A fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi nu s-ar povesti.
A fost odată un împărat. El ajunsese la bătânețe, și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă și el, ca toți oamenii, măcar o stârpitură de fecior, dară în deșert.
Când, tocmai la o vreme de bătrânețe, iată că se îndură norocul și cu dânsul și dobândi un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. Împăratul îi puse numele Aleodor. Când fu a-l boteza, împăratul aună Răsărit și Apus, Miazăzi și Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile și trei nopți ținură petrecerile și se chefuiră și se bucurară, de o ținură minte cât trăiră.
Băiatul, de ce creștea, de-aia se făcea mai isteț și mai iscusit. Nu mai trecu mult și iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Când fu în ceasul morții, el luă copilul pe genunchi și-i zise:
-Dragul tatei, iată că Dumnezeu mă cheamă. Sunt în clipa de a-mi da obștescul sfârșit. Eu văd că tu ai să ajungi om mare. Și chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormânt de isprăvile tale. Asupra cârmuirii împărăției nu am să-ți zic nimic, fiindcă tu, cu iscusința ta, știu că ai s-o duci bine. Un lucru numai am să-ți spun: vezi tu muntele acela de acolo, să nu te ducă păcatele să vânezi pe-acolo, că este nevoie de cap. Acel munte este moșia lui Jumătate-de-om-călare-pe-
Aceasta zicând, căscă gura de trei ori și-și dete sufletul.Se duse și el ca toată suflarea de pe pământ, de parcă n-ar fi fost decând lumea și pământul.
Îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră poporul; în cele din urmă trebuiă să-l îngroape.
Aleodor, după ce se urcă pe scaunul împărăției, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur.Toată lumea era mulțumită de felul în care conducea țara, și oamenii se mândreau că le-a fost dat să trăiască în zilele lui.
Adesea ieșea Aleodor la vânătoare ca să-și petreacă ceasurile ce-i prisosea de la treburile împărăției. El ținea minte ce-i spusese tătâne-său și se silea să-i păzească cuvintele cu sfnțenie.
Intr-o zi, nu știu cum făcu, dus fiind pe gânduri, alunecă de călcă pe pământul pocitului de om. N-apucă să facă zece pași, și iată că se pomeni cu dânsul dinaintea lui.
Acum nu-i era lui pentru că trecuse pe pământul omului celui slut și scârbos, ci îi era ciudă cum să calce vorba tatălui său ce-i spusese cu grai de moarte.
Pocitania pământului îi zise:
- Toți nelegiuiții ce-mi calcă hotarul cad în robia mea.
- Mai întâi trebuie să știi – îi răspunse Aleodor – că din nebăgare de seamă și fără voia mea am călcat pe cuprinsul tău, și n-am nici un gând rău asupră-ți.
- Eu te socoteam mai altfel; dară văz că ai de gând să-ți ceri iertăciune de la mine ca toți fricoșii.
- Ba să mă ferească Dumnezeu ! Eu ți-am spus curatul adevăr, și dacă vrei luptă, alegeți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm.
- Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș împărat.
Aleodor voi să se codească oarecum, ba că trebile împărăției nu-l iartă să facă o călătorie așa de lungă, ba că n-are călăuză, ba că una, ba că alta; dar aș ! unde vrea să știe pocitul de toate astea ! El o ținea una și, să-i aducă pe fata lui Verdeș împărat, dacă vrea să scape de pe ponosul de tâlhar, de călcător de drepturile altuia, și să rămâie cu sufletul în oase.
Aleodor se știa vinovat. Deși fără voia lui, dară știa că a făcut un păcat de a călcat pe moșia slutului. Mai știa iară că de omul dracului să dai și să scapi, să n-ai nici în clin, nici în mânecă cu dânsul. Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-l însărcina.
Jumătatea de om-călare-pe-jumătate-de-
- Pleacă cu Dumnezeu și să-ți ajute să vii cu izbânda bună.
Aleodor plecă. Și cum mergea el gândindu-se mai bine, căci își dăduse cuvântul, se pomeni la marginea unui eleșteu și o știucă se zbătea de moarte pe uscat.
Cum o văzu, el se duse la ea ca să-și aline foamea cu dânsa. Știuca îi zise:
- Nu mă omorî, Făt-Frumos; ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ți-oi prinde când cu gândul n-ai gândi.
Aleodor o ascultă și o dete în apă. Atunci știuca îi mai zise:
- Ține acest solzișor, și când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.
Flăcăul plecă mai înainte și se tot mira de o astfel de întâmplare.
Când, iaca se întâlnește cu un corb ce avea o aripă ruptă. Și voind să vâneze corbul, el îi zise:
- Făt-frumos, Făt-frumos, decât sî-ți încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa, că mult bine ți-oi face.
Aleodor îl ascultă, căci era băiat vitez și de treabă, și îi legă aripa. Când era să plece, corbul îi zise:
-Ține pana asta, voinicule, și când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.
Aleodor luă pana și-și văzu de drum. Dar nu făcu mai mult de o sută de pași și iată că dete peste un tăun.
Când se pregătea să-l strivească cu
piciorul, tăunele zise:
- Cruță-mi viața, Aleodor împărat, și eu te voi mântui pe tine de la moarte. Ține acest pufuleț din aripioara mea, și când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.
Auzind Aleodor unele ca acestea, și îi zise și pe nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui.
Și mergând înainte cale de nu știu câte zile, dete de platourile lui Verdeș împărat. Cum ajunse aici, se puse la poartă și așteptă, că doar va veni cineva să-l întrebe ce caută.
Stete o zi, stete două; și ca să vie cineva să-l întrebe ce voiește, ba. Când fu în ziua de-a treia, Verdeș împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o.
- Cum se poate, le zise el, să stea omul trei zile la poarta mea și să nu meargă nimeni să-l cerceteze ? Pentru asta vă plătesc eu simbrie ? Pentru asta vă am eu la mine ?
Slujitorii dădeau din colț în colț și nu știau ce să răspundă. În cele din urmă, chmă pe Aleodor și-l duse înaintea împăratului.
- Ce vrei flăcăule, îi zise împăratul, și ce aștepți la poarta curții mele ?
- Ce să voi, mărite împărate, îi răspunse el, iată sunt trimis să-ți cer fata.
- Bine, băiete. Dar mai întâi trebuie să facem legătură, căci așa este obiceiul la curtea mea. Ai voie să te ascunzi unde vrei, în trei zile de-a rândul. Dacă fiica mea te va găsi, capul ți se va tăia și se va pune în parul ce a mai rămas, din o sută, fără cap. Iar dacă nu te va găsi, atunci cu cinste împărătească o vei lua de la mine.
- Am nădejde de la Dumnezeu, mărite împărate, că nu mă va lăsa să pier. Parului îi vom putea da și altceva, nu tot cap de om. Să facem legământul.
- Așa ?
- Așa.
Se puseră și făcură legământul: scriseră carte și o întâriră.
Venind fata de față, se învoiră ca a doua zi el să se ascundă cum va ști mai bine. Iar dacă se învoiră, el rămase într-un neastâmpăr ce-l chinuia mai cumplit decât moartea. El se gândea și se rîzgândea cum să se ascundă mai bine. Vezi că era vorba de capul lui, iar nu de altceva. Și tot mergând ăe gânduri și tot plănuind, iată că-și aduse minte de știucă.
Scoase solzul, se uită și se gândi la stăpâna lui: când iată, măre, că știuca și venise și-i zise:
- Ce poftești de la mine, Făt-frumos ?
- Ce să poftesc ? Iacă, iacă ce mi s-a întâmplat. Nu știi tu ceva să mă înveți ce să fac ?
- Ia nu te mi îngrijora. Lasă pe mine.
Și îndată, lovind din coadă, făcu pe Aleodor un cosăcel și îl ascunse pe fundul mării, printre ceilalți cosăcei.
Când se sculă faa, își luă ocheanul și se uită cu el în toate părțile. Nu-l văzu. De unde ceilalți care veniseră să o ceară în căsătorie se ascundeau prin pivniță, după ușă, după casă sau după o șiră de paie, încât fata intră la grijă că o să fie biruită. Ce-i veni ei, se uită cu ocheanul pe fundul mării și îl zări printre cosăcei. Pasămite ocheanul era fermecat.
- Ieși de acolo, hoțomanule, îi zise ea râzând. Ce mi te-ai posmăgit așa ? Din coșcogeamite omul te-ai făcut un cosac și mi te-ai ascuns în fundul mării.
N-avu încotro și trebui să iasă. Ea zise și împăratului:
- Mi se pare, tată, că flăcăul acesta mi-a venit de hac. Și mult e nurliu și drăgălaș. Chiar de l-oi afla până la a treia oară, să-l ierți tată, că nu e prost ca ceilalți. Imi pare mie că este mai deosebit.
- Vom vedea, îi răspunse împăratul.
A doua zi, ce-i veni lui, se gândi la corb. Acesta fu numaidecât dinaintea lui, și-i zise:
- Ia, uită-te, neiculiță, ce mi s-a întâmplat; nu știi tu ceva să mă înveți ?
- Să încercăm.
Și lovindu-l cu aripa, îl făcu un pui de corb și îl vârî într-un stol de corbi ce se urcase până la vântul turbat.
Cum se sculă fata, își luă ocheanul și iarși îl cătă prin toate locurile. Nu e. Caută-l pe pământ, nu e. Caută-l prin ape și prin mări, nu e. Se luă de gânduri fata. Când către nămiezi, ce-i veni ei, se uită și în sus. Și zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul, și-i zise:
- Ghidi, ghidi, tâlharule ce ești ! Dă-te jos de-acolo, omule, ce mi te-ai făcut așa pitcoace de pasăre ? Nici în rai nu scapi de mine !
Se dete jos, că n-avea ce face. Împăratul începu a se minuna și el de istețimea lui Aleodor și-și plecă urechea la rugămintea fiicei sale.
Însă fiindcă legătura era ca să se ascundă până de trei ori, împăratul zise :
- Da minune, ia să vedem unde are să se mai ascundă ?
A treia zi, dis-de-dimineață, se gândi la tăune. Acesta veni într-un suflet. După ce îi spuse ce voiește, tăunele zise:
- Lasă pe mine, și de te-o găsi, eu aici sunt.
Îl făcu o lindină și-l ascunse chiar în coada fetei, fără să simtă ea.
Sculându-se fata și luând ocheanul, îl caută toată ziua, și, ca să dea de dânsul, nici cât. Ea se da de ceasul morții, căci îl simțea, i se arăta ei a fi pe-aici prin preajmă, dr de văzut nu-l vedea. Cătă cu ocheanul prin mare, pe pământ, prin văzduh, dară nu-l văzu nicăieri. Către seară, obosită de atâta căutare, strigă:
- Ci arată-te odată ! Simt că ești pe-aici pe-aproape, dar nu te văd. Tu m-ai biruit, a ta să fiu.
Dacă auzi auzi Aleodor că este biruită, se dete binișor jos din coada ei și se arătă. Impăratul n-avu nici el ce mai zice și îi dădu fata. Când plecară, îi petrecu cu mare cinste și alai, până afară din împărăția lui.
Pe drum, ei stătură să facă popas. Și după ce îmbucară câte ceva, el puse capul în poala ei și adormi. Fata de împărat, tot uitându-se la el,cum era așa frumos, ea îi dîdu o sărutare. Aleodor, cum se deșteptă, îi trase o palmă de auzi câinii în Giurgiu. Ea plânse și îi zise:
- Au ! Aleodor dragă, dară grea palmă mai ai !
- Te-am pălmuit pentru fapta ce ai făcut: căci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cel ce m-a trimis pe mine.
- Apoi bine, frățioare, de ce nu mi-ai spus așa de acasă; căci atunci știam și eu ce să fac; dar lasă, nici acum nu e timpul trecut.
Plecând, ajunseră cu sănătate la Jumătate-de-om-călare-pe–
- Iată m-am închinat cu slujba, zise Aleodor și voi să plece.
Fata când vâzu pe acea urâtanie, se cutremură de scârbă și nu voia să rămână la dânsul odată cu capul.
Slutul se dete pe lângă fată și începu să o lingușească cu vorbe mieroase și să se ia cu binele pe lângă ea.
Dar fata îi spuse:
- Piei de dinaintea mea, satano, că te trimit la mumă-ta, Iadul, care te-a vărsat pe fața pământului !
Sluțenia de om se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pământ și umbla cu momele să înduplece pe fată a-l lua de bărbat.
Dară aș ! Feritu-l-a sfântulețul să se apropie de dânsa ! Căci fata îl țintuia cu privirea de nu-ndrăznea să facă un pas să se apropie.
Din satană, din iasmă și din spucăciune nu-l scotea.
- Piei, necuratule, de pe fața pământului, să scape lumea de o urâtanie și o sluțenie ca tine.
Mai strui și mai stărui, și dacă se văzu înfruntat până într-atât, iasma plesni de necaz, cum de să fie el ocărât atât de mult de o femeie.
Atunci Aleodor împărat întinse împărăția lui și peste împărăția lui Jumătate-de-om-călare-pe-
Când îl văzură alde gloate venind teafăr, alături cu o soțioară de-i râdeau stelele de frumoasă, îi primiră cu mare bucurieȘ și urcându-se din nou pe tronul împărăției, domni și trăi în fericire, pănâ se istoviră.
Iar eu încălecai pe-o șa și vă spusei povestea așa…..
