vineri, 4 iulie 2014

MUNTELE de Călin Gruia




Toamna în Masivul Ceahlău


Falnic și înfășurat în neguri, Ceahlăul străjuiește culmile și apele Moldovei ca un voievod care a biruit moartea. Luceferii nopții i se închină și norii plini de fulgere și furtuni cer găzduire piscurilor sale. Înscăunat înainte de a începe veacurile, nesupus de nimeni, acest împărat de piatră străjuiește stâncile cu înfățișări de giganți și uriașele jilțuri de calcar dăltuite de apă, în care zeii s-au odihnit și au ținut sfat milenii de-a rândul...

Izvoare repezi aleargă prin  prăpăstii și zâne nevăzute cântă printre jnepenii pitici, legende pline de cutremur.

Ca într-o vrajă desăvârșită, când pier granițele dintre pietre și ierburi, dintre ierburi și jivine, dintre jivine și cuvântătoare, se spun istorii și povești, se aud cântece și se văd chipuri din trecut.

Coboram singur de pe Ceahlău, din mărețiile răsăritului de soare, care aici, ca nicăieri pe pământ, depășesc închipuirea omenească. Coboram întinerit, puternic, spălat de toate durerile. Nu mai aveam în suflet, nici o teamă. Coboram din cele mai strălucite înălțimi ale țării și mă îndreptam spre porțile de jos.

Și deodată, lângă o piatră înverzită de mușchi, lângă un brad drept ca lumânarea, am văzut păscând o mioară albă ca zăpada. Nici un păstor prin apropiere, nici o turmă ci doar un tăpșan cu flori. Fără să-mi dau seama am încercat s-o strig:

- Mioriță laie, laie bucălaie....

Și mi s-a părut că aud un glas, tainic, de răspuns:

- Eu sunt oaia din balade. Tunsă de toți cîți au trecut pe-aici, în sus și-n jos. De-a lungul vremurilor, de-a latul munților. Tunsă și mulsă de venetici, de noroade sălbatice, în arșița verii, în bătaia viscolelor. Mi-au ucis mieii și i-au fiert în laptele meu. Mi-au dat foc stânii și m-au alungat prin omăturile crestelor. Dar eu m-am întors mereu la pâraiele mele, la ierburile dulci, la cîntecele oamenilor, la izvoarele cu tinerețe veșnică.

S-au clătinat ierburile și mioara s-a ascuns. S-a legănat bradul și stânca s-a îndepărtat. De pe înălțimi s-au rostogolit și au acoperit pădurile.

Și am rămas singur cu poteca și cu umerii Ceahlăului înfășurați în neguri, priveghind, de sus, depărtările.




Panaghia - stâncă din Masivul Ceahlău






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu