marți, 16 august 2011

STEJARUL DIN BORZEȘTI de Eusebiu Camilar (integral)






EUSEBIU CAMILAR

7  oct. 1910 - 27 aug. 1965
Eusebiu Camilar  a fost un scriitor și traducător român.
Părinții săi au fost țăranii Ion și Natalia Camilar . A urmat cursurile școlii primare din satul natal și apoi pe cele ale Liceului "Ștefan cel Mare" din Suceava. A debutat în 1929, cu versuri în "Moldova literară", revista Societății Literare "Tinerimea" din Mihăileni. A fost căsătorit cu poeta Magda Isanos (1915-1944).

Scrieri

  • Chemarea cumpenelor, versuri, 1937, București
  • Cordun, roman, 1942, București
  • Prăpădul Solobodei, roman, 1943, Iași
  • Avizuha, povestiri, 1945, București
  • Turmele, roman, 1946, București
  • Focurile, dramă, în colaborare cu Magda Isanos, 1945, București
  • Valea Hoților, roman, 1948, București
  • Negura, roman, vol. I-II, 1949-1950, București
  • Împărăția soarelui, note de călătorie în China, 1955, București
  • Poarta furtunilor, povestiri, 1955, București
  • Inimi fierbinti, proză, 1956, București
  • Valea Albă, dramă istorică în versuri, 1957, București
  • Farmecul depărtărilor, note de călătorie, 1966, București
  • Povestiri eroice, 1965, București
  • Viforul, povestiri, 1966, București
  • Cartea de piatră, jurnal, 1981, București

 Traduceri

  • N.V.Gogol, "Însemnările unui nebun", 1945, București
  • A.S.Puskin, "Fata căpitanului", 1946, București
  • A.N.Tolstoi, "Povestiri rusesti", 1947, București
  • Maxim Gorki, "Foma Gordeev", 1949, București
  • As-Ma, fata ecoului (poezie chineză), 1955, București
  • Din poezia chineză clasică, 1956, București
  • 1001 de nopti, basme arabe, 4 vol., 1956-1963, București
  • Ovidiu, "Tristele", 1957, București
  • Aeschylus, "Persii", "Cei sapte contra Tebei", 1960, București
  • Li-Tai-Pe, "Poezii", 1961, București
  • A.S.Pușkin, "Dama de pică", 1963, București
  • Kalidassa, "Sakuntala", dramă sanscrită, 1964, București
  • Ovidius, "Epistole din exil", 1966, București


STEJARUL  DIN  BORZEȘTI





Ştefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plăcea să se joace cu copiii răzeşilor. Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau Ştefănucă, şi era
bucuria lor cînd venea prin părţile Trotuşului Mic. Îndesat, sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeţilor către uli. Avea ochi
albaştri, părul inelat. Purta şi zale uşoare. Şi nişte pinteni frumoşi.

Aşa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe şa, arătîndu-i frumuseţi şi bogăţii pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui
Ştefan îl plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeştilor, unde se afla un stejar uriaş, rotund în coroană, gros cît să-l cuprindă patru oameni. Acolo se
aduna Ştefan cu copiii de prin partea locului. Toţi dădeau chiote că s-au întâlnit, îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ştefan la
săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii". Se despărţeau în două cete : cei din ceata lui Ştefan erau moldovenii, cei din ceata a doua
erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeş Mitruţ.

Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii şi-i pârjoleau până şi iarba. Erau arse satele şi cetăţile. Oamenii erau legaţi cu
juvăţul de gât şi duşi la robie. Când bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci aşa era ştafeta de pe
atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, şi-1 zăreau alţi pândari, de pe alte dealuri, şi aşa focurile
s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, până sub pădurile Sucevei. Aşa afla domnul de primejdie. Îşi aduna oştile de ţară şi oştile în leafă, să
ţină piept cumpenei. Dar tătarii erau mai tari şi nu mai avea pace sărmana Moldovă ! Oamenii fugeau în codru şi-n munte, în timp ce semănăturile ardeau şi
satele erau şterse de pe faţa pămîntului.

Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. înfloriseră trandafirii
sălbatici şi sulfina. Era vremea când cântă toate păsările câmpului, când ţârâie din nişte uşoare strune miile da gâze de prin fânuri. Ciocârliile
umpluseră văzduhul de cântare.

Glasurile copiilor din Borzeşti s-amestecau cu glasurile păsărilor, şi parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseţilor nemuritoare ala firii. Deodată
prima ceată de copii, în frunte cu Ştafăniţă, s-a ascuns la pândă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruţ, s-a ascuns după un deal, pe unde
năvăleau de obicei tătarii cei adevăraţi. Apoi s-a arătat Mitruţ, ca un han tătăresc ce se prafăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului.
La un chiot al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplând valea de veselia strigătelor. A ieşit şi ceată lui Ştefăniţă din pădure, şi săgeţile de trestie vâjâiau
uşurel, întrecându-se cu bâzâitul bondarilor. Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ştefâniţă, tare şi Mitruţ, dar până la urmă Ştefăniţă a ieşit
biruitor.

Prins între nişte lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruţ a fost dus la judeţ (judecată), în faţa puilor de moldoveni. Aşezat pe un butuc, sub
stejarul cel rămuros, Ştefăniţă a prins a-l judeca straşnic, întrebându-l: de ce-i calcă ţara ? de ce ucide copiii? de ce dă foc satelor? Nu se pot apuca
năvălitorii de munca pămîntului, să nu mai fie spaimă pentru ţara Moldovei ?
Întrebîndu-l, Ştefâniţă îşi limpezea, de fapt, primejdia tătarilor şi necazurile oamenilor. Îşi strînse pumnii. în lungul obrazului îi aluneca o
lacrimă, întâia lacrimă de ciudă.

Văzuse cu ochii lui sate arzând şi carele Moldovei în pribegie. Văzuse şi corbi zburînd spre stârvurile oamenilor. Zărise şi tătari, pe un deal,
departe, şi-n urma lor cerul era înroşit de focuri. Asta era întâia amintire a voievodului despre tătari.





— De ce ? a întrebat înc-o dată Ştefăniţă, aşa de crunt, încât Mitruţ aproape
că şi-a pierdut firea, iar ceilalţi copii au stat din râs. De ce calci pămînt
străin, han nelegiuit ? Ce pedeapsă i se cuvine pentru că a năvălit în ţară
străină ?

— Să i se reteze nasul... a spus unul.

— Nu ! e prea puţin ! a răspuns Ştefaniţă.

— Să i se scoată ochii ...

— Nu, e prea puţin!

— Atunci spânzurat să fie de ramurile stejarului... a spus altul, şi Mitruţ nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frânghiile de subsuori şi urcat
sus, sus, cum nu mai urcase niciodată !

Copiii şi-au desfăcut cingătorile, apoi şi le-au legat una de alta. Toţi râdeau şi chiuiau, numai Ştefăniţă stătea încruntat şi tăcut, ca un adevărat
judecător al năvălitorilor.

— Aşa ! a spus el, în timp ce copiii ceilalţi îl trăgeau pe Mitruţ în sus.
Mitruţ râdea şi bătea din palme.

L-au urcat până la jumătatea stejarului, şi l-au lăsat în leagănul uşurel al vântului. Deodată, cum râdea el aşa şi se legăna, s-a uitat departe.
A
îngălbenit! Glasul i-a pierit în gât! Abia a izbutit să strige:

—Tătarii!... Vin tătarii! Vin tătarii...


Şi se uita cu groază cum vin tătarii cei adevăraţi, în galopul cailor, cu iataganele-n dinţi, cu şomoioguri aprinse în vârfui suliţelor.


-Coborâţi-mă repede... vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, ţipând:


— Tătarii... vin tătarii!


Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru, ori înşfăcau parii afumaţi la capăt, furcile, coasele şi topoarele, gata de

apărare. Pretutindeni s-auzeau ţipetele copiilor şi-ale femeilor:

— Tătarii!... vin tătarii!... Şi băteau mai tare clopotele.




   Tătarii năvăleau într-o trâmbă lungă; și-n urma lor colburile urcau până-n înălțimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzești, hanul năvălitorilor l-a zărit între ramuri pe Mitruț, aproape mort de spaimă.

- Ce-i facem copilului din stejar ? a întrebat un ataman. Tragem cu săgețile în el ?


- Nu ! a răspuns hanul. Dacă trage  careva  în el vreo săgeată, îl ucid....

- De ce ? s-au mirat tătarii.

- Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu ! Fac rămășag că-l nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată....

- Să vedem...au spus celelalte căpetenii și cetele s-au așternut pe vale, în priveală.


- Fie-ți milă...a răcnit Mitruț, când hanul a întins arcul, dar n-a mai apucat să spună nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimă și l-a omorât.

Apoi trâmba a sărit pe cai, a pornit galop, dând foc satelor, ucizând și prădând tot, spre Suceava-n sus.





In vremea asta, Bogdan voievod galopa spre munți, ținându-l pe Ștefăniță dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca.

- Niciodată să nu uiți, fiul meu....îi spunea voievodul. Copilul din Borzești trebuie răzbunat !


- Niciodată n-am să uit, tată....a răspuns Ștefăniță. Pe Mitruț am să-l răzbun eu, cu mâna mea ! Dacă trăiește hanul până cresc eu mare, îl spânzur de stejarul din Borzești...

- Așa să faci ! i-a răspuns tatăl. Ca să se învețe minte, să nu mai omoare oameni nevinovați, să nu mai calce pământ străin...


Și Bogdan voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătându-i prin cuvânt de foc, că apărarea pământului străbunilor e cel mai sfânt lucru al vitejilor !

- Să nu uiți, Ștefăniță, că legea noastră e apărarea pământului străbun ! Să n-ai milă de năvălitori ! La foc și pară, răspunde-le cu foc și pară !


- N-am să uit tată ! Am să răzbun sângele lui Mitruț și al sărmanei noastre Moldove...

Pârjolul  urca tot înainte, din Țara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau câmpiile. Norodul  legat în funii apuca drumurile robiei. Prin sate și cătunuri arse se vedeau copii înfipți în parii gardurilor.


Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cât Bogdan voievod îmbătrânea, se ridica Ștefăniță, ca un stejar tânăr ! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruț. Cum și-a pus pe frunte coroana Moldovei, întâi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pământurile, ci a trimis oameni să-i întrebe: se liniștesc, sau nu ? Căci prea s-a încruntat lumea de atâta sânge și năvăliri ! Îi sfătuia cu domol, după firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe ! Să afle hanul că țara are domn tânăr și viteaz, și va fi vai și amar de cei ce-i vor călca hotarele...

Hanul a primit cuvântul lui Ștefan cel Mare cu mânie strașnică:

- Auzi, câinele ! Cum îndrăznește să-mi trimită astfel de cuvânt, mie, hanul hanilor !....Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinții ! Am să-i tai limba cu paloșul, să nu mai poată grăi așa...

- E tânăr și are cutezanța tinereții ! i-au spus atamanii. Să-l învățăm oleacă minte ! Dar ar fi mai bine, Măria Ta, să rămâi în cort, căci ești ostenit de bătrânețe...

- Nu ! a răspuns hanul, dând poruncă oștenilor să se pregătească. Mă duc să-l învăț minte pe puiul acesta cutezător....

Și astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut până la zidurile Sucevei. Răzeșii Țării de Jos s-au strâns la Borzești, în preajma vadului mare al năvălirilor. A coborât și Ștefan, cu țara de cum i s-a adus vestea de cumpănă.

Într-o noapte cerul s-a făcut rășu cât țineau zările. Ardeau satele și câmpiile. Puținii pământeni scăpați cu zile veneau îngroziți, rânduindu-se în oastea voievodului.

Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzești, Ștefan a trimis înaintea lor o oaste de harță, care se ivea din păduri, tăia în dușmani și iar se făcea nevăzută în singurătățile hârtoapelor. Tot așa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harță, până ce, într-o dimineață, a zărit stejarul din Borzești...A rămas pe gânduri....parcă mai fusese pe aici, în tinerețe...Nu ? Ia să-și aducă aminte...

- Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător...i-a spus un ataman bătrân. Ți-aduci aminte ?

- Da, da, îmi aduc aminte...a răspuns hanul, și în clipa aceea a auzit buciumele și cornurile de luptă ale Moldovei !



File:Taniec tatarski.jpg



Bătălia cumplită s-a încins cât ai scăpăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezăturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile.Zbârnâiau săgețile. Ștefan cel Mare își deschide drum spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta și-n stânga cu buzduganul ! Striga :

- Izbiți, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruț....Unde-s răzeșii din Borzești ? Izbiți răzeși !....

Deodată a ajuns față-n față cu han tătarul ! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit paloșul din mână ! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar l-a luat în pieptul calului și l-a cârduit deoparte. În vremea asta oștile cotropitoare fugeau mâncând pământul.

Apoi, pe la asfințitul soarelui, moldovenii s-au așternut la hodină, pe coasta dealului.

- Acum să-l judecâm pe han-tătar ! a strigat Ștefan cel Mare, în fața cortului așezat sub stejar. Ce moarte să-i dăm răzeși ?

- Să-i scoatem ochii....au bubuit mii de glasuri.

- Să-l trecem prin sabie...au bubuit altele.

- Nu ! a răspuns Ștefan cel Mare și i s-au umezit ochii, amintindu-și întâmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeși, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală...Han - tătare, ți-aduci aminte ? Tu l-ai ucis pe Mitruț, între ramurile acestui stejar...Ridicați-l feciori în funie...

Apoi, după ce năvălitorul și-a primit pedeapsa, trei zile și trei nopți au stat oștile moldovene în petrecere.

Astfel se răzbuna Ștefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de pâine străină !





    

5 comentarii:

  1. E foarte frumoasă povestea și, dumneavoastră ați redactat-o în așa fel încăt mi-a ajuns la inimă de la prima propoziție citită.Mi-au dat lacrimile de la întăia citire a acestei povești.
    Ați făcut o treabă minunată!Vă felicit și vă pup cu multă apreciere și cu mult respect!
    Sunteți niște îngeri,deci,bravo!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc foarte mult pentru vizită și mai ales pentru aprecieri - comentariul tău este unul din cele mai frumoase și mai inteligente pe care le-am primit pe acest blog. Povestea este impresionantă și frumos scrisă și o știu și eu din copilărie. Ai un suflet sensibil, frumos și îndrăznesc să spun, cu o structură de filolog - pentru că mai citești și pentru cum ai redactat comentariul. Îți doresc din tot sufletul o viață frumoasă.

      Ștergere
  2. Mi-a placut foarte mult povestirea!

    Olariu Vlad

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur foarte mult, Vlăduț, că ți-a plăcut povestirea ! Sunt convinsă că și tu ai fi fost curajos pentru că ai nume de voievod, un nume foarte frumos ! Îți doresc mult succes în viață, Vlăduț și îți mulțumesc pentru că ți-ai răpit din timp și ai scris un comentariu amabil. Numai bine ție și părinților tăi - felicitări pentru educația aleasă pe care ți-au dat-o.

      Ștergere
  3. Hategan Bogdan10 martie 2015, 15:58

    E foarte frumoasa povestea. E scrisa frumos mai ales. Faptul ca la sfarsit lui Stefan cel Mare ii vin lacrimile m-a atins la inima, iar si mie mi-au dar lacrimile putin. Repet, e una din cele mai frumoase povestiri mici pe care le-am putut vedea, acum, in clasa a IV-a.


    Hategan Bogdan, cu drag.

    RăspundețiȘtergere