joi, 6 februarie 2014

PRINȚUL FERMECAT / THE FROG-PRINCE - de Frații Grimm (Basm bilingv: română / engleză)


gif-anime-site-reine-carnaval.gif



PRINȚUL  FERMECAT



  A fost odată ca niciodată, a fost un împărat care avea mai multe fete şi toate erau frumoase ca nişte zâne. Dar cea mai mică era atât de frumoasă, că până şi soarele, care văzuse atâtea, se oprea în loc, uitându-se la dânsa şi minunându-se de atâta frumuseţe.


        La o mică depărtare de palatul împărătesc se întindea o pădure adâncă şi întunecoasă, iar în pădure, la umbra unui tei bătrân, se putea vedea o fântână. În zilele cu prea mare zăduf, cea mai mică dintre fetele împăratului se ducea în pădure şi se aşeza pe ghizdurile fântânii răcoroase. Stătea aşa fără să facă nimic şi când o prindea urâtul scotea dintr-un buzunar o minge de aur; o arunca în sus, o prindea din zbor în căuşul palmelor şi-apoi o arunca iar. Ăsta era jocul care-i bucura cel mai mult inima.


        S-a întâmplat însă odată ca mingea să-i scape din palme şi căzând pe pământ să se ducă de-a rostogolul de-a dreptul în fântână. Fata de împărat o urmări cu privirea, dar mingea pieri de parcă n-ar fi fost şi fântâna era tare adâncă, atât de adâncă, de nu-i putea zări fundul! Se porni atunci domniţa pe plâns şi plânse în hohote, neputând în nici un chip să-şi ostoiască amărăciunea. Şi cum se jelea ea, numai ce aude că-i strigă cineva din apropiere:

        - Ce ţi s-a întâmplat, domniţă, de ce te boceşti aşa ? Plângi că s-ar muia şi pietrele de mila ta !

Fata cătă în jur, să afle cine anume îi vorbeşte, şi văzu un broscoi ce taman atunci scosese din apă capul lătăreţ şi buburos şi privea la ea cu nişte ochi cât cepele !

        - Ah, tu erai, moş Bălăcilă ! se miră ea. Iaca, plâng că mi-a căzut mingea de aur în fântână.

        - Şterge-ţi lacrimile şi nu mai plânge, o mângâie broscoiul, că-mi stă în putinţă să te ajut. Dar vorba e: ce-mi dai tu dacă-ţi aduc din apă jucăria ?

        - Orice doreşti, dragul meu broscoi; rochiile mele, pietrele nestemate, mărgăritarele, chiar şi coroana de aur, pe care o port pe cap, de-o pofteşti cumva!

Broscoiul o ascultă pe gânduri, apoi grăi:

        - Nu-mi trebuie nici rochiile, nici mărgăritarele, nici pietrele nestemate, nici coroana ta de aur, dar dacă ai începe să mă iubeşti, dacă ai îngădui să-ţi fiu prieten şi tovarăş de joacă, să stau lângă tine, la măsuţa ta, să mănânc din talerul tău de aur, să beau din cupa ta şi să dorm în pătuceanul tău, dacă-mi făgăduieşti toate astea, acu' mă cobor în fântână şi-ţi aduc mingea.

        - Îţi făgăduiesc, îţi făgăduiesc tot ce vrei, numai să-mi aduci mingea !

Dar în aceeaşi vreme, fata îşi zicea în sinea ei:

 "Ce tot îndrugă nerodul ăsta de broscoi ! Că doar i-e sortit să se bălăcească în apă cu cei de-o fiinţă cu el şi să orăcăie într-una; cum poate unul ca el să lege prietenie cu oamenii ?!"

        Cum o auzi pe domniţă făgăduindu-i tot ce dorea, broscoiul se dădu afund în fântână şi, cât ai bate din palme, ieşi iar deasupra apei, cu mingea de aur în gură, şi-o zvârli în iarbă. Fata de împărat să sară în sus de bucurie, nu altceva, când îşi revăzu jucăria ei dragă. O ridică şi, fără săi spună broscoiului un singur cuvânt, o luă la fugă.

        - Stai, stai, nu fugi ! strigă în urma ei broscoiul. Ia-mă şi pe mine, că nu pot s-alerg atât de repede !

Dar în zadar orăcăia broscoiul cât îl ţineau puterile, că fata de împărat nu se sinchisea de el şi, cu cât se apropia mai mult de casă, cu atât fugea mai tare. Îşi uitase cu desăvârşire de bietul moş Bălăcilă, iar acesta, neavând încotro, se înapoie şi se lăsă din nou să cadă în fundul fântânii.

        A doua zi, domniţa nici nu apucase bine să se aşeze la masă împreună cu împăratul şi cu toţi curtenii şi nici nu începuse să ia o bucătură din talerul ei de aur, că şi auzi deodată nişte paşi, lipăind afară, pe scara de marmură... Şi paşii făceau: "plici-pleosc, plici-pleosc !" Ascultă ea un răstimp şi numai ce se pomeni c-o bătaie în uşă şi desluşi un glas strigând:

        - Fată de împărat, tu cea mai mică dintre domniţe, vino de-mi deschide uşa !

Domniţa alergă într-un suflet la uşă să vadă cine era şi, când o întredeschise, se şi trezi cu broscoiul în faţa ei.

Trânti repede uşa şi, luând-o la fugă înapoi, se aşeză din nou la masă, tremurând toată de spaimă. Împăratul băgă de seamă că fetei îi bătea tare inima, mai-mai să-i spargă coşul pieptului, şi-o întrebă:

        - De ce te-ai îngrozit aşa, copilă dragă ? Au nu cumva ai zărit la uşă un zmeu, care a venit să te răpească ?

        - Da' de unde, tată, n-am văzut nici un zmeu, răspunse fata, cu silă în glas. La uşă e un broscoi buburos !

        - Un broscoi ? Şi ce vrea broscoiul ăsta de la tine ?

        - Nu îndrăznesc, tată, a-ţi spune cum a fost ! Ieri, pe când mă jucam lângă fântâna din pădure, mia căzut mingea de aur în apă. Şi fiindcă plângeam după ea de nu mai puteam, a ieşit din fântână un broscoi şi pocitania asta, cum a făcut, cum n-a făcut, mi-a scos mingea tocmai de la fund. Iar mai înainte îmi ceruse să-i făgăduiesc că dacă mi-o aduce mingea o să legăm prietenie şi o să fim tovarăşi de joacă. Atâta m-a bătut la cap, că i-am făgăduit, ce era să fac ! Dar nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că broscoiul şi-ar putea face veacul şi altundeva decât în apă ! Şi-acum stă proţap afară şi ţine morţiş să vină la mine !

În timpul ăsta, broscoiul bătea cu înverşunare la uşă şi striga:

                                Hai, deschide uşa,
                                Fată de-mpărat !
                                Ai uitat cuvântul
                                Care mi l-ai dat
                                 Ieri, când la fântână
                                 Mi te-am ajutat ?
                                 Hai, deschide ușa, fată de-mpărat !

 
Auzind acestea, împăratul grăi:

        - Acu', dac-ai apucat să făgăduieşti, ţine-ţi făgăduiala. Du-te de-i deschide!

Fata se duse să-i deschidă uşa şi broscoiul sări pe dată pragul în sala împărătească; şi se ţinu scai după domniţă până ce ajunse în dreapta scaunului ei. Acolo se opri şi, când fata dădu să se-aşeze, glasul broscoiului se-auzi poruncitor:

        - Da' pe mine cui mă laşi ? Ia-mă lângă tine !

Se codi ea ce se codi, se făcu a nu fi auzit, dar împăratul îi porunci să îndeplinească voia broscoiului. Cum se văzu broscoiul pe scaun, gata ceru să-l urce şi pe masă... Şi dintr-o săritură se pofti singur între blide. Şi ceru de-acolo:

        - Ia trage talerul mai aproape, să mâncăm amândoi din el !

Biata copilă se văzu silită să facă aşa cum îi poruncea broscoiul, cu toate că îi era scârbă şi n-avea nici o tragere de inimă. Broscoiul mâncă cu mare poftă, dar fetei de împărat i se opreau bucăturile în gât şi nu se atinse aproape de nimic. La urmă, broscoiul zise:

        - M-am ospătat cum se cuvine, dar mă simt ostenit, rău. Du-mă în odăiţa ta şi vezi de înfaşă pătuceanul cu aşternuturi de mătase, ca să ne culcăm.

Domniţa începu să plângă: tare se mai temea de broscoi ! De frică şi de silă, nu-i venea nici să-l atingă, c-avea o piele umedă şi rece ca gheaţa...

        Şi gând te gândeşti că de-aici înainte trebuia să doarmă cu el în pătuceanul ei curat şi frumos... Parcă ar fi vrut să se împotrivească, dar împăratul se mânie şi-i spuse:

        - Când te-ai aflat la ananghie, ţi-a plăcut să te bucuri de ajutorul broscoiului ! Iar acum crezi că se cade să-l dispreţuieşti, nu-i aşa ?! Nu-ţi mai face plăcere tovărăşia lui !

Nemaiavând încotro, domniţa apucă broscoiul cu două degete şi, ducându-l cu ea sus, îl zvârli într-un ungher al iatacului. Dar când dădu să se întindă şi ea în pat, broscoiul ţopăi până aproape de marginea patului şi-i strigă de-acolo:

        - N-ai auzit că-s ostenit rău ? Vreau să dorm şi eu la fel de bine ca şi tine; ia-mă sus în pat că, de nu, te spun împăratului !

Domniţa se făcu foc şi pară când îl auzi cum o ameninţă; îl ridică de jos, de unde se oţăra la ea, şi, izbindu-l cu toată puterea de perete, strigă:

        - Na ce ţi-a trebuit, broscoi buburos ! Acu' ai şi tu linişte, am şi eu...

Şi ce să vezi ? De îndată ce căzu jos, broscoiul se prefăcu într-un fecior de împărat, că ţi-era mai mare dragul să te uiţi la el: chipeş la înfăţişare, cu privirea ochilor blândă şi c-un farmec în ei cum nu se mai poate...

        Împăratul îşi dădu cu mare bucurie încuviinţarea ca tânărul crai s-o ia de nevastă pe fiică-sa. Iar acesta îi povesti domniţei cum fusese blestemat de o vrăjitoare rea să se prefacă în broască şi că nimănui, în afară de dânsa, nu i-ar fi stat în putinţă să-l scape de sub povara cea grea a blestemului.

        Apoi luară hotărârea ca a doua zi să pornească împreună spre împărăţia feciorului de împărat. Mai povestiră ei ce mai povestiră şi-apoi se culcară. Când se treziră din somn, în revărsatul zorilor, băgară de seamă că la poartă îi aştepta o caleaşcă trasă de opt cai albi, împodobiţi cu panaşe albe de struţi şi având hamuri cu totul şi cu totul de aur. Iar în spatele caleştii şedea Heinrich, sluga credincioasă a feciorului de împărat. Într-atât se întristase sluga asta credincioasă că stăpânul său fusese prefăcut în broască, încât umblase năuc câtăva vreme şi de teamă ca nu cumva să-i plesnească inima de durere şi-o strânsese în cercuri de fier.

        Caleaşca aştepta la scara palatului să-i ducă pe tânărul crai şi pe aleasa inimii lui în împărăţia părintească. Heinrich cel credincios, care pregătise totul după cum cerea cuviinţa, îi ajută pe amândoi să urce în caleaşcă, iar după aceea se sui şi el în locul din spate. Şi inima-i tresălta de bucurie că-i fusese dat să-şi revadă stăpânul. Merseră ei o bucată bună de drum şi numai ce auzi feciorul de împărat o trosnitură înapoia lui de parcă s-ar fi rupt ceva. Şi cum nu-şi putu da seama ce poate fi, îi strigă slujitorului său:

 Heinrich, auzi trosnitura ?
   Nu cumva s-a rupt trăsura ?

Iar Heinrich se grăbi să răspundă:

                       
Fii, stăpâne, liniştit,   Ia, un cerc, ici, a plesnit,
   Ce-mi ţinea inima strâns
  Să nu mor de-atâta plâns;
  Că un biet broscoi erai
   Şi sub vrajă grea zăceai...
                               
Şi se auzi trosnind încă o dată, şi apoi iar o dată... Iar feciorul de împărat din nou crezu că trosneşte caleaşca şi că-i gata să se rupă. Dar nu caleaşca se rupea, ci cele două cercuri de fier care se desprindeau din jurul inimii lui Heinrich cel credincios, care nu mai putea de bucurie că stăpânul său scăpase de sub urgia blestemului şi că era acum fericit cu aleasa inimii lui.



http://chezmanima.c.h.pic.centerblog.net/db5320ed.gif


THE  FROG  PRINCE

One fine evening a young princess put on her bonnet and clogs, and went out to take a walk by herself in a wood; and when she came to a cool spring of water, that rose in the midst of it, she sat herself down to rest a while. Now she had a golden ball in her hand, which was her favourite plaything; and she was always tossing it up into the air, and catching it again as it fell. After a time she threw it up so high that she missed catching it as it fell; and the ball bounded away, and rolled along upon the ground, till at last it fell down into the spring. The princess looked into the spring after her ball, but it was very deep, so deep that she could not see the bottom of it. Then she began to bewail her loss, and said, 'Alas! if I could only get my ball again, I would give all my fine clothes and jewels, and everything that I have in the world.'

Whilst she was speaking, a frog put its head out of the water, and said, 'Princess, why do you weep so bitterly?' 'Alas!' said she, 'what can you do for me, you nasty frog ? My golden ball has fallen into the spring.' The frog said, 'I want not your pearls, and jewels, and fine clothes; but if you will love me, and let me live with you and eat from off your golden plate, and sleep upon your bed, I will bring you your ball again.' 'What nonsense,' thought the princess, 'this silly frog is talking ! He can never even get out of the spring to visit me, though he may be able to get my ball for me, and therefore I will tell him he shall have what he asks.' So she said to the frog, 'Well, if you will bring me my ball, I will do all you ask.' Then the frog put his head down, and dived deep under the water; and after a little while he came up again, with the ball in his mouth, and threw it on the edge of the spring. As soon as the young princess saw her ball, she ran to pick it up; and she was so overjoyed to have it in her hand again, that she never thought of the frog, but ran home with it as fast as she could. The frog called after her, 'Stay, princess, and take me with you as you said,' But she did not stop to hear a word.

The next day, just as the princess had sat down to dinner, she heard a strange noise: tap, tap - plash, plash, as if something was coming up the marble staircase: and soon afterwards there was a gentle knock at the door, and a little voice cried out and said:

 'Open the door, my princess dear,
  Open the door to thy true love here !
  And mind the words that thou and I said
  By the fountain cool, in the greenwood shade.'
 
Then the princess ran to the door and opened it, and there she saw the frog, whom she had quite forgotten. At this sight she was sadly frightened, and shutting the door as fast as she could came back to her seat. The king, her father, seeing that something had frightened her, asked her what was the matter. 'There is a nasty frog,' said she, 'at the door, that lifted my ball for me out of the spring this morning: I told him that he should live with me here, thinking that he could never get out of the spring; but there he is at the door, and he wants to come in.'

While she was speaking the frog knocked again at the door, and said:

 'Open the door, my princess dear,
  Open the door to thy true love here!
  And mind the words that thou and I said
  By the fountain cool, in the greenwood shade.'
 
Then the king said to the young princess, 'As you have given your word you must keep it; so go and let him in.'

She did so, and the frog hopped into the room, and then straight on: tap, tap - plash, plash , from the bottom of the room to the top, till he came up close to the table where the princess sat. 'Pray lift me upon chair,' said he to the princess, 'and let me sit next to you.' As soon as she had done this, the frog said, 'Put your plate nearer to me, that I may eat out of it.' This she did, and when he had eaten as much as he could, he said, 'Now I am tired; carry me upstairs, and put me into your bed.'

And the princess, though very unwilling, took him up in her hand, and put him upon the pillow of her own bed, where he slept all night long. As soon as it was light he jumped up, hopped downstairs, and went out of the house. 'Now, then,' thought the princess, 'at last he is gone, and I shall be troubled with him no more.'

But she was mistaken; for when night came again she heard the same tapping at the door; and the frog came once more, and said:

 'Open the door, my princess dear,
  Open the door to thy true love here !
  And mind the words that thou and I said
  By the fountain cool, in the greenwood shade.'
 
And when the princess opened the door the frog came in, and slept upon her pillow as before, till the morning broke. And the third night he did the same.

But when the princess awoke on the following morning she was astonished to see, instead of the frog, a handsome prince, gazing on her with the most beautiful eyes she had ever seen, and standing at the head of her bed.

He told her that he had been enchanted by a spiteful fairy, who had changed him into a frog; and that he had been fated so to abide till some princess should take him out of the spring, and let him eat from her plate, and sleep upon her bed for three nights. 'You,' said the prince, 'have broken his cruel charm, and now I have nothing to wish for but that you should go with me into my father's kingdom, where I will marry you, and love you as long as you live.'

The young princess, you may be sure, was not long in saying 'Yes' to all this; and as they spoke a gay coach drove up, with eight beautiful horses, decked with plumes of feathers and a golden harness; and behind the coach rode the prince's servant, faithful Heinrich, who had bewailed the misfortunes of his dear master during his enchantment so long and so bitterly, that his heart had well-nigh burst.

They then took leave of the king, and got into the coach with eight horses, and all set out, full of joy and merriment, for the prince's kingdom, which they reached safely; and there they lived happily a great many years.



Féérique


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu