was Mary Chilton, who leaped from the boat at Plymouth Rock; the other was Mary Allerton. She lived for seventy-eight years after this first Thanksgiving, and of those who came over in the Mayflower she was the last to die.

What a merry time everybody had during that week! It may be they joked Governor Bradford about stepping into a deer trap set by the Indians and being jerked up by the leg.

How the women must have laughed as they told about the first Monday morning at Cape Cod, when they all went ashore to wash their clothes!

It must have been a big washing, for there had been no chance to do it at sea, so stormy had been the long voyage of sixty-three days. They little thought that Monday would afterward be kept as washday.

Then there was young John Howland, who in mid-ocean fell overboard but was quick enough to catch hold of a trailing rope. Perhaps after dinner he invited Elizabeth Tilley, whom he afterward married, to sail over to Clarke's Island and return by moonlight.

With them, it may be, went John Alden and Priscilla Mullins, whose love story is so sweetly told by Longfellow.

One proud mother, we may be sure, showed her bright-eyed boy, Peregrine White.

And so the fun went on. In the daytime the young men ran races, played games, and had a shooting match. Every night the Indians sang and danced for their friends; and to make things still more lively they gave every now and then a shrill war whoop that made the woods echo in the still night air.

The Indians had already learned to love and fear Captain Miles Standish. Some of them called him "Boiling Water" because he was easily made angry. Others called him "Captain Shrimp," on account of his small size.

Every morning the shrewd captain put on his armour and paraded his little company of a dozen or more soldiers; and when he fired off the cannon on Burial Hill the Indians must have felt that the English were men of might thus to harness up thunder and lightning.

During this week of fun and frolic it was a wonder if young Jack Billington did not play some prank on the Indians. He was the boy who fired off his father's gun one day, close to a keg of gunpowder, in the crowded cabin of the Mayflower.

The third day came. Massasoit had been well treated, and no doubt would have liked to stay longer, but he had said he could stay only three days. So the pipe of peace was silently passed around.

Then, taking their presents of glass beads and trinkets, the Indian king and his warriors said farewell to their English friends and began their long tramp through the woods to their wigwams on Mount Hope Bay.

On the last day of this Thanksgiving party the Pilgrims had a service of prayer and praise. Elder Brewster preached the first Thanksgiving sermon. After thanking God for all his goodness, he did not forget the many loved ones sleeping on the hillside.

He spoke of noble John Carver, the first governor, who had died of worry and overwork.

Nor was Rose Standish forgotten, the lovely young wife of Captain Miles Standish, whose death was caused by cold and lack of good food.

And then there was gentle Dorothy, wife of Governor Bradford, who had fallen overboard from the Mayflower in Provincetown harbour while her husband was coasting along the bleak shore in search of a place for a home.

The first Thanksgiving took place nearly three hundred years ago. Since that time, almost without interruption, Thanksgiving has been kept by the people of New England as the great family festival of the year. At this time children and grandchildren return to the old home, the long table is spread, and brothers and sisters, separated often by many miles, again sit side by side.

Today Thanksgiving is observed in nearly all the states of the Union, a season of sweet and blessed memories.

DOUĂ MÂINI CARE AJUTĂ - FIȘĂ DE LUCRU

FRATE - de Ina Cordun

FRATE de   Ina  Cordun Un cuvânt mi-e drag pe lume Și îl port în gând mereu, Cine nu are un frate, Nu va ști nici ce simt eu. Chiar de vântul întristării Îmi mai bate pe la geam, Fericită sunt că-n lume Drag și scump un frate am. Dumnezeule prea Sfânt M-ai creeat și Te iubesc, Dar pentru-al meu frate-n lume, Veșnic am să-Ți mulțumesc.

INFORMATICĂ PENTRU GIMNAZIU - IDEI CREATIVE PENTRU PROFESORII DE INFORMATICĂ - Brățări cu cod binar / coliere / brelocuri

Codul binar este un mod de a scrie scrisori și numere și simboluri folosind un șir de 8 cifre de 0 și 1. De exemplu, litera „A” cu majuscule este scrisă 01000001. Folosind mărgele negre pentru 0 și margele albe pentru 1, cu culori între ele pentru distanțare, am putut crea brățări, coliere și brelocuri cu mesaje codate.

O idee excelentă pentru profesorii de informatică interesați să arate elevilor o latură atractivă a codului binar - ținând cont că adolescenților le plac secretele, misterele

Majoritatea copiilor și-au scris numele sau inițialele, câteva fete din școlile gimnaziale nu au împărtășit numele cui au scris...adică...prietenul...Latura aceasta nostimă poate face ora de informatică mai atractivă și acum, în prag de sărbători de iarnă, poate constitui un cadou foarte interesant, cu mesaje codate.

CULORILE ÎN COD BINAR - PLANȘE

ALFABETUL ÎN COD BINAR și LUCRARE PRACTICĂ - PLANȘE

CUM SE ROAGĂ TATA - de Darida

CUM  SE  ROAGĂ  TATA de  Darida Se roagă o mamă, se roagă și plânge,   Iar lacrima ei către ceruri ajunge,  Ori până se scade făclia de ceară- De dis-dimineață și până în seară. Se roagă un tată, genunchii nu-i pleacă  Și n-aprinde candeli și nici lumânare,  Ci zice ceva, mergând la culcare,  Dar ruga lui face și vântul să tacă. Se roagă o mamă și ruga-i în fire,  Căci știe și Crezul, demult, pe de rost,  Iar zile de miercuri și vineri -e post Și-n jurul ei câmpul e numai iubire.  Se roagă un tată în grabă spunând,  Ar vrea să cuprindă tot bunul din lume,  În vorbe lipite la dragul lui nume  A celui ce-l vede în ochii crescând.  Nu știe nici rânduri, nici reguli din carte,  Le spune cum crede și cum i s-arată. Pe fiu îl învață el singur, aparte,  Iar seara se roagă, mai mult, pentru fată .

BĂTRÂNA BUFNIȚĂ DIN TURLA BISERICII - de Raluca Apetrei

 Se spune într-o legendă demult uitată că toate păsările veneau să ceară sfatul bufniţei. Aceasta era cea mai bătrână dintre toate şi îşi făcuse un renume din înţelepciunea sa.

Bufniţa locuia într-o clopotniţă veche de biserică şi nu ieşea decât foarte rar de acolo. Totuşi, îi asculta pe toţi cei ce veneau cu probleme la ea şi întotdeauna le oferea soluţii care să-i ajute.

La un moment dat, o vrabie iscoditoare a vrut să vadă de ce bate bufniţa atâta monedă pe împăcare, recunoştinţă şi ajutor reciproc. Practic, la aceste noţiuni se rezumau sfaturile pe care le dădea ea păsărilor. Dacă veneau două ciori certate, le sfătuia să se împace numaidecât, pe puişori îi învăţa să le mulţumească întotdeauna părinţilor pentru fiecare viermişor primit şi pentru orice lucru, cât de mic. Păsărilor tinere le zicea să le ajute pe cele bătrâne, celor bătrâne, să fie îngăduitoare cu cele tinere şi tot aşa.

Vrabia s-a dus cu îndrăznire la bufniţă:

– Să ştii că îi poţi duce de nas pe ceilalţi, dar pe mine, nu.

Bufniţa a ridicat din sprânceană, privind-o peste umăr.

– Tu nu faci decât să tragi cu urechea la predicile astea pe care tot le auzi pe aici, pe la biserică. Şi apoi, ni le spui nouă şi te crezi înţelepciunea întruchipată. Dar aş vrea să-ţi reamintesc că toate poruncile ori, mă rog, prescripţiile astea sunt pentru oameni. Deci, nu poţi avea pretenţia de la noi, nişte biete păsări, să le respectăm.

Câteva momente de tăcere.

Enervată la culme că bufniţa nu răspunde, vrabia începu să ţipe:

– Ce tot o tragi în sus şi în jos cu împăcarea şi recunoştinţa? Sunt atâtea cazuri când cineva are dreptate şi trebuie să lupte pentru cauza sa, nu să se lase călcat în picioare. Dar tu nu ai ieşit în viaţa ta din această hrubă şi mai îndrăzneşti să dai sfaturi…. Eşti o impostoare! Eşti o impostoare!

Cu un calm imperturbabil, bufniţa aşteptă ca mai mică şi mult mai guraliva sa surată să se liniştească. Apoi, fără să aducă în discuţie propriile ei păreri şi coduri morale, bufniţa i-a răspuns aşa:

– Dragă vrabie, ai dreptate: păsărilor nu li se pot aplica aceleaşi legi de conduită ca şi oamenilor. Şi într-adevăr, nu ştiu prea multe chestiuni despre viaţă pentru că am ieşit foarte rar din perimetrul acestei curţi. Dar în aceşti 70 de ani de când locuiesc aici, în turlă, am văzut sute de înmormântări. Pe lângă toată durerea pricinuită de pierderea cuiva drag, mai există o durere, chiar mai mare la unii: că au pierdut acea persoană fără să aibă ocazia să-i mulţumească pentru grijile şi eforturile depuse pentru ei, că viaţa a fost prea crudă şi nu le-a mai dat şansa de a se împăca, că ar fi putut comunica mai mult, că s-ar fi putut cunoaşte mai bine, că s-ar fi putut ajuta mai des……

Vrabia făcea ochii mari şi nu-şi găsea replică potrivită.

Bufniţa continuă:

– Bineînţeles că sunt situaţii în viaţa când trebuie să lupţi ca să dovedeşti că ai dreptate, să nu te laşi umilit…..Dar vezi tu, din ce-am văzut eu în atâta amar de ani, nu se merită să trăieşi tot restul vieţii cu un regret atât de mare: că ai fi putut face mai mult pentru relaţia cu cineva, dar acum e prea târziu….De aceea îi sfătuiesc pe toţi să se împace, să le spună celor apropiaţi ce simt faţă de ei şi să se ajute. 

Vrabia nu se aştepta la un asemenea răspuns, cu siguranţă.

După plecarea ei, bufniţa adăugă pentru sine:

– Nu încerc să imit nicio predică, vrabie naivă, dar nu vezi că pentru certuri şi răzbunări în numele dreptăţii ne găsim întotdeauna timp, dar pentru înţelegere şi iertare e de multe ori, nepermis de des, PREA TÂRZIU….?

ISPRĂVILE ȘI VIAȚA LUI MIHAI VITEAZU - de Petre Ispirescu - Partea a - II-a

V

Mihai Viteazul așteptă cu oastea sa lângă râpa Dâmboviței ajutorurile făgăduite, cari și sosind, el le întâmpină după cuviință; iară ostașii lui Mihai ziseră ostașilor ce le veniseră într-ajutor:

- Bine ați venit, fraților !

Aceste ajutoruri trecuseră munții pe la Rucăr, împreună cu însuși craiul Ardealului, Sigismund Batori, și se înfrățiră românii cu ardelenii și cu moldovenii cei veniți cu Răzvan-vodă. Mihai puse de le numără și află că ardelenii erau treizeci și două de mii de pedestri, cinci mii de călăreți cu cincizeci și trei de tunuri; iară moldovenii două mii patru sute pedestri, opt sute călăreți cu douăzeci și patru de tunuri.

Spun, măre, că pe când oastea ardelenilor scobora munții spre a veni să se unească cu oastea lui Mihai Viteazul, s-a arătat pe cerul senin, ziua în amiaza mare, după ce răsărise soarele, o stea cu coadă, care a strălucit un ceas întreg.

Afară de aceasta, un vultur năpraznic își luă zborul din muntele vecin, numit Piatra Craiului, și se lăsă fără frică în tabăra ardelenilor. Aceasta fu semn de izbândă; ostașii îl prinseră și-l aduseră la Mihai, plocon. Niște palavatici vrură să zică despre această minune că, deoarece vulturul a căzut în robie, aceasta însemnează că rău semn este pentru creștini. Mai târziu însă se adeveri că aceasta fu o bârfitură și că proorocia lor mincinoasă fu. Creștinii purcese asupra turcilor, ce se închisese în cetatea ce o clădise ei la Tîrgoviștea. Sinan pașa umbla cu vicleșuguri să apuce oastea românească la largul lui, ca să o ia la bătaie de toate părțile. Pentru aceasta se prefăcu că fuge cu o parte din oastea sa. Românii îl lăsară în pace să meargă până la București.

Iară ei, sfătuindu-se, găsiră că e mai cuminte lucru să facă cum să n-aibă nicio teamă de la spate. Și deci, la 18 octombrie, deteră război cetății Tîrgoviștea. Românii începură a o bate din trei părți. Și atâtea gloanțe și ghiulele aruncară în cetate, încât nu mai putură răbda ciutacii. Aceștia se urcară pe zidurile cetății și de acolo se bătură, până ce românii, ajungând la ziduri, care erau de lemn, le deteră foc. Turcii, dacă văzură că n-au încotro, deschiseră porțile cetății, iar românii îi trecură pe sub ascuțișul săbiei, și nici picior de turc nu scăpă cu viață. Ali pașa, căpetenia oștilor păgâne, căzu în mâna creștinilor.

Auzind și de această biruință, Sinan pașa începu a se căina și zise:

- Cine putea crede că are să iasă atâta silă de la Kara Iflak ? Cum noi, puternicii, căzurăm, și cum neputernicii se ridicară ? Ticăită și înșelătoare lume ! Tu pre cei ce se înalță îi smerești, iară pre cei ce se smeresc îi înalți. Cum eu, spaima oarecând a Asiei și a Africei, fug fără nici o putere dinaintea unui domn atât de nebăgat în seamă altădată ! Acestea zicând, se cărăuți spre Giurgiu, lăsând la București șapte mii de turci, hotărâți a muri până la unul luptându-se. Pentru aceasta înierbară și locul de la mănăstirea Radului-vodă, cu gând ca să-i dea foc când va intra oastea creștină și să o arunce în văzduh. Românii, dacă aflară de fuga lui Sinan pașa, lăsară Bucureștii la o parte și se luară după dânsul. Acuma turcii își făcuseră nălucă; fugeau mai mult de groază decât de armele românilor. Intrase spaima în păgâni și nu mai putea nimeni să-i oprească din fugă. Până să-i ucidă românii ce-i fugăreau, se ucideau ei între dânșii, dând unii peste alții ca orbii, care mai de care să trescă mai întâi Dunărea dincolo.

Peste șase mii de care încărcate cu de toate bogățiile lăsară în urmă. Vreo cinci mii de români, ce luaseră turcii robi în război, și pe care îi duceau cu dânșii, le scăpară din mâini. Aceștia, puind mâna pe însuși armele turcilor, deteră în păgâni de-i zvântară; apoi se uniră cu oastea creștină. 

Când ajunseră românii la Giurgiu, Sinan pașa și trecuse la Rusciuc; iară rămfșița oastei era pe podul de vase, năpădind ciutac peste ciutac a trece mai curând. Mihai puse tunurile într-înșii, sparse podul și toți fugarii merseră să îngrașe somnii și morunii din Dunăre și din mare. Aceasta se întâmplă la 25 octombrie. Când spuseră lui Sinan pașa că toată oastea pierise, el începu a-și frânge mâinile de durere, și a se ticăi, de-i plângeai de milă. El se duse rușinat la sultanul. Acesta, cum îl văzu, se îndrăci de mânie și unde începu a striga la dânsul ca un năbădios, zicându-i:

- Ce mi-ai făcut cu atâta sumedenie de oștire, câine ? Cum îmi prăpădiși floarea împărăției mele, ticăitule și becisnicule ?

Sinan pașa căzu în genuchi cu fața la pământ, neștiind alt ce zice, decât:

- Aman, padișah, aman !

Atunci sultanul, scârbit de dânsul, îl trimise surghiun la Malgara, și acolo, mâhnirea rozându-i inima și rărunchii, el își lepădă potcoavele și dete ortul popii.

Iară sultanul, ca să mai vie nițică inimă turcilor săi, porunci de ieșiră ulemalele (vlădicii) și imamii cu toți hogii și dervișii, și făcură rugăciune mare către Mahomet al lor, în piața cailor, ca să se îndure să scape de rușinea ce păți, și să le ajute a purta biruință împotriva ghiaurilor. Șeicul de la Sfânta Sofia împărți baiere pe la ostași cu vorbe scoase din Coran (biblia turcilor).

Mihai porunci ca toate prăzile ce luase de la turci să se împartă la ostași și la sărăcime, și să se îmbunătățească toate relele ce făcuse păgânul.

La auzirea aceasta toată țara se puse în mișcare și lăudă numele domnului cu ajutorul căruia românii mersese din biruință în biruință.

Mihai nu dete răgaz turcilor nici cât ai da în cremene, ci după ce petrecu până la Gherghița pe Batori și pe Răzvan, ce se întorceau la țările lor, trecu Dunărea din nou și bătu Vidinul; iară căpitanul Fărcășeanul luă Nicopolea. Astfel că nu mai rămase nici pân părțile astea măcar sămânță de turc.

Sultanul turcilor turba și spumega de mânie. Văzu el că în luptă dreaptă nu se putea măsura cu Mihai și începu a umbla cu șotia.

Făgăduia domnia cărei la orcine ar putea să răstoarne pe Mihai. Unii din boieri, poftitori de slavă, umblară să turbure poporul; iară Mihai aflând, supuse sub picioare pe vrăjmași, îi făcu mai scurți de câte o palmă și nimici pâlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor.

Într-acestea Iremia Movilă, boier încuscrit cu leșii, spânzură pe Răzvan-vodă, și se puse în locul lui domn al Moldovei.

Zâzaniile turcilor nu făcu atâta rău creștinilor pe cât a făcut însuși nebuna poftă a creștinilor de a domni unii asupra altora. Mândria a făcut pe îngeri să cază din cer; mândrilor le stă Domnul împotrivă; trufia este o satană ce totdauna își vâră coada unde vede că se adună câțiva oameni să săvîrșească o faptă bună.

De o asemenea mândrie fu coprins și Sigismund, domnul Ardealului. Ar fi poftit acest domn să stăpânească toate trei țările; și pentru ca să ajungă a-și împlini această poftă, alegea totdauna vremurile cele mai grele, când adică se sculau turcii cu război asupra lui Mihai Viteazul, cu gând ca, văzând Mihai că îi vine apa la gură, să făgăduiască tot ce va cere becisnicul de Batori. Dară nu-i ajută Dumnezeu. 

Asemenea și leșilor le rămăsese la inimă domnia Moldovei, și căta vreme cu prilej ca să puie mâna pe dânsa. Pentru aceasta, când se încuscrea cu câte vrun voievod d-ai Moldovei și umbla pe lângă dânsul cu șosele, cu momele, când iarăși, dacă vedea că n-o scoate la căpătâi cu binele, se scula cu război. […] Iară Rudolf, împăratul nemților, carele domnea și în țara ungurului, cel ce se afla în război cu turcii și le mâncase păpara de atâtea ori, căuta prin mijloace viclene să bată pe turci cu mâinile altora; pentru aceasta întrebuința toate vulpeniile. Niciodată nu venise el cu inima curată a se uni cu domnii creștini când fu a se scula împotriva păgânătății, ci totdauna cu gândul dracului, ca orice țară ar scăpa din ghiara spurcatului de osmanlîu, să puie el mâna pe dânsa.

Nestatornicul de Sigismund, aci cugeta să se lase de domnie și de pofta de a stăpâni toate țările românești, aci se căia și iară se întorcea. Când vrea să închine țara neamțului pe mită, când iară voia să rămână închinat turcului. Pentru aceasta, Mihai, îngrijat, și ca să nu se înstrăineze nici o părticică din țările românești, se hotărî a merge însuși să ispitească pe Batori, și totdodată să se înțeleagă gură în gură cu dânsul cum să apuce lucrurile ca să dea război vârtos păgânului.

Se scârbi Mihai când auzi de la Sigismund că vrea să închine țara neamțului și când îl văzu îndemnându-l și pe dânsul să facă tot așa; ca apoi și Moldova să vină după dânsele.

Mihai știa că neamțul nu descărcase nici o pușcă ca să apere aceste țări de neomeniile turcilor și îi era cu ciudă cum să-i pice lui mură în gură o bucățică așa de bună din chiar senin. Însă ca să fie cu știința lui despre tot ce se făcea într-aceasta, trimise și el la Praga pe banul Mihalcea, la 1597, când se duse Sigismund să săvârșească închinăciunea.

Iară daca veniră oamenii împăratului ca să ia în primire frânele țărei, Sigismund își schimbă gândul și de astă dată. Apoi, auzindu-se că vin turcii, el se înscăună din nou.

Pe vremea aceea se sculase asupra lui Mihai,  Halii pașa al Vidinului și Mehmet pașa al Dîrstorului. Mihai Viteazul încălecă pe bidibiul său, își luă oastea, trecu Dunărea, și ca un alt arhanghel bătu oastea protivnică de o stinse.

Mihai, luând în goană pe turci, mergea, după obiceiul lui, înaintea oastei. Calul lui Mihai atâta se înfierbântase, încât zbura iar nu fugea. Ostenii nu se putură ține de dânsul. Când băgă de seamă că lăsase cu mult în urmă pe credincioșii săi oșteni, se văzu înconjurat de o seamă de păgâni, cari se aruncară asupra dânsului. Mihai se apără vitejește, cum știa el să facă. Ucise o mare parte din ei. Dar un spurcat de păgân, mai cutezător, ridică sulița ca să răpuie pe domnul cel viteaz. Acesta se dete la o parte iute ca fulgerul și apucă sulița de vîrf. Păgânul o ținea de coadă; iară Mihai, încleștîndu-i-se mâna pe dânsa de unde o apucase, nu o slăbi nici cât, ba încă, cu cealaltă mână se lupta cu ciutacii ce mai rămăsese. Această luptă ținu până se apropie Preda și Stroie Buzescu, de scăpară pe domnul lor de primejdia cea mare în care căzuse.

După aceasta, Sigismund iarăși își schimbă gândul și, îndemnat de unguri și de leși, se lăsă de domnia Ardealului, punând în locu-i pe vărul său Andrei Batori, ce era vlădică papistaș (cardinal). Acesta, deși popă, deși creștin, se înțelese însă pe sub ascuns cu turcii și cu Movilă al Moldovei ca să răpuie pe Mihai.

Aflând Mihai că un popă creștin se făcuse domn și domnea ca un pașă peste o țară românească, nu se mai putu opri, ci, ca unul ce bătuse pe toți pașii păgâni, se hotărî a bate și pe acest pașă creștin, a-i lua țara și a o face una cu Țara Românească, căci și locuitorii din Ardeal români au fost și sunt. 

VI

Se pregăti deci Mihai Viteazul de război. Își chemă oastea și o tocmi pre ea. Dete poruncă fiecărei cete care și pe unde să se țină gata. Apoi, adunându-și boierii la Ploiești, le spuse că au să meargă într-ajutorul lui Rudolf împărat, și că, pentru aceasta, au să treacă prin Ardeal cu voia cardinalului.

Boierii jurară că vor merge unde va merge și domnul lor, fără să cârtească câtuși de cât. Ei erau încredințați că Mihai știe să-i ducă din biruință în biruință și numele de român să zboare cu fală. Sosind ziua plecărei, Mihai dete poruncile cele mai lămurite. Oastea trecu munții și veni în mijlocul săcuilor. Domnul românilor le dete drepturile după care aceștia suspinau. Când ajunse în ținutul sașilor, el le spuse că vine spre folosul lui Rudolf împăratul. Luă Brașovul, apoi Făgărașul și înaintă spre Sibiiu.

Andrei Batori, călugărul papistaș, era la Belgrad și acolo petrecea ca un pașă turcesc. Pe neașteptate îi fu lui auzirea că Mihai se apropia cu oastea, și trimise soli, cerându-i pace. Mihai opri solii la dânsul și purcese înainte. Merse însă încet, ca să aibă timp și oastea din Oltenia, cu banul Udrea și Radu Buzescu în capul ei, a trece munții, ceea ce se și făcu intrând în Ardeal pe la Turnu Roș și întâlnindu-se cu Mihai la satul Tîlmaciul, aproape de Sibiiu. Cardinalul făcu tot ce putu ca să se împace cu Mihai, însă în deșert. Mihai scrise carte boierilor Ardealului, când se apropie de Sibiiu:

„Eu, Mihai, domn stăpânitor a toată Ungro-Vlahia, scriu adunării și boierilor țării ardelenești, precum să se știe că domnul vostru, Andrei Batori, este de două ori călcător de jurământ: întâi că a lepădat haina călugărească, pe care o primise jurând a nu se despărți de dânsa până la moarte și al doilea că a mințit lui Isus Christos, vânzând agarenilor o țară creștină, deoarece jurase a căuta să aducă la creștinătate pe păgâni. Și să știți că eu am priceput mrejele ce îmi întinde domnul vostru; dară cu voia lui Dumnezeu le voi sparge pre ele, și mi-e voia a-l ierta și pre dânsul, dacă se va lepăda de domnia țărei și va îmbrăca iarăși rasa, ducându-se de unde a venit. Iertarea mea o va dobândi și chiar atunci când ar lăsa pe Sigismund să vie iarăși domn. Până una alta, voi să-mi închinați țara mie, și altfel să nu faceți, căci eu viu la voi cu toată sila mea.“

Auzind de una ca aceasta, călugărul papistaș puse de-și adună oastea și el, și ieși înaintea lui Mihai. Ea era alcătuită de nouă mii de oameni, între cari erau foarte mulți leși și unguri, cu o mare mulțime de tunuri, tot d-alea înfricoșatele. 

Unde până aci românii se luptaseră cu înzeciți oameni decât dânșii, acum trebuiau să se lupte cu trăznetele tunurilor de oameni omorâtoare.

Oștile se aflau într-o depărtare de opt stadii una de alta, între Sibiiu și Șelimberg, la anul de la Christos 1599, octombrie 28 și tocmai când era să înceapă lupta, veni solul papei de la Roma, cel de pe lângă curtea Ardealului, însoțit de doi boieri ardeleni, spre a sfătui pre Mihai-vodă să mai amâne lupta, că doar se va înțelege cu vlădica papistaș.

Mihai nu dete ascultare solului, ci oprindu-l la sine cu toată cinstea cuvenită solilor, ieși înaintea ostașilor și, după datina sa, își ridică mâinile către ceruri, și aruncându-și ochii în dreapta și în stînga către ai săi, le zise în gura mare:

- Dragilor și vitejilor mei oșteni, în partea noastră este dreptatea; cu noi este Dumnezeu; noi n-am călcat jurământul și legăturile de pace! O izbândă strălucită stă înaintea noastră; o mărire nemărginită ne așteaptă; o pradă nespus de mare veți avea ! De partea protivnicilor noștri, ce altă vedeți, decât credință înfrântă, făgăduieli deșarte, legăturile de pace călcate, jurăminte pângărite ? Ce alta, fără numai nebunia minților, înșelăciuni, uneltiri. viclene, crunte înțelegeri cu păgânii, decât frica în inimă, cutremurul în trup, blesteme muierești asupra bătăliei, neîncredere în izbândă, și o fugă rușinoasă ? În numele Domnului, înainte vă zic ! Oștile deteră piept. Cântecele de război înflăcărară inimile tutulor. Răsunau tăriile cerurilor de bubuitul tunurilor vrăjmășești. Oștile se loviră de toate părțile. Ieșeau săgețile din arcurile întinse, ca puzderia; și curgeau gloanțele și zburăturile de ghiulele din tunurile protivnicilor ca grindina și dese ca negura, încât oastea lui Mihai, după o luptă de câteva ceasuri, începu a se buimăci și a se da înapoi. Atunci Mihai, unde se repezi ca un zmeu, și lovind cu sabia pe unul din căpitanii săi, strigă:

- Stați locului, mișeilor !

Graiul lui Mihai străbătu șirurile ostașilor săi ca buciumul arhanghelului. Se îmbărbătară ostașii de bărbăția lui Mihai, se întoarseră la luptă din nou, deteră în buciume și în fanfare, și năvăliră asupra vrăjmașului ca pâraiele ce se rostogolesc din munți, cărora nimic nu le mai poate sta împotrivă. Puseră românașii noștri mâinile pe tunurile ungurilor și începură a-i fugări și a-i tăia fără cruțare; iară leșii, dacă văzură că atâta se îndârjise românii, și atâta pagubă face în oastea protivnică, ei se închinară lui Mihai și-i cerură iertăciune. Mai bine de trei mii de vrăjmași rămaseră pe câmpul de bătaie. O mulțime de steaguri și patruzeci și cinci de tunuri căzură în mâinile românilor, aur, cai și alte neînchipuite lucruri de război.

Biruința fu a românilor. Episcopul papistaș, dacă își văzu oastea înfrântă, o luă la sănătoasa, dând dosul cu toți ungarii, și pieriră în această luptă crâncenă două mii de oameni din ambele părți, lupta țiind zece ore.

Prin această bătălie Mihai luă Ardealul; și se înfrățiră românii cu ardelenii; și intră Mihai cu mare mărire în Belgrad (Alba-Iulia).

La poarta cetății viteazul fu întâmpinat de toți episcopii cu mitropolitul în frunte, îmbrăcați în odăjdiile lor, și de toți boierii țării.

Înaintea lui Mihai erau steagurile luate în bătălie și cari se țineau aplecate în semn de supunere a Transilvaniei (Ardeal), apoi isnafurile; după dânsele veneau toboșarii și trâmbițașii, bătând din tobe și sunând din trâmbițe. Acestora le urma muzica cea mare, care cânta niște cântece foarte frumoase în lauda lui Mihai, și după dânșii pășeau câteva tacâmuri de lăutari și țigani, trăgând din alăutele lor.

Mihai era călare pe un cal îmbrăcat cu o harșea muiată în fir de cel bun. Împrejurul lui umblau opt alergători învestmântați în mătase; în urma lui veneau opt povodnici împodobiți numai cu aur și cu argint. 

Mihai era îmbrăcat cu o mantie albă țesută cu fir de aur; marginile erau cu mai mulți vulturi auriți pe cari se vedeau armele țărei. Pe sub mantie purta o dulamă de mătase albă și la cingătoare avea o sabie de aur încărcată de rubinuri și de pietre nestimate. Un mănuchi negru de pene de cocor, strânse cu o legătură de aur, împodobea căciula cea ungurească ce-i acoperea capul. Era încălțat cu ciupici galbeni, și de la glezne până la genuchi cu niște ciorapi de mătase albă și împodobiți cu pietre scumpe.

În urma lui venea doamna Stanca cu copiii săi: Nicolae și Florica; după cari urmau căpitanii și boierii lui Mihai, în capul oastei românești. Căpitanii erau îmbrăcați cu ițari strâmți cu găitane, băgați în cizme galbene pintenate; în sus purtau pieptare lipite pe trup, cu găitane late d-a curmezișul pieptului, având nasturi la căpătâie; pe umeri cu chepenege cusute cu fir, prinse în copci de argint, pe margine îmblănite cu hârșie neagră și aruncate pe coapsă într-o parte; mijlocul le era coprins de o cingătoare de curea cu ținte, cu zale aurite de care atârna sabia; de gât aveau atârnate câte un colan de aur ce le împodobea pieptul; pe cap purtau gugiumane puse cam într-o parte, cu fundul roșu lăsat în jos și cu pletele date pe spate. Iară banii, în loc de chepenege purtau câte un conteș lung și strălucit, cingătoarea le era de mătase, mai lată decât a căpitanilor, și prinse cu câte două păftăluțe de aur; iară la gugiuman aveau înfipte câte o pană.

Bubuitul tunurilor da veste despre apropierea viteazului.

Și urcându-se Mihai în scaunul domnesc, toți veniră de i se închinară lui ca la un domn.

Într-acestea pe Andrei Batori, carele pribegea prin bungetul pădurilor dintre Moldova și Ardeal, îl ucise un săcui la care ceruse adăpostire. Acesta, aducându-i capul la Mihai, cu gând ca să capete bacșiș, doamna Stanca lăcrimă când îl văzu. Întrebată de Mihai de ce plânge, ea zise:

- Ceea ce s-a întâmplat lui se poate și ție și acestuia tot astfel să se întâmple (arătând pe fiul lor Nicolae).

Mișcat de aceste cuvinte, Mihai, suspinând, zise:

- Săracul popa!

Ucigașul fu dat judecății și osândit pentru că a călcat legea ospeției.

Apoi puse să i se caute trupul și, găsindu-l, dete poruncă să se îngroape cu cinste domnească.

Așa făcu viteazul Mihai. Când era pe câmpul de bătaie, nici strigoii nu puteau să stea înaintea lui nepedepsiți. Iară în timpuri de pace era ca un înger ocrotitor. Dreptatea înaintea lui mergea și iubirea de omenire pururea nedezlipită de dânsul era.

Rudolf împărat, auzind de biruința lui Mihai, trimise soli să-i laude vitejia. Acești soli aduseră lui Mihai un hrisov prin care îl făcea domn moștenitor alȚării Românești, și o poruncă ca să lase Ardealul și să plece la scaunul său, spre a se bate cu turcii la Dunăre. Pentru aceasta îi făgăduia împăratul să-i trimită bani și oaste.

Mihai adună pe boieri și, sfătuindu-se cu dânșii, răspunse solilor:

- Spuneți împăratului d-voastră, că nu este în puterea lui să mă facă domn în Țara Românească. Acolo eu nu cunosc pe nimeni mai mare decât pe Dumnezeu. Țara Ardealului a mea este, căci am luat-o cu sabia; iară ajutorul îl aștept, ca să pot împiedica pe turci a nu veni să-i ia și ce i-a mai rămas: și așa să-i spuneți că mi-e voia; c-apoi, de unde nu, îmi voi întoarce armele asupra împăratului și îi voi arăta eu că oameni nu-mi lipsesc. 

Iară Sigismund, domnul Ardealului, carele se lăsase de domnie, îndemnat fiind de turci, de leși și de unguri, își schimbă gândul, și pofti iarăși a fi domn în Ardeal. Pentru aceasta trecu în Moldova, se uni cu Ieremia Movilă de acolo, și veniră cu oaste în Țara Românească, să-i puie domn în silă pe Simeon Movilă, frate cu Ieremia. Se făcu foc de supărare când auzi Mihai de unele ca acestea, și la 6 mai 1600, porni cu o ceată aleasă de oșteni către Moldova, scoborând munții pe la Borsec, în valea Trotușului. Trei zile și trei nopți umblă Mihai cu oastea prin acești munți, cățărîndu-se de steii de piatră ca pisicile. Calea fiind neumblată și cărările necunoscute, abia, abia, cu chiu și vai, putură să învingă piedicile ce întâlniră. Prin acei munți totul era pustiu și bunget. Pe unde nu călcase nici pui de balaur, românașii noștri trecură ca zmeii. Trei zile nu mâncară românii decât frunze, fiindcă nu se găseau pe acolo de nici unele. Ba nici apă nu era cu îndestulare, fiind pâraiele secate de o secetă grozavă. Și căzură preste oastea leșilor ca niște lupi flămânzi și o dumicară pe ea. Când fu a începe lupta cu moldovenii, oastea lui Ieremia închină armele lui Mihai, și cu mare cu mic strigară:

- Să trăiască Mihai, domnul Moldovei ! Movilă, neavând încotro, fugi în țara leșească, iară Mihai, așezându-se în scaunul domniei, puse stema în cap, numai de briliante și de smarand piatră, apoi veniră înaintea lui toți boierii de se închinară; iară românii se veseliră cu moldovenii și cu ardelenii și se înfrățiră, legătură mare făcând între ei ca, oricând și oricum, să lupte pe față și pe subt mână împotriva dușmanilor ce ar mai voi să le strice frăția și să-i dezunească.

Mihai-vodă Viteazul scrise carte la toți boierii din câtetrele țările:

„Eu, Mihai-Voievod, domn stăpânitor al Țărei Românești, Ardealului și Moldovei, pace și sănătate trimit vouă, credincioșilor boieri ai domniei mele, și fie-vă cunoscut cum că Dumnezeu s-a milostivit și a făcut să se mai împreune laolaltă frații cei pribegiți sub un singur stăpânitor, precum se adună puii sub aripile cloștii. Și să știți că voia mea este, dacă ne va ajuta Dumnezeu, să luăm sub ocrotirea noastră toate semințiile de neamul nostru al românilor, ce s-ar mai găsi în pribegie sau în robie. Și iarăși să știți că voia mea este ca nimeni să nu cuteze a se abate de la sfintele pravili și să nu asuprească pe cel sărman și measer, nici să umble cu viclenie, căci va cădea peste dânsul toată urgia mea domnească.“

După care Mihai, lăsând puterea în mâna a patru boieri mari și credincioși, se întoarse la scaunul său din Belgrad. Acum și împăratul nemțesc și sultanul se luară cu binele pe lângă Mihai Viteazul. Împăratul nemțesc socotea să-i rămâie lui Ardealul, deoarece i-l închinase Sigismund Batori. Sultanul iarăși credea că lui i se cuvine Ardealul carele odinioară îi fusese lui închinat. Și amândoi trimiseră lui Mihai Viteazul daruri: împăratul nemțesc, ajutorul în bani pe care i-l făgăduise, alte feluri de daruri și numirea de sfetnic al împărăției și de cârmuitor al Ardealului; iară sultanul turcesc îi trimise o sabie plină cu pietre scumpe, șapte blăni de astrahan și pene de comănace, cum și o scrisoare cu laude frumoase.

Mihai priimi și pe unele și pe altele. Neamțului nu-i plăcu însă aceasta, dară Mihai îi răspunse că orice sol are dreptul să fie bine priimit, ceea ce nu oprește pe domni să facă cum cer trebile țării lor. Pe lângă acestea, mai pofti de la Rudolf și părțile românești despre apus, cu cetățile Hustu și titlu de prinț al împărăției Rîmlenilor pentru dânsul și pentru fiii săi. 

VII

[…] Ungurii, pizmuind pe Mihai pentru biruințele sale cele însemnate, țesură fel de fel de zâzanii și îi întinseră mreji ca să-l prinză pre el întrânsele. Pentru aceasta trimise soli la leși, cari să îndemne pe Sigismund a se înturna în Ardeal să-și ia domnia, și pe craiul leșilor să ajute lui Ieremia să se așeze iarăși pe scaunul Moldovei. Nu se mulțumiră cu atât, ci boierii lor cei mari se duseră la Basta, căpetenia oștilor nemțești, carele era trimis să privegheze pe Mihai, și-i ziseră:

- Noi ne făgăduim a închina țara împăratului și pe tine să te alegem de cârmuitor, dacă ne vei ajuta să izbutim a goni pe Mihai.

Basta, nici el, nu voia mai mult.

Atunci ungurii arătând nesupunere, Mihai trimise doi boieri de ai săi în adunarea lor de la Turda, să le spuie să fie oameni de treabă și să nu umble cu șoalda. Iară ungurii scoaseră pe boierii lui Mihai cu rușine din adunare, huiduindu-i.

Cum află Mihai de unele ca acestea, își strânse oastea alcătuită din români și ardeleni, și o așeză pe câmpul Mureșului din sus de Ajud; iară Basta cu nemții și cu ungurii se puse la satul Mirislău.

La 18 noiembrie 1600 se dete bătălia. Ceea ce nu s-a putut face lui Mihai niciodată la luptă dreaptă i se întâmplă acum prin înșelătorie. […]

Basta cumpără cu bani oastea ardeleană. […] Atunci nemții, ungurii, ardelenii și cu ajutorurile ce mai primise se năpustiră cu toții asupra aripei drepte cârmuită de voievodul Baba Novac.

Izbit din toate părțile fără milostivire, bătrânul Baba Novac se luptase ca un leu, și nemaiputând opri înfrângerea oastei ce cârmuia, el fu cel din urmă carele părăsi câmpul de bătaie.

Unii vor să zică, că la această bătălie să fi pierit unsprezece mii de români.

Mihai, cu inima zdrobită de mâhnire și de obidă, nu voia nici în ruptul capului să lase pe dragii săi românași supuși la urgia vrăjmașului ci-și aștepta restriștea, pironit pe șoimuleanul său. În zadar câțiva credincioși d-ai săi îl rugară să părăsească câmpul de bătaie, că nu mai este nici o nădejde de scăpare; în zadar îi arătară cum o ceată de vrăjmași se îndreptau ca să-l prinză pre el; dânsul sta neclintit, ca un munte de piatră. În cele mai de pe urmă, biruit de rugăciunile credincioșilor săi, și încredințat că pieirea lui ar fi pieirea drepturilor țării, însuflețit de dorul țărișoarei sale, care aștepta de la dânsul să fie mărită și lăudată, pornește și el spre Făgăraș. Vrăjmașii se iau după dânsul ca vântul. El se ducea ca gândul. Ajunge la Mureș. Acest râu venise mare și curgea turburat căci plouase de se desfundase munții. Dușmanii sunt la spate. Atunci ce să facă el ? Mihai se aruncă călare în valurile spumegoase ale Mureșului și trecu de ceea parte, ieșind la mal numai cu câțiva. Vro zece din soții lui se înecară în vârtejurile valurilor. 

După ce se văzu scăpat de primejdia ce-l amerințase, Mihai descălecă de pe cal, îi scoate frâul din cap, și-i zice:

- Du-te acum sireapul meu; slobod ești de la mine; paște pe aceste câmpii mănoase și soarbe apa cea limpede.

Acest cal era alb și cu o stea neagră în frunte.

Mihai încălecă pe alt cal și apucă spre Făgăraș, unde era soțioara și copilașii lui. Spun, măre, că calul lui Mihai s-a ținut după dânsul cu ochii muiați în lacrămi, și nu s-a dezlipit de domnul lui nici cât.

La Făgăraș, se adunară împregiurul lui risipitele căpetenii ale oastei și îl sileau să treacă în Țara Românească, căci aci locul este cotropit de vrăjmași. El nu voia. Sosind și Baba Novac, rănit, cu părul și barba pârlite de foc, îi zise înecat de suspinuri:

- Suntem biruiți, Mihai, însă nu atât prin armele vrăjmașului, cât prin dușmănia, orândei. Așadară să nu pierdem nădejdea în Dumnezeu, pe câtă vreme te mai avem în viață, ci grăbește-te, încalecă și pleacă în Țara Românească, căci aici nu ești apărat de răutatea inimei lui Basta, care prigonește în toate părțile rămășițele oștirei noastre. Eu unul, crede-mă, aș fi voit mai bine să zac mort dimpreună cu atâția voinici căzuți în luptă, decât să mai trăiesc fugar, după o pierdere atât de jalnică; dară mă frământă dorul de a te ști scăpat pe tine și de a-ți sluji ție până la cea de pe urmă suflare! Fugi dară, fugi cu toate odoarele tale, căci nemții nu vor zăbovi a înconjura cetatea, și atunci va fi prea târziu. Eu însă voi sta aici, adunând pe împrăștiații noștri ostași, și apărându-mă până la moarte împotriva lovirilor dușmanului.

Înduplecat de aceste cuvinte, Mihai urmă sfaturile acestui bărbat și trecu în Țara Românească. Vrăjmașii, năpădind toți cu totul asupra Făgărașului, puseră mâna pe doamna lui Mihai și pe toată casa lui și o aruncară la închisoare; iară pe viteazul Baba Novac, și pe preotul Șașcă puseră de-i arseră de vii în piața Clujului.

Când ajunse Mihai în țară, află că și leșii s-au sculat cu război asupra lui în unire cu cazacii; și că hatmanul Zamoischi intrase în Moldova cu oștire foarte mare. Atunci luă și el ce bruma oștire îi mai rămăsese și cu dânsa trecu în Moldova. Această oștire, și puțină și stătută de ostenelele războaielor, se bătu vitejește. Însă leșii și cazacii, toți oameni odihniți, și într-un număr înzecit mai mare decât românii, ii învinse în bătălia ce avură lângă Siret. Mihai se întoarse iară și trecu peste Olt, ca să-și adune o nouă oaste la Craiova. În acest răstimp leșii intrară în țară. Ei puseră domn pe Simeon Movilă și începură a prăda țara. Mihai făcu ce putu în pripă, adună pe tinerii ce se mai găsiră și cu dânșii veni asupra protivnicului. Oștile se întâlniră lângă Argeș și la 23 noiembrie se dete bătălia. Românii, toți tineri, necercați la război, iară leșii și cazacii erau tot oameni maturi și deprinși în ale bătăliei. După o luptă crâncenă, românii pierdură și aci.

Mihai, în sufletul căruia fierbea dorința de a-și vedea țara și neamul în mărire, nemaiștiind ce să facă, se hotărî să se dea mai bine creștinilor, decât turcilor. De ar fi știut că acești creștini sunt cu crucea în gură și cu dracul în inimă, mai bine se da în partea păgânilor, căci poate ar fi fost mai omenoși. 

Luă deci cu sine pe banul Mihalcea, trecu prin Ardeal și prin Ungaria și la 25 decembrie ajunse la Viena. Rudolf împărat era la Praga, unde se duse Mihai de-l întâlni și se înțelese cu el la cuvinte. Din graiurile lui Mihai, împăratul se încredință că viteazul român n-are viclenie la inimă. Iară dacă auzi că ungurii nu mai vor să închine Ardealul și că a chemat iară pe Sigismund să le fie domn, începu a linguși pe Mihai și-i dete o sută de mii de galbeni ajutor, îl numi cârmuitor al Ardealului, mijlocind totodată să se împace cu Basta. Acesta, zăcaș la inimă cum era, rămase scârbit pentru că nu-l făcuse pe dânsul cârmuitor și se hotărî a purta sâmbetele lui Mihai.

Nemții umblau să înșele pe unguri; ungurii umblară să înșele pe nemți și amândoi înșelară pe Mihai. Acesta, tare în credința către Dumnezeu, către creștinătate și în puterea brațului său, umbla cu inima deschisă, lucra pe față și fără vicleșug. El știa una și bună, să-și veză țara lui mare și lăudată, pe locuitorii ei trăind în larg și în belșug, iară păgânul să nu mai cuteze a-i bântui. Își adună deci oastea ce-i mai rămăsese risipită și cu dânsa se puse în capul unei oștiri nemțești de zece mii de pedestri și opt mii de călăreți și plecă împotriva ardelenilor, având și pe Basta cu sine. Protivnicul avea douăzeci și cinci de mii de ostași sub Moise Sekeli și mai aștepta și ajutor de la turci. Bătălia se dete la 3 august 1601 la Gorăslău și Mihai alungând pe vrăjmaș, îl făcu să piarză vro zece mii de ostași și patruzeci și cinci de tunuri. Iară Sigismund fugi la Movilă, în Moldova.

Oștenii, după biruință, începură a cam prăda și a se purta oarecum fără cumpăt. Basta, carele căuta lui Mihai cearta cu lumânarea, scornoci că românii lui sunt de pricină de vin atâtea plângeri de jafuri.

Mihai, carele știa că românii lui sunt lei în război, miei în timp de pace, iară pe nemți hrăpitori, înfruntă pe Basta, zicându-i că nedreptul bârfește împotriva românilor. Basta, ca unul ce căuta nod în papură lui Mihai, îi spuse că împăratul pe dânsul l-a pus comandant de căpetenie. Mihai îi răspunse curat pe românește:

- Eu singur am supus Ardealul mai întâi, și acum, ajutat, l-am supus a doua oară; deci eu am mai mult drept decât împăratul.

Aceasta fu destul ca să facă pe satana să intre în inima lui Basta.

Și la 19 august 1601, pe când Mihai se afla în cort, pe dealul din câmpia Turdei, cugetând cum să-și scape țara și doamna din robie, se văzu înconjurat foarte de dimineață de o ceată de unguri și de nemți, având în capul lor pe un căpitan, numit Beauri.

- Ce să fie ? întrebă feciorul, văzând un călăreț că vine în fuga mare.

- Fac mustră, se vede ! răspunse Mihai. Cată-ți de treabă ! 

În același timp văzu și pedestri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemați, veneau să-i ridice viața.

Cum îi văzu că sosesc, Mihai se sculă în picioare și le zise:

- Bine ați venit vitejii mei ostașii.

- Ești prins ! Îi zise unul din ei.

- Eu prins ? răcni viteazul Mihai și trase spada, omorând pe cel ce cutezase să-i spună astfel de netrebnice vorbe. Și pe cțnd se gătea a se repezi și la ceilalți, unul din spurcați, pe la spate, înfipse sulița în Mihai așa de tare, încât îi ieși prin piept d-o palmă.

Atunci altul se repede și îi taie capul, pe carele îl duce la Basta.

Nelegiuiții nu se mulțumiră cu atât ci, spre mai mare batjocură, îi despuiară trupul, îl puseră pe un măgar, îl târâră prin țărână și zăcu toată ziua aruncat pe câmp: corbii mâncară din el. Acum să stăm strâmb și să judecăm drept: când săcuii aduseră înaintea lui Mihai capul lui Andrei Batori, călugărul papistaș, domnul românilor porunci de se căută și trupul și-l înmormântă după datină, și cu toată cinstea cuvenită domnilor. Se duse pomina în lume de această faptă vrednică de toată lauda a viteazului Mihai de care tremurau vrăjmașii când îi auzea de nume, și toți împărații îl iubeau pentru că avea inimă bună și milostivă către omenire.

Totuși ungurii și nemții îl ponosluiau zicându-i că e barbar.[…]

Voiră românii să mai facă ceva, dară pierderea domnului lor îi făcură să se uluiască. Nu mai aveau pe căpetenia care să-i înflăcăreze. Vrăjmașii de nemți și unguri ce îi întreceau cu mult la număr îi învălmăși și-i puse pe fugă; iară ei se traseră în Țara Românească; pe banul Mihalcea, tovarăș nedespărțit al lui Mihai, vrăjmașii îl aruncară la închisoare unde îl și uciseră.

Se întreba lumea: „Ce s-o fi făcut oare viteazul Mihai ? Nimic nu se aude de o vreme încoace. Unde s-o fi dus și unde s-o fi aflând, de nu se mai vede ? Au doară s-a dus la Crim să bată pe Han Tătar? Ori că este în Moldova, singur fără de oștire ? Nu care cumva să fi trecut să calce țara turcului ? Sau cu oarecare oaste este dus să omoare pe păgânii de agareni, spre a mântui pe creștini?“ Așa se întreba lumea, neștiind ce se făcuse Mihai.

Pe Basta nici capul nu-l duru pentru fapta lui cea neomenoasă, iară dacă nemții so prefăcură că îl întreabă ce a făcut viteazului român, el spuse o minciună și atâta tot. Așa ar fi fost oare dacă nemții erau cu inimă curată ? Trupul lui Mihai fu înmormântat acolo la Turda, iară capul i se aduse mai târziu de la Belgrad și se îngropă la monastirea Dealului la Târgoviște. 

Plânseră oștenii și se tânguiră de pierderea domnului lor, de-ți era mai mare jalea, și ziseră:

- Plângeți, români, pe Mihai Viteazul că puțină vreme fuse pe pământ, dară multe isprăvi făcu; cum nu te întuneci tu, soare, când a apus cel ce atâta a luptat pentru înălțarea creștinătății ? Ia haine de jale, țară, și te întristează pentru acela care sufletul și-a pus, ca să te facă mare și tare; plângeți toate lemnele și pietrele, toți codrii și munții, că acela care vă făcea să vă veseliți de răsunetul numelui lui, astăzi se răpuse într-un chip mârșav și scârbos; plângeți, toți voievozii și căpitanii, tineri și bătrîni, că pe acela ce vă învăța a birui, îl mâncară fript creștinii cei nelegiuiți; întristați-vă și voi ceilalți creștini, că altul ca Mihai nu va veni așa curând să vă scape din ghiara păgânului.