joi, 31 iulie 2014

TATĂ - de Emil Gârleanu


Emil Girleanu.jpg

Emil Gârleanu  1878  - 1914




— Te miri de ce mă găsești mâhnit? mă întrebă prietenul meu, în ochii căruia căutam cercetător.

Iar după câtăva vreme adăugă:

— Mi-au plecat toți copiii la țară. Am rămas eu cu nevasta.

După ce spuse acestea, căzu pe gânduri. M-am uitat din nou în ochii mari, adânci, umeziți de stropul lacrimii sfărâmat în repedele clipit al genei. N-am mai spus nici o vorbă. Mă gândeam la omul acesta potolit, mulțumit în mijlocul alor lui, lângă nevasta pe care o iubea mai presus de orice, alături de copiii fără de care nu putea trăi. Ce rar se găsesc oamenii aceștia și cât n-am da să schimbăm, măcar pentru un an din traiul lor, întreaga noastră viață răvășită, viață cu zilele spulberate de către furtuna dorințelor și plăcerilor neizbutite. Mă uitam cum a doua lacrimă răsărea iarăși ca un bob de mărgăritar, în scoica de sidef a ochiului. Prietenul îmi vorbi:

— Tu, care ești singur, dragul meu, nu vei înțelege mâhnirea mea. Ai venit acum la mine, peste câtăva vreme te vei întoarce iarăși între cei patru pereți ai odăiței tale liniștite, între lucrușoarele puse și rămase la locul lor de zile, de săptămâni întregi. Nici o schimbare nu vei găși aceiași salcâmi de la fereastră, aceleași strigăte pe uliță, la același ceas, aproape aceleași scrisori săptămânale, și, rar, aceiași prieteni care, fie vorba între noi, nu prea sunt legați sufletește cu viața ta de cunoscător al multor lucruri... Tu ești singur, ești deprins cu lâncezeala aceasta, care pentru mine e ucigătoare. În casa noastră trebuie să tresalte viața, s-o simțim. Uită-te împrejur: pentru că sunt la birou, să luăm de pildă cuțitul acesta de os; ieri, nu mai departe, nu l-am găsit la locul lui; l-am căutat un ceas, îmi trebuia să tai o carte, și de-abia l-am aflat, știi unde ? colo, sub vraful cela de cărți. Îl ascunsese Sandi. Și de câte ori am nevoie, de atâtea ori îl caut. Mă necăjesc, nu-i vorbă, dar cu câtă bucurie țin cuțitul în mână când știu că s-a jucat Sandi cu dânsul. Clopoțelul cela de lângă mâna ta lasăl, lasă-l acolo, a căpătat el și alte trântituri, nu ca aceea ce poate să i-o dai fără voia ta clopoțelul acesta mă trezește întotdeauna după prânz, când de-abia ațipesc după munca grea a dimineții. Dar cum mânușița lui Sandi e departe, azi, vezi tu, clopoțelul parcă nici nu mai e, iar eu, pentru că știam că nu o să fiu trezit, nici nu m-am culcat. Să văd câte ceasuri sunt: sunt patru și jumătate. Peste câteva clipe ar trebui să sosească Puiu de la școală. Parcă-l aud: trântește portița, își aruncă tașca pe biblioteca din sală, apoi se repede ca o furtună să mă sărute. Și nu-mi lovește auzul dupăitul, pe scări, al lui Vasilică, dupăit de ursișor plin de viață; îmi lipsește arătarea, așa, din senin, a Miei, cu pălăria ferfenițită, la o parte, crezându-se tare cochetă, cu întreg buclucul de hârtii și poze subțioară, cu zâmbetul cela strâns, ca într-un degetar de argint, în gropița de la colțul gurii. Vezi tu, acestea îmi lipsesc... Apoi se uită într-un colț: Uite, Mia și-a uitat tot buclucul despre care ți-am vorbit. Și cât l-a cules, și l-a așezat, și l-a bătăturit! O să i-l trimit chiar azi. Strânsura asta de hârtii e cea dintâi gospodărie a ei, gospodărie care o să pregătească pe cea de mâine, cea temeinică, la casa ei de femeie harnică și cinstită... Dacă ar da Dumnezeu să o văd așa!... Dar sunt bolnav... Cam slăbit.

La gândul unei așa de mari fericiri, neliniștea de acum se schimbase pentru dânsul într-o boală grozavă, de care n-ar fi putut scăpa. Am căutat să-l liniștesc.

Deodată își aminti ceva.

— Hai, îmi zise, să-ți arăt un lucru.

În odaia de alături, într-un sertar încuiat, păstrase tot felul de amintiri ce se legau de viața celor patru copilași ai lui. Mărturii de botez, cordeluțe, jucării. De sub un vraf de hârtiuțe scoase un caiet.

— Uite caietul lui Puiu, caietul din clasa a doua primară (acum a trecut în liceu, îmi adăugă cu mândrie, ca și când n-aș fi știut despre aceasta). Vezi ce bine scria de pe atunci ? Dar bagă de seamă. Uită-te cum a sris cuvântul Tablă, și privește, ici, mai departe, cum a scris Tată. Cu câtă răbdare și iscusință e așternut T de la tată. Privește bine cu câtă mlădiere, alintare copilărească e trăgănată coada literei în jos, ca brațul lui când mă apucă de după gât să mă sărute. De multe ori, în astfel de lucruri mici, neluate în seamă, se ghicește tot sufletul unui copil.

Prietenul închise caietul, se mai uită încă o dată, peste tot, în sertarul din care se împrăștia nu știu ce mireasmă umedă, pătrunzătoare ca mirosul florilor de tei, apoi îl închise, puse cheia în buzunar și ne întoarserăm amândoi în birou.

În astfel de clipe cineva trebuie lăsat singur singur cu gândurile lui. Astfel de înduioșări au ceva din poezia plimbărilor ascunse în serile pline de mirosul crinilor ce tânjesc, singuratici și mândri, pe tulpinile lor înalte. O privire, o vorbă care niciodată nu poate fi la locul ei împrăștie tot farmecul acestei suferințe curate și rare. M-am sculat să plec, dar prietenul, împotriva așteptării mele, îmi puse mâna pe umăr și mă opri:

— Ce rău îmi pare că tu, cu sufletul tău duios, n-ai putut încă simți iubirea de părinte. În legătură cu asta, urmă el, o să-ți povestesc ceva. Sunt de atunci vreo șapte ani. Puiu avea trei ani. Să stăm.

Ne așezarăm iarăși pe scaune, la locurile ce le avuseserăm înainte; prietenul meu își sprijini câteva clipe fruntea în palmă, apoi lăsă să-i cadă mâna și începu:

...Plecasem într-o lungă călătorie, numai eu cu copilul, cu Puiu. Sunt răstimpuri când, alături de un copil sau nevastă, pornesc să rătăcesc în lume. Tu știi. E o patimă. Cum aș fi călătorit și acuma, să fi putut! Pe drum, între străini și locuri necunoscute, pacea te învăluie mai ușor; priveliștile frumoase munții, apele, satele pierdute în ceață, departe în clinurile munților acoperiți de păduri întunecate îți ușurează inima, îți răcoresc sufletul ca aripa unui vânt ce se strecoară între piept și faldul hainei care te înăbușă. Așa sunt călătoriile. În anul acela am cutreierat Italia. Două luni de zile am alergat de la un oraș la altul, de la mare la uscat și iarăși la mare. Minunile de artă, în muzee, sau prin mănăstirile ascunse, ca niște comori, prin munți, toate mi-au furat din privire și din suflet. În urma unei asemenea călătorii te simți obosit și dorești să te întorci cât mai repede în căsuța ta mică, cu lucruri de toate zilele, cu o altfel de poezie, pe care sufletul o poate cuprinde. De câte ori nu ai simțit tu cât de mărginit ți-i sufletul, cât de puțin poate încăpea într-însul! Așa eram eu atunci; și am fugit din Italia, am fugit pe coasta Dalmației, într-un oraș vechi, pe zidurile căruia vremea s-a scurs, de veacuri, ca apa pe o stâncă ce n-a putut-o clinti din loc. M-am dus în Ragusa. N-ai fost? Să te duci îndată ce-i putea. Trebuie să vezi zidurile acelea mucegăite, pe care petele de rugină par niște ochi însângerați, și-n fața cărora parcă ai vrea să pari mai mare decât ceea ce ești în strâmta ta haină de om modern. Trebuie să calci pe treptele înguste, săpate în munte de cine știe ce mâini, să treci pe sub porțile întunecate și umede de răcoare, să privești din pervazul lor marea întinsă, să privești insula smălțuită în verde și să te lași încins de fâșia vântului înecat în mirosul amar de olendri, ca să înțelegi tot farmecul neașteptat al acestui loc. Nicăieri n-am văzut marea mai albastră ca aici, nicăieri n-am simțit, mai puternic, legătura sufletului meu cu nemărginirea de apă ce tresaltă veșnic, alături de tine, întinzându-ți brațele să te ia la sânul ei. Nu știu de ce, dar de când am văzut marea la Ragusa, nu mi-am putut închipui altfel moartea decât ca un val albastru ridicându-se domol, ca să-ți cuprindă mijlocul și să te adoarmă... Am stat o săptămână, și poate aș mai fi rămas, de nu mă alunga, lângă ai mei, o întâmplare ce ți-aș fi spus-o mai repede dacă nu mă oprea amintirea acestui oraș.

...Într-o seară am luat pe Puiu și-am pornit spre port. Mă dusesem să văd escadra engleză, care venise chiar în dimineața aceea și ancorase în radă. E ceva neobișnuit priveliștea unor vapoare mari cât niște cetăți, clătinate mânios de valurile unei mări înfuriate cum era Adriatica atuncea. Am privit câtva, dar pentru că furtuna se întărea, cerul se acoperise deodată de nori groși și de lângă cuirasate începuseră să se desprindă bărci ce aduceau pe marinarii învoiți în port, m-am întors înapoi. N-am apucat să fac nici un sfert din cale, și o ploaie rece, o ploaie biciuitoare începu să cadă. Am intrat cu Puiu în cea dintâi cârciumă ce ne-a ieșit în cale. Se înnoptase, un băiat aprinse lampa unsuroasă atârnată de mijlocul tavanului, și am cerut o cafea. Așteptam să steie ploaia, dar ea se întețea pe fiecare clipă, iar de departe veneau bubuiturile înăbușite ale valurilor ce se spărgeau de țărmuri. Cum isprăvisem de băut cafeaua și căutam să pătrund ceva pe deschizătura înecată în umbră a ferestrei, deodată se deschide ușa și, într-un zarvăt grozav, intră, unul după altul, vreo treizeci de marinari englezi. Mesele nu le-ar fi ajuns, poate nici vinul, mă gândeam eu, când din mijlocul lor se desface un fel de uriaș bărbos, roș la față, și se îndreaptă către masa mea. Ce e dreptul, am simțit un fior; repede, ca o clipire, mi-au trecut prin cap toate amintirile grozave despre acești lupi ai mărilor. Vroii să mă ridic, să plec, dar, în aceeași vreme, uriașul se apropie, se plecă, luă pe Puiu în brațe și, în spaima mea, îl ridică cu furie de două ori până în tavan. Apoi îl sărută apăsat pe amândoi obrajii, îmi făcu semn să n-am frică și, în limba lui, pe care credea că nu o înțeleg, cu un glas cald ce tremura, începu a număra, lăsând mâna, odată cu fiecare număr, de sus până aproape de dușumea: Unul, doi, trei, patru, cinci. Și arătă că sunt ai lui. Avea cinci copii, departe, acasă. Se mai uită încă o dată la Puiu, în ochi îi străluciră două lacrimi, și, scoțând un strigăt cu o adâncime de durere ce nu se poate descrie, se aruncă spre ușă și se făcu nevăzut.

În cârciumă se întinse tăcerea. Mă înăbuși plânsul, luai pe Puiu în brațe și ieșii afară. Ploua mereu. Marea spumega în urlete, iar departe, în învălmășagul valurilor, felinarele de pe catarge sclipeau ca niște ochi ce nu puteau adormi de dor.

Am plecat de la prietenul meu cu sufletul strâns la gândul că, acasă, nu mă aștepta nici un copil să-l pot săruta.




http://images.fineartamerica.com/images-medium-large/father-walking-with-children-elizabeth-coats.jpg



vineri, 25 iulie 2014

UNEȘTE PUNCTELE - COMPLETEAZĂ DESENUL


http://bestcoloringpages.com/userImages/cp/connect-the-dots-1-10-1.jpg




http://d33y93cfm0wb4z.cloudfront.net/dot_to_dot/600x850/smiling_flower_600x850.jpg





http://d33y93cfm0wb4z.cloudfront.net/dot_to_dot/600x850/leaf_600x850.jpg








http://www.sciencekids.co.nz/images/pictures/connectthedots/fish.jpg









http://prek-8.com/publicDomain/plants/connect_the_dots_flower.png










CAMELEONUL







Cameleonul este o reptilă  (din familia CHAMAELEONIDE) arboricolă și insectivoră din regiunile tropicale, cu gheare asemenea unui clește, care o ajută să se prindă de copaci. Are proprietatea de a-și schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurător și a stării lui (adică dacă simte teama, este nervos, este iritat).



În prezent sunt cunoscute 160 de specii, cameleonii facând parte din rândul speciilor de animale periclitate.
Singuratic, cameleonul trăiește în copaci, dar este capabil să alerge rapid în cazul în care este amenințat.


Adaptat la viața arboricolă și la vânătoarea de insecte, cameleonul are corpul puternic comprimat lateral, iar degetele picioarelor sunt orientate in două laturi opuse, formând un clește cu care se prinde de ramuri.





Cameleon este larg răspândită în partea de sud a Spaniei, precum și în  insulele din Marea Egee, în Asia Mică, pe continentul african și Madagascar. Astăzi există mai mult de 100 de specii de cameleoni. Corpul cameleonului este turtit lateral, se poate umfla ca un balon - are buzunare de aer, ca o pasăre.  Membrele se sfârșesc cu niște gheare (2 sau 3 în funcție de specie) care, asemenea unor degete îmbrățișează ramura copacului în care se află asemenea unei gheare de robot; ochii sunt ascunși  în conuri lucioase și se învîrt, adică pot descrie cercuri avînd astfel posibilitatea de a observa dacă este pândit de alt animal sau orice altă primejdie.









Cameleonii își capturează prada cu ajutorul limbii, pe care o azvârle cu o viteză uluitoare - asta ca să compenseze, poate, lentoarea cu care se deplasează. Dar, în caz de primejdie, cum spuneam, se poate mișca destul de rapid.








Caracteristică cunoscută a cameleonului este capacitatea lor de a-și schimba culoarea în funcție de starea fizică și chiar mentală a animalului. Cameleonul este capabil de a-și picta corpul în culoarea mediului cu o viteza incredibil de mare.



Această colorare se datorează unei caracteristici structurale a pielii. Astfel, la cameleon, în stratul fibros exterior și stratul profund al pielii sunt niște celule ramificate, speciale, numite cromatofori care conțin diferiți pigmenți coloranți de negru, maro închis, roșu și galben.








Deci, combinația dintre cele două straturi de pigmenți duce la diferite culori - pigmenții din cele două straturi de care vorbeam mai sus.



  Schimbarea culorii are loc atât sub influența unor stimuli externi - cum ar fi temperatura, lumina și umiditatea - sau a unor stimuli interni - cum ar fi foamea, setea, frica, furia etc.



În general, sunt animale diurne, adică pleacă să-și caute hrana pe timpul zilei.
















Ochii cameleonului văd simultan în două direcții. Pleoapele inferioare și superioare sunt unite, lăsând doar o crăpătură prin care cameleonul vede. Ei își pot roti în mod independent ochii dar și simultan și pot vedea elemente diferite pentru că vederea lor are o lărgime de 360 de grade în jurul lor.
Pentru o reptilă, cameleonii au o vedere foarte bună care le permite să vadă insecte mici de la o distanță destul de mare: 5 - 10 metri.





Cameleonii variază în dimensiune și structură a corpului. Lungimea minimă - 15 mm  la masculul din specia Brookesia Micra (după cum vedeți în imaginea de mai jos) și până la lungimea maximă - 68,5 cm la masculii din specia Furcifer.






În general, este acceptat faptul că lungimea limbii unui cameleon este cam de 1,5 - 2 ori mai mare decât corpul lui. Își „împușcă” prada cu limba care atunci când se află în gură, are și un esofag, ca un tub, mai gros, pentru a-și plia limba.

Cameleonul nu poate auzi. El nu are, precum șerpii, urechea externă dar asta nu înseamnă că sunt surzi. Ei pot defini (percepe) sunetul la o gamă de frecvență între 200 - 600 Hz.






















miercuri, 23 iulie 2014

COMPLETEAZĂ DESENUL - Fișe de lucru - Grădiniță



http://www.activityvillage.co.uk/sites/default/files/images/chicken_tracing_page_460_0.jpg



http://www.activityvillage.co.uk/sites/default/files/images/cow_tracing.gif




Donkey tracing printable








O FURNICĂ ȘUGUBEAȚĂ de Emilia Plugaru




O furnică şugubeaţă
A venit să vândă-n piaţă
Şapte boabe de grâu copt.
- Nu sunt şapte, sunt chiar opt !





- Costă cât ? Un bob de grâu ?
O întreabă un bondar.
- O să-ţi spun îndată, frate,
Să pun bobul pe cântar.





Scump e bobul meu de grâu.
Mă gândesc acum un pic…
Dacă vând – cu ce rămân?
Gata, nu mai vând nimic.





De la târg – direct la moară
Furnicuţa a plecat.
Trei saci de făină dulce
Un morar i-a măcinat.





Cu făina albă-n spate
Iute s-a întors acasă.
A încins rapid cuptorul
Şi acum e bucuroasă.





A copt zece plăcinţele.
Furnicuţa-i gospodină.
Pâine ai mereu pe masă
Dacă faci din grâu… făină.


Nata Vi











MACUL ȘI SPICUL DE GRÂU -- Aurora Luchian




MACUL ȘI SPICUL DE GRÂU


- Cine esti ? întreabă macul
Pe un spic frumos de grâu.
Stai cam atârnat,"săracul"
Ești subțire, rău, spre brâu !

-Eu sunt grâul și aștept,
Boabele să mi le coc.
Nu sunt semeț, asta-i drept,
Că stăm multe la un loc.

-După coacere ce faci,
Te vei scutura ca mine ?!
-Îmi pun boabele în saci
Și-or face pâine din mine
Asta știu eu bine !

-Ești un mare norocos
Ți se dă o nouă"viață".
Dar eu, roșu și frumos,
Rezist doar...o dimineață.



Aurora Luchian

Nata Vi



luni, 21 iulie 2014

VASILE ALECSANDRI - OMAGIU



http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/7/79/Constantin_Daniel_Stahi_-_Portretul_lui_Vasile_Alecsandri.jpg/200px-Constantin_Daniel_Stahi_-_Portretul_lui_Vasile_Alecsandri.jpg

21 IULIE 1821  -  22 AUGUST  1890






DEȘTEPTAREA  ROMÂNIEI

de  Vasile  Alecsandri



Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare,

N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce s-nalță pân' la ceruri din a lumei deșteptare,
       Ca o lungă salutare
       Cătr-un falnic viitor ?


Nu simțiti inima voastră că tresare și se bate ?

Nu simțiți peptul vostru un dor sfânt și românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
       Ce pătrunde și răzbate
       Orice suflet omenesc ?


Iată! lumea se deșteaptă din adânca-i letargie !

Ea pășește cu pas mare cătr-un țel de mult dorit.
Ah! treziți-vă ca dânsa, frații mei de Românie !
       Sculați toți cu bărbăție,
       Ziua vieței a sosit !


Libertatea-n fața lumei a aprins un mândru soare,

Ș-acum neamurile toate cătră dânsul ațintesc
Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare
       Se cerc vesel ca să zboare
       Cătră soarele ceresc !


Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire ?

Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator ?
Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrățire,
       La obșteasca fericire,
       La obștescul viitor ?


Până când să creadă lumea, o! copii de Românie !

C-orice dor de libertate a perit, s-a stins din voi ?
Până cind să ne tot plece cruda, oarba tiranie
       Și la caru-i de trufie
       Să ne-njuge ea pe noi ?


Hai, copii de-același sânge ! hai cu toți într-o unire
Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.
Pas, români! lumea ne vede ... Pentru-a Patriei iubire,
       Pentru-a mamei desrobire
       Viața noastră să jertfim !


Fericit acel ce calcă tirania sub picioare !

Care vede-n a lui țară libertatea renviind,
Fericit, măreț acela care sub un falnic soare
       Pentru patria sa moare,
       Nemurire moștenind.
















marți, 15 iulie 2014

DRĂGĂLAȘII PUI DE ANIMALE


Самые милые малыши в мире

Pui de cameleon


Este ciudat cum unele animale - mai ales cele sălbatice, deși „rele” și periculoase, au niște puiuți așa de frumoși. Priviți, doar câteva exemple:



Самые милые малыши в мире

Pui de elefant



Самые милые малыши в мире

Самые милые малыши в мире

Hipopotam



Самые милые малыши в мире

Puișor de arici




Самые милые малыши в мире

Pisicuță



Самые милые малыши в мире

Pui de delfin



Самые милые малыши в мире

Pui de furnicar




Самые милые малыши в мире

Pui de caracatiță




Самые милые малыши в мире

Puișor de bufniță



Самые милые малыши в мире

Pui de leneș (ce drăgălaș și zâmbăreț, nu-i așa ? Adultul nu-mi prea place )



Самые милые малыши в мире

Pui de focă





Peștele arici

Самые милые малыши в мире

Pui de pește arici (blowfish)




Самые милые малыши в мире

Purceluș




Самые милые малыши в мире


Самые милые малыши в мире

Puișori de vulpe




Самые милые малыши в мире

Pui de hamster




Самые милые малыши в мире

Pui de morsă




Самые милые малыши в мире

Mânz




Самые милые малыши в мире

Pui de șinșila ( șinșila nu este nici iepure și nici șobolan, este un rozător din Anerica de Sud)






Самые милые малыши в мире

Puișori de pinguin