I
Pătrașcu-vodă era un domn bun, drept și temător de Dumnezeu. Cât domni el, țara începuse a simți că trăiește.
Se dusese pomina de blândețele lui, pentru care și poporul îl numi Pătrașcu-vodă cel Bun.
Când se dete sfară în țară că măria-sa a mai dobândit un fiu, toată lumea se grăbi a sărbători această întâmplare. Mitropolitul țării cu boierii se duseră la curtea lui vodă, și văzând pruncul, se însuflară de sus și cerură să i se dea numele de Mihail, căci la arătare li se păru a vedea într-însul chipul voinicos al Sfântului arhanghel, mai-marele voievod al oștilor cerești.
Domnul se înduplecă și dete ascultare acestor cereri. De la o margine până la alta a țării se ținură veseliile trei zile și trei nopți, când fu a se boteza pruncul.
După moartea tătâne-său, Mihail creștea în frica Domnului. Mărindu-se și mergând la școală, el întrecea la învățătură și istețime pe toți copiii. Iară pe timpul lui Alexandru-vodă III țara ajunsese în sapă de lemn prin hrăpirile, nedreptățile și împilările ce căzuseră pe capul bieților locuitori. Domnul se făcea că nu vede, n-aude nelegiuirile turcilor ce-l însoțiseră la înscăunarea sa. El însuși, ca un nesățios la inimă ce era, bântuia cumplit țara cu asuprelele sale.
Ca să pună mâna pe domnie, avusese trebuință de bani; și ca să aibă bani, se împrumutase pe la turcii cei mai cu vază de pe lângă sultanul, carii mijlociră să vie domn; se împrumutase adică cu carnete foarte mari și cu făgăduință de a-i lăsa să-și trămită ei oamenii lor în țară, ca să le scoață datoria.
Ianiceri, spahii, tot felul de ciutaci năpădiseră sateler. chinurile, jafurile și schingiuirile întrecuseră orice măsură. Bisericile Domnului ajunseseră grajduri pentru caii păgânilor. Odoarele sfinte erau de batjocură. Bietul țăran nu mai era stăpân pe casa, pe vitele și pe coprinsul lui, căci lăcomia jăpcanilor nu mai avea hotar.
Femeile și fetele creștinilor erau răpite și făcute cadâne. Până și giamii începuse spurcatul să ridice pe moșia străbunilor noștri români, cea udată de atâtea ori cu sângele lor. Nu numai atât, dară păgânii prindeau la tineri și-i duceau în țara lor, unde îi turceau și-i băgau în oastea ianicerilor.
II
Mihai, după ce se mări, neputând suferi atâtea; fărădelegi, trecu peste Olt, și acolo știu să dobândească iubirea oltenilor. Unde vedea nevoiașul, văduva și sirimanul, el, ca un înger păzitor, îi ocrotea împotriva împilătorilor. Când auzea de vreo nelegiuire săvârșită asupra vreunei femei sau fete de român, ca un leu alerga întru ajutorul lor. Ajuns ban al Craiovei, nu lăsă ca să se stăviască în Oltenia nici picior măcar de ciutac.
Cu cât era de aspru Mihai cu făcătorii-de-rele și cu cei fărădelege, cu atît era de blând cu oamenii cei de treabă Oastea, căreia numai numele i se mai știa, o înființă tot din oameni unul și unul, aleși pe sprânceană. Mihail îi puse căpitani, șutași și cetași pe bărbații cei mai viteji și mai cu dor de moșia lor, Țara Românească. Se dusese vestea despre bunătatea lui. Ajungând însă la urechile lui Alexandru-vodă că toata Oltenia iubește și se teme de Mihail, acest domn fu coprins de un neastâmpăr, despre care nu-și putea da seamă și puse gând rău banului.
Atunci veni și unul din boierii lui, și-i zise:
- Luminată fie fața măriei-tale, doamne, iată, eu, smeritul rob al domnului meu, viu a-ți da în știre despre cele ce se petrec în țară. Numele lui Mihai, banul țării de peste Olt, umblă din gură în gură, și mișcarea ce se simte dincoace de Olt printre locuitori nu prea îmi miroase a bine. Și să nu stai la chibzuială nici o cirtă, măria-ta, ci să iei strașnice măsuri pentru odihna măriei-tale și a supușilor robilor tăi.
Alexandru se înverșună auzind acestea și căta vreme cu prilej cum să piarză pe Mihai. Iară Mihai, simțind cele ce i se pregăteau, vru a se duce la Țarigrad, la socrul său vistierul Iane, ce era sol al Țării Românești pe lângă sultanul.
Când fu însă a trece Dunărea, oamenii lui Alexandru -vodă puseră mâna pe dânsul și-l aduseră la București. Aci, fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie, spre a fi pus la cazne și apoi să-l piarză pre el.
Temându-se însă Alexandru-vodă de vreo răzmiriță, se grăbi a da hotărârea de moarte. Pe drum, când îl duceau la locul de pierzare, trecură pe la Biserica Albă din Postăvari. Și fiind tocmai timpul liturgiei, slujitorii îl lăsară să intre spre a se închina. El, rugându-se, se făgădui lui Sfântul Nicolae, hramul acelei biserici, să-i ridice o monastire pre numele lui, de-l va mântui; ceea ce și făcu. Această monastire este clădită în București, pe un piept de deal lângă Curtea arsă, și se numește și până azi Mihai-vodă.
Iară dacă fu adus la locul piericiunei, boiul lui Mihai cel mândru, statul lui cel măreț și apucăturile sale cele voinicești făcură pe gâdea să pălească. Apoi după ce-și aruncă Mihai căutătura lui cea cruntă și disprețuitoare asupra călăului pe care îl vedea că se cam codea, zise dânsului cu grai răstit:
- Dă, câine, și dă nimerit, de-ți sfârșește mai degrabă spurcata-ți slujbă cu care ești însărcinat.
Fiori de groază coprinseră atunci pe omul sângiurilor și începând a-i tremura mâinile și picioarele aruncă jos securea ce o ridicase să taie capul lui Mihai, și fugi prin lume grăind:
- Nu este dat mie să prăvălesc de pe umeri un asemenea cap.
Boierii, cari până aci tăcuseră mâlcă, înmărmuriți de pierderea lui Mihai, strigară într-un glas cu poporul:
- Să se ierte nevinovatul și, împreună cu mitropolitul, merseră la vodă și-i cerură iertare. De voie, de nevoie, se înduplecă vodă de-l iertă, dară porunci ca fără minut zăbavă să plece din țară, și nici urmă de a lui să nu se mai afle prin toată Țara Românească.
III
Mare vâlvă se făcuse între români și olteni, pentru minunea scăpării lui Mihai de la moarte. Până și copiii vorbeau de astă întâmplare fericită după care Mihai rămase viu nevătămat. Toată suflarea da laudă lui Dumnezeu, care a ocrotit pe nevinovatul, cruțându-l de osândă ce era să-l răpuie.
Iară Mihai plecă. Și ducându-se la Țarigrad se abătu prin Ardeal, și făcu cunoștință cu domnul țării, Sigismund Batori.
Boierii din România, sătui și ei de nelegiuirile domnului lor Alexandru, se tânguiseră la poarta otomană împotriva lui. Când ajunse Mihai, plângerile boierilor veniseră mai de-nainte la cunoștința sultanului.
Vistierul Iane, socrul banului Craiovei, arătând nevinovăția lui Mihai, sultanul se încredință despre aceasta și mai mult după ce ascultă pe însuși cel nevinovat; și adevărul graiurilor sale îl hotărî să mazilească pe Alexandru-vodă, ceea ce și făcu turcul, chemându-l la sine.
Când era cursul anilor 1593, Mihai banul Craiovei fu numit domn al Țării Românești. Pe atunci domnea: în Moldova Aron-vodă; în țara leșească Sigismund III; în țara unguririlor, împăratul Rudolf II; în țara turcului Amurat III; iară în Ardeal, stăpânea Sigismund Batori.
De la un hotar la celălalt al țării, toți într-un glas da mărire lui Dumnezeu pentru că le trămise un om de nădejde.
Mihai, după ce luă cârma țărei, adună la sfat pe boierii cei mari și le zise:
- Boieri dumneavoastră, iată, pronia cerească mi-a ajutat să urc treptele scaunului domnesc al dragei noastre țărișoare. Ranele ei sunt foarte mari, pe cari trebue să le vindecăm. Visteria este înecată în datorii; legea Domnului călcată în picioare de spurcații păgâni; locuitorii obosiți de podvezi, angarale și biruri grele; oastea, nici numele nu i se mai știe. Și fiindcă un domn trebuie să fie poporului său părinte, iară nu gâde, deci eu vă chemai pe dumneavoastră să ne sfătuim cu toții cum și ce fel să facem a duce această țară la limanul cel de mântuire, țară asupra căreia priveghiază ochiul cel neadormit al Maicii Domnului.
Boierii ziseră unii una, alții alta; iar Mihai adună toate sfaturile lor și le băgă în cap; apoi se puse pe lucru.
Mai întâi împărți poporul în pâlcuri pâlcuri, și le puse căpitani tot unul și unul, pe banul Mihalcea și pe banul Manta, pe frații Buzești, pe Calomfirescu și pe alții. Apoi plănui cum să scape țara de jugul păgânului spurcat. El trimise soli cu cărți la domnii Moldovei și Ardealului, în care cărți el zicea: „Eu, Mihai-voievod, domn stăpânitor a toată Țara Românească, scriu fratelui meu Sigismund sănătate; și să știi că a venit timpul a pune în lucrare cele vorovite între noi când fu cu mergerea mea la Țarigrad. Deci, să binevoiască măria-ta a trimite un boier credincios d-ai măriei tale, ca sol, la scaunul domniei mele, cu care să punem la cale ce se vor găsi de cuviință.“
Domnului Moldovei scrise:
„Eu, Mihai-voievod, domn stăpânitor a toată Țara Românească, sănătate scriu fratelui meu Aron; și să știi, frate Aroane, că neprietenul se întinde ca pecingenea; deci, pentru a curma mersul răului, trebuiesc leacuri tari; și așa să știi că este dorința mea, dacă va vrea Dumnezeu, să muiem cerbicea nelegiuitului; și măria-ta, fără să zăbovești nici o cirtă, ori trimite sol la scaunul domniei mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură.“
Răspunsurile nu întârziară a veni. După ce se înțelese și cu domnul Moldovei, solii veniră de la amândoi domnii, și țiind tainice sfaturi, la 5 noiembrie se făcu jurământul de legătură între cei trei domni cu mâna pe sfânta Evangelie zicând:
„Jurăm să mergem împotriva vrăjmașului creștinătății. Căpetenia noastră să fie Christos; iar noi să ascultăm cu oastea noastră de găsirea cu cale ce va face sfatul nostru al tutulor. Jurăm să ne dăm ajutor unul altuia, fiecare după putință, și să nu ne lăsăm până ce nu vom înfrâna trufia păgânătății și până ce nu vom istovi cu desăvârșire pe nelegiuiți. Așa să ne ajute Dumnezeu.“
După aceasta, cei trei domni poftiră și țările neamțului și leșilor a se uni cu dânșii, ca creștini ce erau și ei, spre a da aprig război necredincioșilor. Împăratul Rudolf făgădui că va da ajutoruri în bani, ceea ce nu făcu deocamdată; iar craiul Sigismund nu vru să-și strice prietenia cu turcii.
Apoi Mihai chemă iarăși la sfat pe boierii săi cei credincioși. În capul lor era mitropolitul Eftimie. Voievodul cel îndrăzneț le spuse ce avea de gând să facă și ceru sfat de la dânșii. Atunci se sculă și mitropolitul, și dând binecuvântarea sa arhipăstorească cugetelor domnului celui viteaz, îndemnă pe boieri a lua în nume de bine româneștile lui planuri și a-l urma pe căile adevărului, ale vitejiei și ale dragostei de țară.
Iară boierii, dacă auziră sfintele voroave ale Mitropolitului, toți cu un glas răspunseră:
- Jurăm în cuget curat și pe românește că vom urma domnului nostru oriunde ne va duce și oriunde ne va porunci să mergem, pentru mântuirea țării și scăparea legii de bântuielile vrăjmășești. Vom nesocoti orice primejdii, și vom da prin foc și prin sabie, ca să biruim ori să murim până la unul. Păru mult bine lui vodă când văzu că și boierii lui sunt însuflețiți de aceeași dorință de care era și dânsul însuflețit.
Și plecând genuchii la pământ cu toții, se rugară lui Dumnezeu cu zdrobire de rărunchi, ca să le ajute întru a face să strălucească adevărul creștinătății și să restatornicească sfânta cruce pe turnurile bisericilor, de unde o dase jos păgânul cel spurcat, mântuind totdeodată și țara de jugul nelegiuiților osmani .
Toate pregătirile se puseră la cale; și când fu în dimineața de 13 noiembrie 1594, românii și moldovenii uciseră pe toți turcii ce se aflau în București și în Iași.
Este grozav lucru să vază cineva urgia poporului. Ieșea românul de prin toate unghiurile, de prin toate văgăunele și năvălea ca un duh de vifor asupra necredincioșilor. Veneau turcii valvârtej, iar românii îi zdrumicau fără cruțare.
Pe vremea aceea Giurgiu, Brăila și Turnu erau coprinse de turci. Spurcăciunile de păgâni ridicaseră cetăți cu niște ziduri de putea să umble carul cu patru boi pe grosimea lor. Satele de prinprejurul acestor cetăți se numeau raiale. Mahometanii luau biruri grele bieților creștini. N-apuca să ouă găina creștinului, și câte un nevoiaș de ciutac era aci, gata, gata spre a lua bietului român oușorul din cuibul unde-l ouase găina. Și n-avea gură românul să zică ceva, ori să se jeluiască cuiva că îi lua părul foc și era vai de măiculița lui care l-a născut. Mierea, untul și vitele câte se scoteau și se prăseau în țară, nimeni n-avea voie să le cumpere de la români, fără decât turcii. Ei cumpărau numai cu numele, dară aievea, în loc de bani se pomenea bietul om cu câte un pui de bătaie bună, sau cu câte o lovitură, două de iatagan.
IV
Pentru aceasta Mihai, cum istovi pe turcii din București, nu se opri locului, ci într-un suflet alergă la Giurgiu cu românașii săi, dete război de moarte turcilor, tăiară pe câți putură apuca; iară cei ce mai rămaseră, se închiseră în cetate. Până să se dezmeticească ei din amețeala în care îi învălmășise Mihai Viteazul, fură dați piericiunii toți câți se găsiră răspândiți prin țară, curățind-o de lifta păgână.
Auzind sultanul de unele ca acestea, se făcu foc de mânie și trimise un pașe cu două mii de ostași ca să prinză pe Mihai. Iară viteazul dacă pricepu gândul cel spurcat al turcului, în cea dintâi noapte năvăli asupra ordiei lui cu românașii săi și-i făcu oastea ciopăți, ciopăți de nu scăpă picior de păgân.
Apoi, tocmindu-și oștile, trecu Dunărea pe ghiață în luna lui Cărindar, pe un ger de crăpau lemnele și pietrele, bătu Rusciucul, pe care îl apăra 7000 de turci, și dete cetatea în prada ostașilor. Să fi văzut, nene, cadânele cum mai fugeau desculțe și cu […] turculeți în brațe, de le plângeai de milă. Dar românii, deși înfierbântați de luptă, deși biruitori, ei le lăsară în pace să se ducă unde ar vedea cu ochii. Prada însă ce ei făcură în casele turcești nu este de povestit: șaluri, bani, argintării, arămuri, haine muiate numai în fir, fel de fel de mărfuri scumpe căzură în stăpânirea oștirilor lui Mihai, mai bine decât să le mistuiască focul. De aci trecu la Silistra, o luă și pe dânsa, îi dărâmă întăririle, și păți și acest oraș ceea ce pățise Rusciucul. Când se duse știrea aceasta la Țarigrad, sultanul nu putea da crezământ auzului său, și porni o ceată mai mare de turci nenumărați, cu Mustafa pașa în capul lor. Mihai, după ce făcu tocmeală iscusită oștilor sale, trimise pe frații Buzești cu o seamă de oaste către hanul tătăresc ce venea din Crâm și avea poruncă să intre în Moldova cu 30 mii de tătari; pe banul Mihalcea și pe banul Manta îi trimise împotriva altei sumedenii de turci și de tătari; iară Mihai însuși ținu piept lui Mustafa pașa.
Se băteau românii cu inimă, căci Dumnezeu le ajuta. Și tăiară trei în trei părți, și zdrumicară pe păgâni ca pe furnici. Frații Buzești de două ori bătură pe tătari de-i stinseră, și luându-i în goană, românii îi tăie fără milă, ucigând până și pe însuși fiul hanului, carele nu se putea mîngâia de pierderea copilului său celui preaiubit. Banul Mihalcea și banul Manta înfrânseră oștile tătarilor și ale turcilor și le sparseră pre ele; și atâtea prăzi luară, de fură de treaba oștilor românești pentru mai multe luni.
Iară Mihai, trecând iarăși Dunărea, nimici cu totul sila lui Mustafa, ba și chiar pe dânsul îl trimise pe cealaltă lume.
În tabăra aceasta se afla și un oarecare Bogdan, fiul lui Ioan Sasul, ce domnise în Moldova, pe carele îl aducea Mustafa să-l puie domn în locul lui Mihai și de nu era iute de picior, nu scăpa de osândă acestuia. Banul Mihalcea bătu Hârșova și dete în jaf și pradă toate cetățile decindea Dunării. Albert Király, ce venise cu oștile ardelenești în ajutor, trecu în Dobrogea, luă Istrova, Baba și alte cetăți. Căpitanul Geți cu un pâlc de români trecând Dunărea dete prin satele turcești și bulgărești, și străbătu până în munții Balcani. Aici, întâlnind pe Sinan pașa carele se întorcea din Ungaria încărcat de prăzi, năvăli asupra lui, îl puse pe goană, îi tăie toți oamenii și îi luă toate bogățiile care erau nenumărate. De aci pătrunse în Rumelia, coprinse, jecmăni și pârjoli toate cetățile în drumul său. Groaza românilor ajunse până în saraiurile sultanului.
Se zice că spurcații de păgâni când vedeau câte vrun armăsar sforăind și sărind, tresăreau de spaimă și-și scuipa în sân zicînd că au văzut umbra lui Mikal-ogli (așa ziceau spurcații viteazului Mihai); iară turcoaicele, când voiau să-și împace copiii cari scânceau, îi speriau zicându-le: „Tăceți, că vine ghiaurul de Mikal-ogli“.
Aron, domnul Moldovei, cu oștirea lui, purcese asupra Benderului, îl jefui și dete pradă flăcărilor Cetatea Albă; apoi împreunându-se cu oștirea lui Király, coprinse toate locurile de peste Dunăre din partea acea.
Popa Stoica Fărcaș, duhovnic și om al lui Dumnezeu, oltean de cei dezghețați, adunând pe lângă dânsul o ceată de panduri tot unul și unul, armați cu puști, cu suliți, cu coase, cu topoare, cu furci, și cu orice le căzu mai la îndemână, se năpusti peste Dunăre asupra Vidinului și îl bătu cumplit, iar Mihai Viteazul nimici sila lui Zerhat pașa carele venea cu o altă spuză de turci și de tătari.
Ce n-ar putea face creștinii când toți s-ar uni într-un cuget curat și într-o dragoste frățească ?! Vrajma și împoncișerile dintre creștini făcu pe turci să-și bată joc de cruce și să-i robească pre ei.
Mahomet III, carele se pusese în scaunul împărăției turcești, văzând spaima ce coprinsese pe ostașii lui, făcu tot ce se putu face, ca să nu se mai întinză vestea despre biruințele creștinilor și scrise cărți la toate limbile păgâne din răsărit.
„Scriu eu Mahomet, marele sultan al Stambulului, carele stau în scaunul cel strălucit al prorocului, luminez ca soarele și sunt Dumnezeul turcilor, căruia se închină toate țările de la răsărit și de la apus; și să știți voi, cei ce sunteți de o lege cu mine, că se sculă asupra noastră ghiaurul de Mikal-ogli, beiul de la Kara Iflak, și se bătură oștile lui cu oștile turcești, și le bătură pe acestea; iară voi să vă sculați cu mic cu mare, și să-mi veniți într-ajutor, căci de mă vor bate pe mine, și voi nu veți scăpa nici în gaură de șarpe de hainlâcul lui Mihail, și săriți cât mai curând.“
Auzind de unele ca acestea, limbile păgâne se ridicară în gloate și se uniră cu turcii. Iară Mahomet III puse de-și căută oastea, și află că ea era de peste două sute de mii de oameni. Cu aceștia se uniră și limbile cele păgâne.
Apoi chemă pe Sinan pașa cel grozav, și îi zise, față cu toți vizirii și pașii:
- Tu, cela ce ești lumina, brațul și stâlpul împărăției mele, ia oastea ce am adunat, ea este una din cele mai spăimântătoare ce s-a ridicat vreodată, și mergi cu dânsa împotriva Kara Iflakului. Alah să-ți ajute ție a face din acea țară un pașalâc, care să împodobească împărăția mea. Pe hainul cela de Mikal-ogli. să mi-l trimiți techer-mecher, legat și ferecat. Și să nu cutezi să faci altfel, căci atunci vei cădea în urgia mea împărătească, și unde îți stă picioarele, acolo îți va sta și capul.
Sinan se puse în capul acestei sumedenie de nelegiuiți și căzură ca locustele pe malul Dunării cel de-a dreapta. Înțelegând Mihai că turcii n-au de gând să mi-l crească, ci să mi-l prăpădească, puse de-și numără și dânsul oastea și află că erau la opt mii de voinici. Cu aceștia ieși înaintea turcilor la Dunăre; și până să-i ajungă și de la ceilalți doi domni ajutorul făgăduit, el opri năvala […]de turci peste treizeci de zile.
Și nici că se putea altfel. Ce pot face oile înaintea lupilor ? […]
Mihai, ca să încredințeze pe Sigismund Batori că sfinte vor fi cele vorovite între dânșii, își trimise doamna la Sibiu împreună cu fiii săi, domnița Florica și Nicolae, zis și Pătrașcu. Pre doamna lui Mihai o chema Stanca.
Sinan, văzând că n-o poate scoate la căpătâi cu românii în luptă dreaptă, trimise o seamă de oaste, care trecu Dunărea pe la Calafat, spre a lua pe Mihai de pe la spate. Acesta, cum simți viclenia turcului, se trase în bună rânduială și-și așeză șirurile de ostași la Călugăreni, unde, mai sosindu-i niște ajutoare de moldoveni și de ardeleni, se urcă numărul oștilor la șeasesprezece mii.
După ce făcu o iscusită tocmeală oștilor sale, Mihai, cu nădejde în Dumnezeu, chibzui cum să învețe minte pe păgân a nu mai necăji pe creștin.
Sinan cel grozav, cum văzu oastea românilor că se dă înapoi, porunci turcilor să treacă Dunărea. Și așa mulțime de spurcați erau, încât nu-i mai putea ține pământul. Ei se așezară trâmbe, trâmbe, pe toată câmpia de la Dunăre până la Călugăreni. Mihai, iscodindu-i, se urcă pe un deal, privi asupra lor și-i văzu stând ca frunza și ca iarba.
Nelegiuiții se încumetau în mulțimea lor cea nemărginită. Gloatele lor de ostași erau înarmate din cap până în tălpi: manafii aveau puști lungi și săbii; arnăuții, șișanele; spahiii, flinte și iatagane; arapii, sulițide trestie de mare, și lungi de mai bine de un stânjen; ianicerii, puști, pistoale, iatagane și hangeruri. Mai era cu dânșii și o mulțime nenumărată de tunuri. De mulți ce erau nu se mai deosebeau oamenii, ci părea că se lăsase pe pământ o negură. Nu se mai auzea decât zăngănitul armelor, nechezatul cailor, și prin răstimpuri strigătul ostașilor. Seara, începea hogea cel mare a striga: Alah ehper, Alil-Alah, și îi răspundea păgânii: Alah! Alah!, de se cutremura pământul și mi-ți lua auzul.
Domnul românilor, văzând atâta silă mare, își adună voinicii și le zise:
- Dragilor și vitejilor mei românași, voi știți că noi voim să ne mântuim țara și legea. Dumnezeu ne va ajuta să înfrângem și de astă dată cerbicea turcească. Românii mei sunt lei paralei, iară gadinele ce stau înaintea noastră, niște mișei; să-i spulberăm dară precum se spulberă praful înaintea feței vântului. Mai bine să murim până la unul, luptându-ne, decât să cădem în ghiara acestor nelegiuiți; căci ce folos de viața noastră, dacă nu vom mai avea moșie și vom cădea în robie ?
Și fiindcă Dumnezeu este apărătorul celor drepți și scutitorul celor năpăstuiți, el încordează brațul celor ce se ridică întru numele lui; și așa, fraților, cu nădejdea într-însul și cu încrederea în vitejia noastră, să călcăm în picioare și cal și călăreț și să spargem ordia ce stă dinaintea noastră.
Toți ostașii strigară deodată:
- Amin.
Și astfel, la 13 august 1595, în revărsatul ziorilor, Mihai puse să se facă o rugăciune către Dumnezeul armelor; și îngenuchind cu toții, zise:
- Dumnezeule, cela ce vezi din înaltul cerurilor nemernicia noastră, ajută-ne astăzi să purtăm biruința asupra vrăjmașilor tăi și ai omenirei; întărește brațul nostru și revarsă spaima în inimile spurcaților de păgâni, ca să se laude numele tău în veac și în veci vecilor.
Apoi dară în trâmbițe și în timpane și se încăierară. Curgeau gloanțele din partea turcilor ca ploaia; iar fumul de la tunuri și puști întuneca văzduhul.
Când era soarele ca de trei sulițe, românii începură a osteni; iară Mihai, văzându-i că încep a se îndoi de biruință, puse muzicile a cânta și din gură și din surle:
Tremură Sinan ! n-așteaptă
Să simți paloșul român,
Răzbunarea lui cea dreaptă
Cum îngheață un păgân.
Mărirea, copii, ne cheamă
Pentru Țară să muriți
Tiranii acuma geamă,
Cu voi sunt, cu mine fiți.
Și unde trase spada viteazul Mihai, și unde se repezi printre vrăjmași ca un fulger. Cădeau păgânii de-a dreapta și de-a stânga lui ca snopii. Încotro se întorcea viteazul, uliți, uliți făcea printre trâmbele de turci. În drumul său Mihai tăia tot ce întâlnea, nu mai căuta: bei, agale, bimbași, cădeau trântiți la pământ de pala lui cea ageră. Răsturnă pe Karaiman pașa și-i luă steagul cel verde al lui Mahomet, steag pe care îl scot turcii din geamia cea mare, numai la timp de cea mai grea nevoie.
Dumnezeu, ca să apere pe credincioși, porunci vântului să bată asupra păgânilor și tot fumul de la arme căzu asupra lor de îi orbea și îi îneca. Românii, luînd pildă de la demnul lor, nesocotiră osteneala, și unde căzură și ei asupra spurcaților de osmanlâi de trei părți, îi tăiară până către seară și ii înfrânse.
Cădeau turcii sub paloșele românilor cum cade iarba sub coasele secerătorilor. Atunci turcii o luară la fugă; iară românii îi gonea din urmă și-i ucidea ca pe lăcuste, când sunt oloage.
Treceau românii în fuga mare înfierbântați preste leșurile vrăjmașilor, preste oameni, spărgând cete, răsturnând totul în oastea ciutacilor și strigând: „Biruință ! Biruință !” Turcii da unul peste altul, ca orbii, pe podul de la Călugăreni, și cei ce nu mai încăpeau pe dânsul, de îmbulzeală, cădeau și se înecau în Neajlov.
Pe lîngă acestea, două tunuri ce le așezase Mihai în niște locuri înalte, fulgera și trăznea pe cei ce cutezau oarecum să se mai întoarcă. Atâta vărsare de sânge nu s-a mai văzut de când este Țara Românească, și nici că se va mai vedea. Spun că înota în sânge vițelul de doi ani. Însuși Sinan pașa cel grozav, cel ce venise să facă țara pașalâc, împins fiind de valurile turcilor fugăriți, căzu cu cal cu tot de pe pod în mocirlă, își sparse capul și-și rupse dinții; iară unul din românii cei prinși de turci în război își făcu cruce și puse foc la ierbăria turcilor, care sări în slava cerului cu un mare număr de păgâni, de se prăpădiră toate corturile lor și toate trebuincioasele de hrană, ce era adunate, ca să fie de treaba oștilor lor. Muri și el, însă muri ca un viteaz, știind că și-a ajutat țara să scape de robie.
Mihai avea doi cerbi, cari nu se dezlipeau de domnul lor nici cât ai da în cremene. Ei îl însoțeau în toate bătăliile. Aici, unul dintr-înșii, lovit fiind de o ghiulea păgânească, își dete duhul pe dată. Tovarășul lui, văzându-l că nu se mai mișcă și cum gâlgție sângele dintr-însul, îi da mereu târcoale și mugea greu. Și uitându-se la domnul său, îl podidi lăcrămile. Apoi, ridicând ochii la cer, stătu nițel, ca și cum s-ar fi rugat. După aceasta o rupse d-a fuga într-o pădurice de acolo, și nu s-a mai găsit. Spun, măre, că-i curgea lacrimile șuroaie, când a plecat de lângă domnul său și de lângă tovărășelul lui.
Intunerecul nopții opri pe români de a merge mai departe. Și liftă păgână mai rămăsese multă. Uriași să fi fost românii și tot n-ar fi putut ucide sumedenia de ostași ce aveau dinaintea lor.
Fiecare român avusese a lupta cu zece sau cincisprezece protivnici. Au făcut, bieții, ce nici zmeii nu puteau face. Sudori de sânge curgeau de pe fețele românilor, atît munciseră în cursul zilei și atât erau de stătuți de osteneală seara. Și totuși ar fi nesocotit orice împotrivire vrăjmășească; dară turcii daseră dosul și putință omenească nu era a-i mai goni pe timp de noapte, spre a-i arunca în Dunăre.
Sfatul de război, ce se ținu noaptea, găsi cu cale a se trage oastea către munți până ce va veni ajutorul deplin ce făgăduise a da ardelenii și moldovenii. Oastea românilor se mulțumi că a arătat turcilor încă o dată ce pot puii de românași și, cu domnul lor în cap, se trase la Câmpulung.
După ce se așeză oastea în cetatea lui Negru-vodă, se veseli acolo de isprăvile ce făcuse, dând mulțumită preaînaltului Dumnezeu pentru ajutorința ce a primit de la dânsul.
Păgânii spurcați coprinseră Giurgiu, Brăila, Bucureștiul și Târgoviștea. Sinan pașa zise că țara este pașalâc și multe biserici creștinești le schimbă în geamii; iară la București și la Târgoviște făcu grozave întăriri ca să fie ostașilor de apărare, când se vor mai bate cu românii.
Mihai Viteazul puse de scrise oastea și găsi că era de opt mii de oameni, cu treizeci și două de tunuri.
