Un om odată văduvise. El nu avea pe lume nici al nouălea neam. Își jeli nevasta ce-și jeli, dară văzu că nu folosește la nimiccu jelirea. Începu a-și căutade treburi. Ajuns însă la batrânețe, nu se putea împăca el cu singurătatea. Pasămite omi trăise bine cu răposata, se îngăduiseră și le mersese traba înainte; trăiseră, cum am zice, cu pace și cu mulțumire.
Copii nu le dăduse Dumnezeu nici unul.Vedeți dumneavoastră, n-avea omul cu ce să se mângâie. Era singur cuc.
Îl bătea gândurile câteodată să se însoare a doua oară. Nu-i venea însă bietului om să-și uite nevasta dintâi, ș-apoi nu știa peste ce pământ va da. Sta în cumpănă.
Să zică da, îi era frică să nu dea tocmai acum spre bătrânețe peste vreo muierușcă care să-l joace pe degete. Să zică ba, urâtul singurătății îi da ghes și nu-l lăsa în pace. Așa e omul când este învăâat cu dichisul lui, cu rostul casei sale. Și apoi vedea și el că începuse a i se cam risipi casa: deoarece nu mai era într-însa un al doilea suflețel de om măcar.
Ce să facă ? După ce se mai gândi și se răsgândi, ce-i vine lui ? Numai iacă își ia inima în dinți, calcă în gura lăcomiei și hotărăște să-și ia un copil de suflet. El socoti cu mintea lui că așa ar fi mai bine. Nici pe răposata nevastă-sa, adecă, să n-o puie la uitare, nici el să nu rămână singur.
Acum altă nevoie. Cum să facă el să-și aleagă un copil de suflet, și pe cine să ia pe lângă dânsul, el, care nu avea rude nici cât ai îmbuca o dată. Și punând degetul pe frunte, plănui cât plănui, apoi zise: Mă voi scula mâine de dimineață, voi umbla prin cetate, și Dumnezeu să-mi scoată în cale copilul pe care să-l iau de suflet.
Planul fu bun. Dar ziua în care ieși omul să-și găsească copil de suflet se brodi să fie vineri.
Ieșind omul din casa lui dis de dimineață, a doua zi cutreieră cetatea, și parcă toți oamenii intraseră în pământ, că nu întâlni nici unul. Totuși îndoiala nu i se strecură în inimă, căci voind cu tot dinadinsul să aibă cu dânsul măcar un seflețel, se încumetă de ieși afară din cetate și merse așa la întâmplare pe drumul mare fără să știe nici el unde se ducea dar se vede că se ducea că-l trăgea ața.
N-apucă să mai facă doi - trei pași și dete peste un șarpe. Omul îi zise:
- Vrei, tu, șarpe, să fii copilul meu de suflet ? Am de toate, și bani, să-i mănânci cu lingura.
- Mai e vorbă ? Cum să nu vreau, răspunse șarpele. Numai să ne învoim.
- Da cum păcatele să nu ne învoim ? Eu am fost însurat și m-am învoit cu nevasta ca și cu un frate.
- Bine. Eu nu cer mai mult, fărădecât să mă porți în cârcă.
- Atât numai ? zise bietul om. Dacă este așa, tu ești fiul meu de suflet.
Se învoiră, și omul luă pe șarpe în cârcă. Șarpele i se încolăci în jurul gâtului și se așeză acolo ca într-un culcuș.
Omul umbla cu gâtul îmbroborojit și nu făcea nimic fără să știe și șarpele. Mâncarea unuia era și mâncarea celuilalt. Ceea ce bea unul bea și celălalt. Nimic nu făcea unul fără altul.
Trecu multă vreme la mijloc. Înțelegerea dintre dânșii nu se strică niciodată. Vezi că omul, îngăduitor, nu crâcnise nimic.
Dară pârdalnicele de bătrânețe, când vin, aduc cu dânsele fel de fel de metehne.
Omul, îmbătrânind, începuse, deh ! a-i tremura piciorele, umbla de parcă era pus în papainoage, ba încă și spinarea începuse a i se aduce. Ce să mai ocolim ? să spunem drept pe șreau: iacă, se cocoșase de bătrân, mai ales că purta în spinare o sarcină pe care n-o mai putea duce, căci șarpele crescuse, se făcuse măgădău mare.
Omul biet începuse a tânji. Intr-una din zile cuteză a zice:
- Măi șarpe, fătul meu, fie-ți milă de crescătorul tău și mai dă-te și tu pe jos, că iată, m-a podidit bătrânețea și nu te mai pot duce.
- Ba să-ți muți gândul, tată. Așa ne-a fost învoiala și așa are să fie până vei intra în pământ.
Stia omul că așa era, dar credea că va găsi la șarpe milă de copil. Mila de la copil de suflet, ca umbra de la mărăcini, povestea ăluia.
Bietul om răbă în piele și mai purtă și mai purtă în cârcă pe șarpe ce mai purtă, și, văzând că atâta greutate îl doboară de tot, îl mai rugă pe șarpe și a doua oară, să se dea jos.
Aș ! Șarpele nu voi să asculte nici rugăciune, nici nimic, și nici că avu gând să se clintească din loc.
Unii, alții, văzând trudele omului, îl povățuiră să meargă la judecată. Omul ascultă și trase pe șarpe la judecată. Când se înfățișară, omul își spuse păsul. Judecătorii întrebară pe șarpe: cum de nu face ceea ce este cu dreptul și să mai slăbească pe bietul uncheș să se mai odihnească și el.
- Cu dreptul, cu nedreptul, nu știu eu; așa ne-a fost învoiala, răspunse șarpele.
- Așa este bătrânule ? întrebară judecătorii.
- Așa este - răspunse unchiașul - dar atunci când am făcut învoiala eram mai tânăr și puteam să duc sarcina. Eu acum nu cer să stricăm învoiala, ci să aibă milă de neputințele mele, căci mi-e fiu de suflet, și după moartea mea, tot ce-i al meu al lui o să fie.
- Milă la noi nu scrie, zise șarpele. Eu știu că așa ne-a fost învoiala, și apoi, și așa, și altminteri, tot eu am să-i fiu moștenitor, ca un fiu de suflet ce-i sunt.
- Dacă așa v-a fost învoiala, bătrânelule - răspunseră judecătorii - și dacă fiul tău de suflet nu voiește să aibă milă de tine, n-avem ce-ți face. Trebuie să te ții de învoială.
Bietul om ieși de la judecătorie cu lacrimile în ochiși fără nici o ușurare la greutățile sarcinei ce ducea.
Și așa cu sufletul plin de obidă, abia târându-și trupul, mergea pe gânduri și cugeta că aceasta are să-l răpuie și că nu va putea să trăiască zile căte i-a fost dat de la Dumnezeu.
Când, trecând pe la un maidan unde erau o mulțime de copii îi auzi că se jucau de-a împărații. Ridică capul, se uită și văzu pe copilul pe care ceilalți îl aleseseră împărat și văzu că acesta ieșise la judecată. Împăratul copil ședea pe un buștean mare, sfetnicii lui toți aveau toiege în mâini împrejurul lui. Dinainte-i doi vinovați legați cobza, cu mâinile la spate, înconjurați de ostășimea copilărească, toți cu toiege în mâini.
Ce-i dete omului în gând, că numai se apropie și el de împăratul copiilor și zice:
- Împărate, am venit și eu să-mi faci o judecată.
- Spune, tăicuțule, ce supărare ai ?
- Să vezi dumneata împărate: rămânând văduv. mi se urâse cu singurătatea, și am găsit cu cale să-mi iau un copil de suflet, căruia să-i rămână tot avutul meu după moartea mea. Si neavând nici o rudă, am ieșit să caut pe cineva, pe care mi l-ar scoate Dumnezeu în cale, ca să-l fac copil de suflet. Am găsit pe acest șarpe, cu care m-am învoit să-l port în cârcă. Eram mai tânăr atunci; acum el a mai crescut și greutatea lui m-a gârbovit, încât abia îmi mai târăsc pe pământ păcatele. Eu îl rog să se mai dea jos, să mai am nițel răgaz, să mai răsuflu și eu, iar el nu vrea.
Șarpele voi să răspundă și el, dară împăratul îi tăie pofta de vorbă. El zise:
- Este o necuviință de cele mai mari ca să răspunzi judecătoriei de acolo de sus, de unde te afli. Nu știi tu șarpe, că împricinații, când se înfățișează înaintea împăratului la judecată, trebuie să se dea jos la pământ ?
Șarpele văzu el că nu are încotro. Se descolăci de pe lângp gâtul omului, se dete jos și de acolo răspunse:
- Impărate, omul acesta, adevărat așa este, că m-a luat de copil de suflet, să mă poarte în cârcă. Ori m-oi da jod din cârca lui, ori nu, tot eu o să fiu moștenitorul lui. Eu mă țin de învoială. Așa este cu dreptul. Invoiala este sfântă.
- Copilul care n-are milă de părinții lui nu este vrednic să vadă lumina soarelui, zise împăratul. Pe el, băieși, de mi-l faceți harcea - parcea.
Atât a trebuit. Porunca împăratului se și puse în lucrare. Și unde mi se repeziseră ostașii și dregătorii cei mici, toți cu totul, la șarpe și unde-i dădură la bâte și ciomege de-i striviră capul numaidecât.
Și de unde bătrânul se întorcea cu lacrimile în ochi de la judecata maturilor, acum se întorcea vesel la casa lui, că scăpase vesel de necazul ce căzuse pe dânsul.
Judecata unui copil îl mântuise.
