vineri, 28 februarie 2014

GHETELE de Călin Gruia








Călin Gruia s-a născut la 21 martie 1915 în satul Trifești, județul Orhei, Basarabia, și a decedat la București în ziua de 9 iulie 1989.

Călin Gruia este un pseudonim literar iar numele său real a fost Chiril Gurduz. A fost un scriitor român, poet și prozator, cunoascut mai ales pentru volumele sale de povești pentru copii.

 A debutat în literatură cu versurile publicate în 1938 în revista Speranța, din Orhei, apoi a publicat versuri și în reviste literare din Chișinău.  În 1942 i s-a publicat primul volum, placheta Litanii de seară. Mobilizat în război, a fost luat prizonier în 1944.

După eliberarea din prizonierat din 1948, s-a dedicat literaturii pentru copii, publicând în 1952 prima sa culegere de povești, Nucul lui Toderiță. A avut o intensă activitate publicistică la revistele pentru copii din România (Arici Pogonici, Luminița, Cutezătorii)  și a publicat numeroase cărți.

A scris și un scenariu de film, inspirat din evenimentele Primului Război Mondial, după care a fost realizat filmul Baladă pentru Măriuca (1969). Între anii 1951 și 1969 a fost redactor la emisiunile pentru copii ale Radioteleviziunii Române.



GHETELE


Noaptea, ghetele copiilor stau de vorbă. Atunci când nu mai arde nici o lumină, când toți ai casei dorm, ghetele încep să-și spună fel de fel de istorii. Uneori râd cu gura până la urechi. Dar nu supără pe nimeni. Alteori se joacă. Una se ascunde și cealaltă trebuie s-o găsească, pe sub masă, pe sub pat, prin unghere. Și aleargă, aleargă, până se aude clopoțelul ceasului deșteptător. Atunci, ghetele încremenesc pe loc. Își pierd glasul, voia bună, iar poveștile rămân neterminate.

Rar se întâmplă ca cele două ghete să fie supărate între ele și să nu vorbească, după cum tot rar se nimerește ca uneia să-i fie somn, iar alteia nu.

Într-o seară de toamnă, gheata din piciorul drept al unui băiețel adormi pe preșul de la ușă, chiar cum se văzu descălțată. Pe la miezul nopții se trezi și voi să stea de vorbă cu cea din stânga. O strigă de câteva ori, dar nu-i răspunse. O căută peste tot locul dar nu o găsi. „Asta-i bună !” își spuse gheata dându-și seama  că-i singură în toată încăperea. Nu-și putu închipui ce se întâmplase. Ghetele nu țin minte niciodată pe unde-au fost în timpul zilei. Atâta doar, băgă de seamă că are la bot câteva picături de noroi.

- Trebuie să fi rămas pe undeva. Dragă ușă, n-ai vrea să te deschizi ?

- N-am voie ! răspunse supărată ușa.

- Dar mi-am pierdut sora.

- N-am voie ! mai repetă o dată ușa.

- Și-atunci ce să fac ? Poate că afară plouă și ea n-are umbrelă. Poate că-i întuneric beznă, s-a rătăcit și se teme...

La auzul acestor vorbe, ușa se deschise și-i șopti:

- Fugi ! Dar să nu știe nimeni.

Gheata piciorului drept coborî repede pe trepte. Treptele crezură că-i chiar băiețelul. El coboară așa. Într-un singur picior.

Afară nu era întuneric și nu ploua. Gheata porni singură pe uliță. Ca să vadă cât e ceasul se urcă pe un gard și se uită în geamul unei ceasornicării. Într-un scrânciob cât degetarul, o păpușă roză se dădea huța, în vreme ce o mulțime de ceasuri cu diferite chipuri și străluciri băteau măsura și spuneau pe diferite glasuri:

- Sus! Jos ! Sus ! Jos !

Păpușa părea fericită. Gheata ar mai fi stat să privească, dar își aminti că plecase să-și caute sora. Cum pe uliță nu era nimeni, n-a avut pe cine să întrebe. În cele din urmă începu să strige :

- Hei, unde ești ?

Dintr-o răspântie, o statuie îi arătă cu degetul la gură că în toate casele oamenii dorm. Gheata îi făcu semn că a înțeles și merse mai departe. Cocoțată pe o poartă, zări un cocoș alb care ținea sub aripă o trâmbiță de argint și se uita când cu un ochi, când cu altul în sus.

- Ce vezi acolo ? îl întrebă gheata.

- Luna, stelele ! Ca să știu ceasul când trebuie să cânt...citesc în stele.

- Dacă ești atât de învățat, n-ai putea să-mi spui pe unde poate fi sora mea ?

- După câte-mi dau seama, vorbi cocoșul, ești o gheată și sora ta trebuie să fie la fel. Ca să dai de urma unei ghete nu te uiți la stele, ci la pământ.

- Îți mulțumesc.

Gheata porni mai departe și cum mergea îngândurată, într-o uliță se lovi de nasul unui copoi. Copoiul nu se supără, ci căută mai departe ceva pe jos.

- Ce-ai pierdut ? întrebă gheata.

- Nimic. Caut urmele stăpânului meu. Ne ducem la vânătoare. Stăpânul a plecat mai devreme. A, uite că le-am găsit. Rămâi sănătoasă.

- Copoiule, copoiule, fii bun și caută și urma surorii mele, gheata din stânga.

Copoiul zâmbi pe sub mustăți, apoi se uită mai aproape la gheată, după care se învârti de câteva ori pe uliță. Nu după multă vreme spuse:

- Iată două tălpi de gheată întipărite în praf, două urme: una-i a ta și alta a surorii tale. Și-acum, la revedere !

- Îți mulțumesc.

Și gheata porni după cele două urme. Merse și merse până dădu de o fântână lângă care era o băltoacă. Acolo urmele se pierdură. Gheata se așeză pe o piatră, să se odihnească și nu după multă vreme auzi un glas, dar nu-și dădu seama de unde vine: ajutor ! ajutor ! Un dulău se opri să bea apă și gheata îl întrebă dacă aude ceva. Dulăul își mișcă urechile clăpăuge în sus, stătu așa cât stătu și pe urmă clătină din cap, că nu aude nimic. Gheata, văzându-l binevoitor, îi povesti că-și caută surioara, gheata din piciorul stâng a unu băiețel.

- Și cum arăta băiețelul ? întrebă dulăul. Nu făcea cumva pe viteazul, cu un băț în mână, întărâtând câinii și apoi fugind ?

- Întocmai ! răspunse gheata.

- M-a trezit și pe mine din somn. Și eu am voit să-l sperii puțin. Și parcă pe-aici a rupt-o la fugă.

- Ajutor ! Ajutor ! Mă înec ! se auzi glasul, mai tare parcă.

- Ssst ! făcu gheata. Auzi ?

Dulăul își lăsă urechile în jos, dădu din cap, că aude, și se repezi spre băltoacă de unde se întoarse cu o gheată plină de noroi.

- Asta- i ?

- Îți mulțumesc, dulăule.

- Vezi că după colț e un lustragiu. Spune-i că l-am rugat eu s-o curățe, zise câinele, și făcându-și limba lungă începu să bea apă.

Motanul lustragiu dormea cu luleaua în colțul gurii, dar când auzi rugămintea își puse șorțul și cu două perii mari se apucă de lucru. Și numai după ce-și putu răsuci mustățile în luciul ghetelor, ca în oglindă, se arătă mulțumit.

Trecuse o bucată de noapte. Cocoșul de la poartă se pregătea să cânte din trâmbița din argint, statuia ședea mirată cu degetul la gură, păpușa adormise în scânciobul ceasornicului aurit, dar cele două ghete nu mai putură să ajungă acasă. Asta pentru că ghetele uită întotdeauna drumurile pe care umblă !...

miercuri, 26 februarie 2014

PORUMBELUL ALBASTRU CU COROANĂ sau PORUMBELUL PĂUN











Numit și “porumbelul - păun”, porumbelul cu coroană este una dintre cele mai frumoase păsări din lume.

Puțin cunoscut și relativ rar, porumbelul cu coroană este cel mai mare reprezentant al familiei Columbidae. Îmbrăcat într-o mantie albastră-azurie, cu pete albe și secțiuni rubinii, și cu o coroană sub formă de evantai dantelat, această pasăre emană eleganță și regalitate.


Porumbelul cu coroană este originar din Noua Guinee și câteva insule mici aparținătoare Indoneziei. Se cunosc trei specii aparținătoare genului Goura (al porumbeilor cu creastă), care se deosebesc prin aspectul crestei și dispunerea petelor maronii pe corp:

Porumbelul vestic cu coroana (Goura cristata): cel mai mare dintre cei 3, îmbrăcat în gri-albăstrui, cu secțiunile maronii dispuse pe spate și aripi. Discret la confluența maroului cu albastrul se dispune pe fiecare aripă câte o pată albă. La toate cele trei specii, ochii de rubin sunt încadrați de un machiaj de culoare albastru închis. La această specie, coroana fină este de aceeași culoare cu mantia albastră.

Porumbelul sudic cu coroană (Goura scheepmakeri): este cea mai rară dintre cele 3, fiind în pragul dispariției.  Se deosebește de celelalte două prin pieptul și  abdomenul de culoare roșu închis. În rest, coroana și mantia sunt de aceeași culoare cu cea a fratelui vestic, cu mentiunea ca petele albe de pe aripi sunt mai mari si mai bine evidentiate.

Porumbelul cu coroana Victoria (Goura victoria): este cea mai spectaculoasa specie. Petele maronii sunt situate doar pe piept, însă într-o proporție mai scăzută decât la cel sudic. În plus vârfurile aripilor, imediat sub petele albe, sunt țesute cu pene rubinii. Principala caracteristică a acestei specii este coroana  mare, formată din pene asemănătoare celor din coada păunului, cu vârfurile albe.

La toate cele 3 specii ciocul este de culoare închisă iar picioarele maro închis.

    
Cele două sexe sunt aproape identice, masculul fiind puțin mai masiv decât femela.

Porumbelul cu coroană este cel mai mare porumbel din lume, având dimensiunile unei curci. Penajul este pufos și umflat, astfel încât după jumulire volumul corpului se micșorează drastic.


Această pasăre trăiește pe solul pădurilor mlăștinoase, pădurile de mangrove, dar și în pădurile de deal până la altitudini de 600 de metri. Preferă pădurile dese și răcoroase. Când sunt amenințați sau când înoptează porumbeii zboara pe crengile de jos ale copacilor.

În sălbăticie pot fi văzute grupuri de porumbei, de 2 până la 10 membri, care sondeaza solul în căutarea hranei. Intervalele de hrănire sunt dimineața și seara, în restul zilei păsările stând la răcoare în tufișuri sau în copaci. Porumbelul cu coroana se hrănește cu fructe, nuci sau semințe, dar și cu insecte sau reptile mici.

Porumbeii cu coroana se împerechează pe viață, cu toate acestea ritualul de curtare este elaborat și are loc în fiecare sezon de împerechere, ca și cum masculul și-ar redeclara atracția și sentimentele  pentru partenera sa. Cuibul este construit de femelă cu bețe și iarbă aduse de mascul, pe ramurile inferioare ale copacilor.

Un singur ou este depus în fiecare an, de culoare albă și de mărimea unui ou de găina. După 28 de zile, puiul iese din ou, fiind golaș și fără ochi. Puiul este hrănit cu “laptele de porumbel”, o secreție albă, asemanatoare laptelui mamiferelor, produsă  de către gușă. Doar porumbeii și flamingo au capacitatea de a secreta această substanță extrem de hrănitoare. În prima săptămână puiul este hrănit doar cu acest lapte. După 3 săptămâni el este deja cu pene și are primele tentative de zbor. Chiar și după ce părăsește cuibul, el continuă să fie hrănit de părinți timp de 3-4 luni.

Porumbelul cu coroana este o specie vulnerabilă, fiind protejat de lege. Specia este amenințată cu dispariția din cauza vânatului (se spune că are o carne foarte gustoasă), de comerțul cu animale de companie (din cauza aspectului fizic atractiv), dar și a distrugerii habitatului (defrișări intensive).


Синий венценосный голубь (Goura cristata), фото птицы фотография









Венценосный голубь












Синий венценосный голубь (Goura cristata), фото голубиные птицы фотография
























Синий венценосный голубь (Goura cristata), изображение птицы фотография







http://zooclub.ru
http://www.zooland.ro/Porumbelul_cu_coroana-7577.html




























luni, 24 februarie 2014

VEVERIȚA de Sen Alexandru







VEVERIȚA

de  Sen  Alexandru


Cine-i cu podoabă-aleasă,
Coadă lungă și stufoasă ?
Unde-s ochii, are ea
Două boabe de mărgea,
Dințișorii ascuțiți
I-au pilit meșteri vestiți
Și se zbenguie-n copac
Fără teamă, c-o să cadă.
Tare i-ar mai fi pe plac
Ursului așa o coadă.
Și pădurea-i dă alune,
Ea le ronțăie și spune:
- Mulțumesc ! Sunt foarte bune,
Cine știe cum îi spune ?




DRĂGĂLAȘA CINTEZĂ CURCUBEU sau CINTEZA GOULDIAN







Cinteza curcubeu sau cinteza Gouldian este o pasăre foarte atractivă prin coloritul ei. Partea superioară a corpului este acoperiă cu pene de un verde ca iarba iar partea de sus a cefei și aripile sunt de un verde închis sau negru, coada este de un albastru pal (turcoaz) și pieptul violet. Abdomenul este de un galben strălucitor, ciocul albicios, cu vârful roșu.

În privința capului există trei variante distincte de culoare: roșu, negru și galben. Aceste variații de colorit ajută la distingerea a trei specii separate, deși din cercetările făcute până-n prezent, s-a constatat că cele trei variante de culori apar în mod aleatoriu și cele trei specii se găsesc în aceeași zonă geografică. Aceste pete de culoare determină numele comun al celor trei specii: cinteza cu capul roșu, cinteza cu capul galben și cinteza cu capul negru.





Această pasăre atât de drăgălașă, trăiește în nordul Australiei, de la Peninsula Cape York, prin nord-vestul Queenslandului și la nord de regiunea Kimberley, Australia de Vest.

Habitatul lor este savana pădurilor tropicale.

Este o pasăre nomadă, călătorind într-o zonă relativ restrânsă (aprox. 40 Km pătrați) și doar atunci când se află în căutare de surse de apă sau când alimentele devin limitate.





La fel ca numeroase cinteze, are coada prevăzută cu două pene lungi și ascuțite. Femelele sunt mai puțin colorate decât masculii.
Exemplarele tinere ale speciei se disting prin faptul că au o coloratură diferită: capul, părțile laterale și gâtul sunt gri-cenușii, spatele, aripile și penele cozii sunt de un verde măsliniu.









Cintezele curcubeu (Gouldian) se hrănesc, în special cu ierburi sau semințe coapte sau semi-coapte.

Consumă și o mare varietate de insecte, inclusiv: gândaci, termite, muște, furnici sau păienjeni și culeg până și insectele prinse în pânzele păianjenilor.



















































Perechile se cuibăresc în scorburile copacilor. Masculii fac curte femelelor pe crengile copacilor, ritualul constând în mișcări legănate ale capului, curățarea ciocului și ciufulirea penajului pentru a-și afișa culorile strălucitoare. Ei își țin corpul și coada ridicate, își umflă pieptul și își înfoaie penele de pe cap.
Femelele pot, de asemenea, să-și curățe ciocul, pentru a răspunde semnalelor masculilor, iar împerecherea are loc în cuib.

După ce ouăle au fost depuse, ambii părinți le clocesc și contribuie la creșterea puilor.

Frumoasele cinteze curcubeu sau Gouldian pot depune anula câte 4 - 8 ouă în trei serii.

















AJUT PE MAMA poezie de Elena Dragoș






AJUT  PE  MAMA

de  Elena Dragoș




- Lasă-mă s-ajut și eu,
mamă dragă, nu e greu...

Până ce-ai dereticat
am să curăț zarzavat !

Uite-mă cum rad, ușor,
dulcii morcovi roșiori.

Pătrunjelul, tot așa,
Tai pe urmă țelina.

Ceapa însă, ce necaz,
ustură la ochi și nas,

Ba mă face chiar să plâng
și eu strâng din ochi și strâng.






sâmbătă, 22 februarie 2014

TATĂL ȘI ZECE FECIORI - de Alexandru Mitru

http://www.referatele.com/referate/romana/Alexandru-Mitru/images/Alexandru-Mitru.jpg

Alexandru  Mitru  1914 - 1989





Vai de feciorul care-și izgonește tatăl din pragul casei sale, că fapta lui nu poate fi iertată.

Un tată avusese zece feciori. Și-așa se întâmplă câteodată, s-a apucat bătrânul să-și dea toată averea celor zece copii.

A împărțit-o în părți egale.

- O să mănânc la unul, m-oi odihni la altul...Că sunt copiii mei ! gândea bătrânul.

Puțină vreme după asta, plecă la fiul său cel mare.

- Voi sta la el la masă ! își zice tatăl.

Dar buna prevedere îl face să-și ia cu el bucate ce mai avea prin casă: puțină brânză, pită și vin.

Băiatul cel mare stătea la masă cu soția și copiii. Când vede prin fereastră că vine tatăl, începe să ascundă sub pat străchinile și oalele cu mâncare.

- Ce să-i mai dăm și lui ? zice și soția. N-avem destul copiii noștri, ca să-l hrănim ?

Intră bătrânul în casă.

- Ei, ce mai faceți ? îi întrebă. Ați stat la masă ?

- Am stat ! răspunde iute feciorul cel mai mare.

- Păcat - mai glăsuiește bătrânul - vă adusesem aicea în traistă niște buruieni de leac.

Caută în grabă nora în traistă și află înăuntru brânza, pita și vinul.

- Și-acuma plec - a spus bătrânul - mâncați voi singuri ce-am adus....

Văzuse, pasămite, cum se îngrămădeau pisicile și câinii sub pat, ca să mănânce mâncarea ce fusese ascunsă acolo.

Pleacă. Se duce la feciorul cel de-al doilea și-i cere un loc să se odihnească.

Feciorul prinde să se plângă că are oaspeți și n-are loc în casă. Și-l duce pe bătrân în grajd, îi dă o pătură numai zdrențe și îi arată o grămadă de fân, zicându-i să se culce acolo.

Bătrânul rupe pătura în două, și jumătate o dă înapoi feciorului.

- De ce-o rupi în două ? se miră feciorul

- Pentru cî jumătate vreau s-o dai feciorilor tăi, s-o păstreze și să ți-o dea ție când vei fi la rândul tău gârbov și le vei cere adăpost ! a glăsuit cu amărăciune moșneagul.

Feciorul însă n-a înțeles înțelepciunea bătrânească. L-a lăsat singur pe tatăl său în grajd și a plecat să se desfete cu oaspeții care-i avea în casă.

În celelalte zile a pornit iar bătrânul la drum. A mers la fiecare dintre feciorii săi. Și fiind acum sărac, nici unul nu-l băga-n seamă.  Care n-avea bucate !...Care n-avea loc !...Care, că are oaspeți !... Și tot așa...

„Ei, iacătă - și-a zis bătrânul - un tată a ținut zece feciori, dar zece feciori nu pot să sprijine un tată. Dar lasă, vor înțelege ei odată purtarea ce se cuvene s-o aibă !”

Nu s-a mai dus pe urmă la nici unul dintre feciori.

Văzând feciorii că nu mai vine tatăl, au gândit c-a murit, și au trimis o slugă să vadă și să iscodească.

Bătrânul a văzut că vine sluga. A umplut un urcior cu pietricele și a început să-l zdrăngăne, să sune pietricelele și a rostit ca pentru sine:

- Dragii mei dragi gălbenași, ce bine că v-am păstrat...Voi n-o să fiți decât ai acelui fecior ce m-o iubi și m-o îngriji mai bine !

Sluga a alergat îndată să vestească pe feciori că tatăl mai are un urcior cu galbeni și c-a hotărât să dea urciorul aceluia dintre feciori care îl va iubi și-l va îngriji mai bine.

Să fi văzut cum alergau feciorii și nurorile cu pruncii după ele:

- Tătucă...Vin-la mine !

- Ba la mine...

- Noi te iubim mai mult !

- Ba noi...

Îi apucase dragostea de tată.
S-au luat la sfadă, care să-l îngrijească, la care să stea, la care să mănânce.

- Bun ! a rostit bătrânul. Văd eu că mă iubiți cu toții. Voi sta pe rând la fiecare câte o săptămână. Și voi vedea eu cine mă iubește cu adevărat. Urciorul îl voi îngropa într-un loc știut numai de mine. Și numai după moarte veți afla unde e.

L-au luat feciorii, l-au mângâiat, l-au îngrijit până la moarte; vroia fiecare să-i arate cât îl iubește.

Când a închis ochii, bătrânul a lăsat o scrisoare la notar. Și-n ea spunea unde-i ascuns urciorul.

Feciorii au alergat și au dezgropat urciorul. În urcior nu erau decât pietricele. Iar alături de el, un răvaș. În răvașu acesta le povestea de-a fir a păr ce și cum făcuse.

Abia atunci au înțeles feciorii greșeala pe care-o făptuiseră.

Abia atunci au înțeles mâhnirea din inima aceluia ce le fusese tată...

(Din vol. Povești cu tâlc,
Editura tineretului, 1967)