NOI
La
noi sunt codri verzi de brad
Și
câmpuri de mătasă;
La
noi atâția fluturi sunt,
Și-atâta
jale-n casă.
Privighetori
din alte țări
Vin
doina să ne-asculte;
La
noi sunt cântece și flori
Și
lacrimi multe, multe...
Pe
boltă, sus, e mai aprins,
La
noi, bătrânul soare,
De
când pe plaiurile noastre
Nu
pentru noi răsare...
La
noi de jale povestesc
A
codrilor desișuri,
Și
jale duce Murășul,
Și
duc tustrele Crișuri.
La
noi nevestele plângând
Sporesc
pe fus fuiorul,
Și-mbrățișându-și
jalea plâng
Și
tata, și feciorul.
Sub
cerul nostru-nduioșat
E
mai domoală hora,
Căci
cântecele noastre plâng
În
ochii tuturora.
Și
fluturii sunt mai sfioși
Când
zboară-n zări albastre,
Doar
roua de pe trandafiri
E
lacrimi de-ale noastre.
Iar
codrii ce-nfrățiți cu noi
Își
înfioară sânul
Spun
că din lacrimi e-mpletit
Și
Oltul, biet, bătrânul...
Avem
un vis neîmplinit,
Copil
al suferinții,
De
jalea lui ne-au răposat
Și
moșii, și părinții...
Din
vremi uitate, de demult,
Gemând
de grele patimi,
Deșertăciunea
unui vis
Noi
o stropim cu lacrimi...
OLTUL
Mult
iscusita vremii slovă
Nu
spune clipa milostivă
Ce
ne-a-frățit pe veci necazul
Și
veselia deopotrivă...
Mărită
fie dimineața
Ce-a
săvârșit a noastră nuntă,
Bătrâne
Olt ! - cu buza arsă
Îți
sărutăm unda căruntă.
În
cetățuia ta de apă
Dorm
cântecele noastre toate
Și
fierbe tăinuita jale
A
visurilor sfărâmate.
Tu
împletești în curcubeie
Comoara
lacrimilor noastre,
Și
cel mai scump nisip tu-l duci
În
vadul Dunării albastre.
La
sânul tău vin, în amurguri,
Sfioase,
fetele fecioare,
Și
dimineața vin neveste
Cu
șorțul prins în cingătoare -
Și
vin păstori la gluga albă,
Din
fluier povestindu-și dorul -
Și
câte cântece și lacrimi
Nu
duce valul, călătorul....
Drumeț,
bătut de gânduri multe,
Ne
lași atât de greu pe noi,
Îmbrățișându-ne
câmpia,
Te
uiți adesea înapoi.
Așa
domol te poartă firea,
Căci
duce unda-ți gânditoare:
Durerea
unui neam ce-așteaptă
De
mult o dreaptă sărbătoare.
Demult,
în vremi mai mari la suflet,
Erai
și tu haiduc, moșnege,
Când
domni vicleni jurau pe spadă
Să
sfarme sfânta noastră lege;
Tu,
frate plânsetelor noastre
Și
răzvrătirii noastre frate,
Urlai
tăriilor amarul
Mâniei
tale-nfricoșate.
Cum
tresăreau încremenite,
În
jocurile lor buiestre,
Oștiri
cu coifuri de aramă
Și
roibi cu aur pe căpestre
Când
la strigarea ta de tată
Grăbeau
din codri la poiene
Strângând
săcuri la subțioară,
Feciorii
mândrei Cosânzene.
Zdrobită-n
praf, murea arama,
Și
codrul chiotea, viteazul;
Iar
tu, frăține, mare meșter;
Biruitor
frângeai zăgazul
Și-mbujorându-te
la față,
Treceai
prin văile afunde,
Încovoindu-ți
îndărătnic
Mărețul
tău grumaz de unde.
Slăvite
fărmituri a vremii,
De
mult v-am îngropat văleatul...
Neputincios
pari și tu astăzi -
Te-a-ncins
cu lanțuri împăratul.
Ca
unda ta strivită, gemem
Și
noi, tovarășii tăi buni,
Dar
de ne-om prăpădii cu toții,
Tu,
Oltule, să ne răzbuni !
Să
verși păgân potop de apă
Pe
șesul hildelor de aur;
Să
piară glia care poartă
Înstrăinatul
nost' tezaur;
Țarina
trupurilor noastre
S-o
scurmi de unde ne-ngropară
Și
să-ți aduni apele toate -
Să
ne mutăm în altă țară.
RUGĂCIUNE
Rătăcitor,
cu ochii tulburi,
Cu
trupul istovit de cale,
Eu
cad neputincios, stăpâne,
În
fața strălucirii tale.
În
drum mi se desfac prăpăstii,
Și-n
negură se-mbracă zarea,
Eu
în genunchi spre tine caut:
Părinte,
orânduie-mi cărarea !
În
pieptul zbuciumat de doruri
Eu
simt ispitele cum sapă,
Cum
vor să-mi tulbure izvorul
Din
care sufletul s-adapă.
Din
valul lumii lor mă smulge
Și
cu povața ta-nțeleaptă,
În
veci spre cei rămași în urmă,
Tu,
Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă
minții mele taina
Și
legea farmecelor firii,
Sădește-n
brațul meu de-a pururi
Tăria
urii și-a iubirii.
Dă-mi
cântecul și dă-mi lumina
Și
zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i
raza soarelui de vară
Pleoapei
mele ostenite.
Alungă
patimile rele,
Pe
veci strigarea lor o frânge,
Și
de durerea altor inimi
Învață-mă
pe mine-a plânge.
Nu
rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei
maștere și rele,
Ci
jalea unei lumi, părinte,
Să
plână-n lacrimile mele.
Dă-mi
tot amarul, toată truda
Atâtor
doruri fără leacuri,
Dă-mi
viforul în care urlă
Și
gem robiile de veacuri.
De
mult gem umiliții-n umbră,
Cu
umeri gârbovi de povară...
Durerea
lor înfricoșată
În
inimă tu mi-o coboară.
În
suflet seamănă-mi furtună,
Să-l
simt în matca-i cum se zbate,
Cum
tot amarul se revarsă
Pe
strunele înfiorate;
Și
cum sub bolta lui aprinsă,
În
smalț de fulgere albastre,
Încheagă-ți
glasul de aramă:
Cântarea
pătimirii noastre.
PLUGARII
La
voi aleargă totdeauna
Truditu-mi
suflet să se-nchine;
Voi
singuri străjuiți altarul
Nădejdii
noastre de mai bine
Al
vostru-i plânsul strunei mele,
Creștini
ce n-aveți sărbătoare,
Voi,
cei mai buni copii ai firii,
Urziți
din lacrimi și sudoare.
Cu
mila-i nesfârșită, cerul
Clipirii
voastre-nduioșate
I-a
dat cea mai curată rază
Din
sfânta lui seninătate.
El
v-a dat suflet să tresară
Și
inimă să se-nfioare,
De
glasul frunzelor din codru,
De
șopot tainic de izvoare.
În
coapsa grăitoarei miriști
Devreme
plugul vostru ară;
E
primăvară pe câmpie,
Și-n
ochiul vostru-i primăvară.
Blând
tainele vi le desface
Din
sânu-i milostiva glie,
Căci
toată floarea vă cunoaște
Și
toată frunza ei vă știe.
Purtați
cu brațele-amândouă
A
muncii rodnică povară,
Sub
strălucirea-nlăcrimată
A
dimineților de vară.
Și
nimeni truda nu v-alină,
Doar
bunul cerului părinte,
De
sus, pe frunte vă așază
Cununa
razelor lui sfinte.
A
voastră-i jalea cea mai mare,
A
voastră-i truda cea mai sfântă,
Stăpânul
vitreg vă lovește,
Când
cerul bine-vă-cuvântă.
Dar
dacă-n schimbul pâinii voastre,
Piticul
vă plătește fiere,
Îndurător
v-ascultă Domnul
Și
vă trimite mângâiere.
Când
doarme plugul pe rotile,
În
pacea serilor de toamnă,
La
voi coboară Cosânzeana,
A
visurilor noastre doamnă.
Vin
crai cu argintate coifuri
Și-n
aur zânele bălaie;
Atâta
strălucire-ncape
În
bietul bordeiaș de paie.
Frați
buni ai frunzelor din codru,
Copii
ai mândrelor albastre,
Sfințiți
cu roua suferinții
Țărâna
plaiurilor noastre !
Din
casa voastră, unde-n umbră
Plâng
doinele și râde hora,
Va
strălucii odată vremii
Norocul
vostru,-al tuturora.
A
mea e lacrima ce-n tremur
Prin
sita genelor se frânge,
Al
meu e cântecul ce-n pustie
Neputincioasa
jale-și plânge.
Ci-n
pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un
întins adânc de mare,
Trăiește-nfricoșatul
vifor
Al
vremilor răzbunătoare.
CASA
NOASTRĂ
Trei
pruni frățini, ce stau să moară,
Își
tremur' creasta lor bolnavă,
Un
vânt le-a spânzurat de vârfuri
Un
pumn de fire de otavă.
Cucuta
crește prin ogradă,
Și
polomida-i leagă snopii...
- Ce s-a ales din casa asta,
Vecine
Neculai al popii !...
De
pe pereții-ngălbeniți
Se
dezlipește-n pături varul,
Și
pragului îmbătrânit
Începe-a-i
putrezi stejarul;
Iar
dacă razele de soare
Printre
șindrile facu-și cale,
Văd
sporul pânzei de păianjen
Și-nfiorate
mor de jale.
Cum
dorm acum de mult pierdute
Sub
vreascurile stinse-a vetrii
Poveștile-nșirate
seara
De-atâtea
cuscre și cumetri;
Cum
tremură cenușa aspră,
Ce-nfiorați
îmi par cărbunii;
De
vraja care-o mai păstrară
Din
câte povesteau străbunii...
Înfipt
în meșter-grindă, iată-l,
Răvașul
turmelor de oi;
Șireagul
lui de crestături
Se
uit-atât de trist la noi,
Îmi
duce mintea-n alte vremi
Cu
slova-i binecuvântată -
În
pragul zilelor de mult
Parcă
te văd pe tine, tată.
Și
parc-aud pocnet de bici
Și
glas stăruitor de slugă -
Răsare
mama-n colțul șurii,
Așază-ncet
merindea-n glugă...
Înduioșată,
mă sărută
Pe
părul meu bălan, pe gură:
„Zi
Tatăl nostru seara, dragă,
Și
să te porți la-nvățătură !”...
Și
uite-mi trec pe dinainte
În
rânduri-rânduri toate cele:
Orașul
înnegrit de fumuri
Și
toate plânsetele mele.
Cum
m-am făcut apoi cuminte
Cu
vremea ce înainta,
Și
m-am trezit pe nesimțite
Că-mi
zice satul:„Dumneata...”
Și
câtor strigături la joc
Țineam
cu glasul meu ison,
De
câte ori am spus povestea
Lui
Alexandru Machidon.
Și
ca un cântec, cum s-a stins
Frumoasa
mea copilărie -
Și
dragostea de două veri
Cu
fata popii Irimie...
Cu
valul vremilor ce curg
Atâtea
cântece s-au dus,
Și
valul vremilor ce curg
Atâtea
cântece-a răpus...
Eu
vă sărut, păreți străbuni,
Pe
varul alb, scobit de ploaie...
.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De
ce-ți ștergi ochii cu cămașa -
Ori
plângi, vecine Niculaie ?...
APOSTOLUL
Ca
o vecernie domoală
Se
stinge zvonul din dumbravă,
Pleoapa
soarele-și închide
Sus,
pe-o căpiță de otavă.
Norodul
a cuprins podmolul
Lângă
frăgarul din uliță -
De
cârjă sprijinit răsare
Bătrânul
preot la portiță.
Moșneag
albit de zile negre,
Așa
îl pomenise satul,
Pe
pieptărelul lui de lână
Purtând
un ban de la-mpăratul.
Domol,
în mijloc se așază,
Și
sprijinind încet toiagul,
Clipind
din genele cărunte,
Începe-a
povesti moșneagul.
Întreg
poporul ia aminte,
Ascultă
jalnica poveste
Și
fusul se oprește-n mâna
Înduioșatelor
neveste.
Moșnegii
toți fărâmă lacrimi
Cu
genele tremurătoare,
Aprinși,
feciorii strâng prăseaua
Cuțitului
din cingătoare.
Atâtea
patimi plâng în glasul
Cuvântătorului
părinte,
Și-atâta
dor aprind în inimi
De
clipa răzbunării sfântă.
Bătrânul
mag înalță fruntea,
Ce
sfânt e graiul gurii sale:
Din
el va lumina norocul
Acestui
neam sfârșit de jale !
Același
dor tresar în piepturi
Când
glasul strigător răsună,
Și
geamăt înfioară firea
Prelung
și greu, ca o furtună.
Frăgarul
își îndoaie coapsa,
Iar
de prin văi purcede vântul,
Prin
largul albelor văzduhuri,
Să
ducă cerului cuvântul.
Din
cetățuia strălucirii
Coboară
razele de lună,
Pe-argintul
frunții lui boltite
Din
aur împletesc cunună.
Cuvine-se
hirotonirea
Cu
harul cerurilor ție,
Drept-vestitorule
apostol
A
unei vremi ce va să vie !
DASCĂLUL
Moșneag
senin, eu tâmpla ta curată
O
cer pe veci nădejdii mele pază.
Din
soarele copilăriei mele
Pe
fruntea ta mai licărește-o rază.
În
suflet simt cum negura se sfarmă
Și
se-mpletește albă dimineață
Când
ochiul tău în inimă-mi coboară,
Topind
încet cetatea ei de gheață.
Azi,
ca un sfânt dintr-o icoană veche,
Blând
îmi răsai cu fața ta blajină,
Cu
zâmbet bun, cu ochi cuminți și limpezi,
Strălucitori
de lacrimi și lumină.
Cu
tine-aduci atâtea nestemate
Din
îngropatul vremilor tezaur,
Și
amintirea-n țara ei mă poartă,
Cu
pas încet, în carul ei de aur...
Mă
văd în pragul zilelor mai bune...
O
casă-n deal, cu strașine plecate,
Unde-asculta
de sfaturile tale
Atâta
râs și-atâta sănătate.
În
frunte, tu păreai un mag din basme
Când
soarele, trecând peste fântână,
Blând
pătrundea prin strașina din pae
Și
lumina bucoavna ta bătrână.
A
fost demult. - O rază care luptă
Zadarnic
cu câmpiile de gheață.
Vezi,
astăzi valul altei vieți mă poartă
Și-nțelepciunea
altei lumi mă-nvață.
Dar
sufletul și-acum își are cuibul
Acolo
sus, în satul de sub munte,
Unde
și azi zâmbește, împăcată,
Curata
cinste-a pletelor cărunte.
Bucoavna
ta, sub pragul de pe grindă,
Își
hodinește-nvățătura moartă,
Dar
glasul tău și azi, la zi de praznic,
Tot
povara greului o poartă.
Pierdut
ascult troparul tău din strană
Și
tainică și sfântă-mi pare clipa,
Pare
că duhul altei lumi m-atinge,
În
zbor domol, pe frunte cu aripa.
Căci
simt plutind prin fumul de tămâie
Sfințenia
cântării preacurate,
Ce-a
rumenit o lume cu senina
Cucernicie-a
vremilor uitate.
Și-n
ochii tăi văd strălucind scânteia
Din
focul mare-al dragostei de lege,
Ce
prin potopul veacurilor negre
Ne-a
luminat cărările pribege.
DĂSCĂLIȚA
Când,
tremurându-și jalea și sfiala,
Un
cânt pribeag îmbrățișează firea,
Și-un
trandafir crescut în umbră moare,
Și
soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu
plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A
vremii noastre dreaptă muceniță,
Copil
blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică,
bălaie dăscăliță.
Ca
strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste
nu-i mai jalnic povestită,
Tu
ești din leagăn soră cu sfiala,
Pe
buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa
ta de zile și de visuri
Au
împletit-o rele ursitoare,
Ca
fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Și
mână nu-i atâtea știutoare.
Moșnegi,
ceteți ai cărților din strană,
Din
graiul tău culeg învățătură,
E
scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea
slovei din scriptură,
În
barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei
strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci
văd aievea întrupat ceaslovul
În
vorba ta domoală și cuminte.
La
tine vin nevestele să-și plângă
Feciorii
duși la slujbă la-mpăratul,
Și
tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În
alte țări când le trimiți oftatul...
Și
fete vin, să le-nflorești altița,
La
pragul tău e plină ulicioara,
Și
fetele își șoptesc în taină:
„Ce
mâini frumoase are domnișoara !”
...Așa,
grijind copiii altor mame,
Te
stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar
căpătâiul somnului tău vitreg
De-un
vis deșert zadarnic se-nfioară.
Tu
parc-auzi cum picură la geamuri
Un
ciripit de pui de rândunică
Și-un
gând răzleț îți înfierbântă tâmpla,
Cu
tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.
Sfios,
amurgul toamnei mohorâte
Își
mușcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca
din cădelniți fumul de tămâie,
Prelung
se zbate frunza din dumbravă.
Tu
stai în prag, și din frăgar o frunză
La
sânul tău s-a coborât să moară.
Iar
vântul spune crengilor plecate
Povestea
ta, frumoasă domnișoară...
BĂTRÂNI
De
ce m-ați dus de lângă voi,
De
ce m-ați dus de-acasă ?
Să
fi rămas fecior la plug,
Să
fi rămas la coasă.
Atunci
eu nu mai rătăceam
Pe-atâtea
căi răzlețe,
Și-aveați
și voi în curte-acum
Un
stâlp la bătrânețe.
M-aș
fi-nsurat când isprăveam
Cu
slujba la-mpăratul,
Mi-ar
fi azi casa-n rând cu toți...
Cum
m-ar cinsti azi satul...
Câți
ai avea azi dumneata
Nepoți,
să-ți zică:„Moșu...”
Le-ai
spune spuză de povești...
Cu
Împăratu Roșu...
.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Așa...vă
treceți, bieți bătrâni,
Cu
rugi la preacurata,
Și
plânge mama pe ceaslov,
Și-n
barbă plânge tata...
