duminică, 14 august 2011

UNCHIAȘUL FĂCĂTOR DE MINUNI - poveste japoneză










DE MULT, tare de mult, trăia odată un om bătrân, el și cu nevasta sa. Și oamenii aceștia îndrăgiseră un biet câine, pe care iîl hrăneau cu pește și cu tot ce aveau ei mai bun în bucătărie.





Acest câine, venise cine știe de unde rătăcit, obosit și însetat. Nimerise mai înainte la niște vecini răi la inima, care îl bătură și îl alungară. Când auzi cum schiaună de durere, moșul ieși afară si îl chemă cu duhul blândeții, până ce câinele intră cu sfială.



-Tot suntem noi singurei, zise el babei, să-l oprim la noi. Unde mănâncă două guri, poate să trăiască și el.












Într-o zi, pe când bătrânii gospodareau pe afară în grădină, câinele veni după ei și începu să se gudure și să se joace în jurul lor.



Deodată îl văzură că se oprește  și că începe să latre tare, dând din coadă cu putere:
-Ham ! Ham ! Ham !






Bătrânii socotiră că a mirosit el ceva bun de mâncare, ascuns în pământ și adusera o sapă ca să scormonească. Când colo, ce să vezi? Locul era plin cu monede de aur și de argint și cu tot felul de lucruri prețioase, îngropate acolo.



Moșul și baba cărară împreună comoara în casă, și după ce facură pomană săracilor, își cumpărară câmpuri de orez și de grâu și ajunseră oameni avuți.







Acuma, într-o casă vecină, viețuiau un om si o femeie, amândoi lacomi și zgârciți. Aceștia, când auziră de întâmplarea fericită, veniră la bătrâni să-i roage să lase câinele să stea la ei puțin timp, zicând că tare le era drag și lor. Moșnegii se învoiră bucuroși.



Cum sosiră cu el acasă, vecinii pregătiră mâncare bună pentru câine și îi spuseră:

-Dacă ai binevoi, domnule câine, ți-am fi foarte îndatorați să ne arăți și nouă un loc unde să fie îngropate parale multe.


Câinele însă, care până atunci nu primise de la vecini decât lovituri și bruftuială, nici nu se atinse de bunătățile ce i le puseră dinainte.


Atunci oamenii răi, înfuriați, îl legară cu o funie de gât și-l traseră afară, în grădină, târându-l de colo până colo. Dar toate fură în zadar. Oriîncotro îl duceau, nu ieșea nici un lătrat din gâtlejul său; pentru ei, câinele n-avea nici un ”Ham ! Ham”.


În cele din urmă, animalul se opri într-un loc și începu să miroasă. Vecinii, crezând că e locul cu norocul, se repeziră și săpară, dar nu găsiră decât murdării și stârvuri, care răspândeau o duhoare de trebuiră să-și astupe nasul.



Furioși că fuseseră amăgiți în așteptările lor, oamenii răi loviră cu sapa pe bietul câine, până ce îl uciseră.


Când văzu unchiașul cel bun că a trecut atâta vreme și câinele tot nu s-a întors acasă, se duse la vecin să-l întrebe. Iar omul rău îi răspunse că-l omorâse și că-l îngropase la rădăcina unui pin.


Bietul bătrân, cu inima grea de durere, se duse la locul unde fusese îngropat câinele său iubit, cu o strachină plină cu mâncare bună, arse tămâie și presără flori pe mormânt, vărsând șiroaie de lacrimi.


Noaptea, pe când bătrânul dormea, i se arătă câinele său drag care îi mulțumi pentru tot ce făcuse pentru el și îi spuse:


-Pune să taie pinul sub care sunt eu îngropat și fă din el o piuliță. Când te vei folosi de ea, să te gândești la mine.


Cum se trezi, unchiașul făcu întocmai cum îi spusese câinele: tăie pinul și își făuri din lemn o piuliță pentru grâne. Dar când puse orezul în ea, ce să vezi? Fiecare bob se făcu o piatra prețioasă, iar în tot, o bogată comoară.









Când vecinii cei plini de pismă auziră și de minunăția asta, cerură bătrânilor să le împrumute și lor piulița fermecată. Dar nici nu apucară să piseze în ea orezul, că totul se prefăcu în gunoi. Cuprinși de furie, oamenii pizmași sparseră piulița și îi deteră  foc.


Bătrânul nici nu bănuia ce soartă avusese prețioasa sa piuliță; numai că nu se dumirea de ce vecinii nu o mai înapoiau.






Intr-o noapte, câinele se arătă din nou și povesti ce ispravă răutăciosă îi mai făcuseră vecinii săi. Îi spuse că dacă va strânge cenușa piuliței arse și o va presăra pe pomii uscați de secetă, arborii vor învia și vor înflori dintr-o dată.


Bătrânul se miră foarte de răutatea celor doi oameni și nu-și putu închipui cum poate cineva să fie atât de negru la inimă, încât să se răzbune până și pe un lucru neînsuflețit.


Cum se făcu ziuă, moșneagul alergă plângând la casa vecinilor săi și îi rugă să-i dea înapoi cel puțin cenușa comorii lui. Aceștia, socotind că nu mai are ce să facă cu dânsa, i-o înapoiară. Bătrânul mulțumi și se întoarse repede acasă.


Aici primul gând îi fu să încerce puterea cenușii asupra unui cireș uscat din fundul grădinii sale. Cum atinse pomul, cum se acoperiră crengile cu muguri, pe care îi vedeai cu ochii cum se deschid și infloresc.









Uimit de această minune, moșul puse cenușa într-un coșuleț și plecă să cutreiere țara, dând de știre pretutindeni că el avea puterea să aducă iarăși la viață copacii uscați.



Și îl rugau să le învieze grădinile cu pomi roditori din sămânță rară. Și pretutindeni, cum vântura puțină cenușă din piulița arsă, cum prindeau viață arborii.



Vestea ajunse la urechile unui prinț, care auzind de moșneagul făcător de minuni, socoti faptul drept un lucru foarte ciudat. El trimise după unchiaș, iar acesta cum i se înfățișă, smerit, prințul ii spuse:



-Am o livadă întreagă de pomi cu fructe rare, dăruiți de împărat, dar uscați cu toții de seceta cumplită de astă-vară. Arată-ți puterea și te voi răsplăti cum se cuvine.


Moșul răspândi o parte din cenușa asupra crengilor moarte și deodată întreaga livadă se îmbrăcă în haină de sărbătoare a mugurilor înfloriți. Prințul îl dărui cu bogate mătăsuri, cu haine scumpe și multe alte daruri, încât moșul plecă acasă încărcat și plin de bucurie.










Dar vecinii cei răi, cum auziră de această nouă veste care fericea pe moșneag, se repeziră la locul unde arseră ei piulița, adunară toată cenușa ce mai rămăsese, o puseră într-un coș cu care omul cel rău porni în grabă în orașul apropiat. Aici dădu zvon că e omul care poate să redea viața copacilor uscați și să-i facă să înflorească.



Nici nu avu mult de așteptat, că un prinț îl chemă la castel și îi porunci să învieze pomii din grădina sa. Prințul însuși veni cu el ca să vadă cu ochii minunea. Dar când se urcă omul cel rau în copac și presără cenușa peste crengile uscate, nici un mugur, nici o floare nu se iviră. Ba încă, toată cenușa zbură în ochii și în gura prințului, orbindu-l și înăbușindu-l.


Când oamenii de la curte văzură cum i-a păcălit omul cel rău, se repeziră la el, îl înhățară și-l bătură, de era cât pe-aci să-l ucidă. Ca vai de el, se târî până acasă, unde mai să moară de necaz și de rușine, că-l mai vedea și nevasta în halul asta.


Bunul unchiaș, cu baba sa, aflând de belelele în care căzuseră vecinii, trimiseră după ei și după ce le spusera că lăcomia și cruzimea sunt pierzania omului, dovadă toate cele ce au pățit, le dădură și lor o parte din bogățiile adunate cu atâta stăruitor noroc.


Iar vecinii, recunoscând acum, după atâtea întâmplări, că într-adevăr, așa e, se îndreptară și mulțumiră binefăcătorilor lor.

De atunci, dusera și ei viață bună, liniștită, nu ca înainte.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu