duminică, 9 iunie 2013

POVESTIRI SCURTE














TAINA  CUVINTELOR





Au fost odată câteva cuvinte care s-au gândit să vadă ce zic oamenii despre ele…

Aşa că s-au aşezat unele după altele, şi chiar şi unele peste altele, într-o poveste ce promitea să fie scurtă şi să ţină atenţia trează, fiindcă nu de puţine ori oamenii adorm cu cărţile pe piept şi visează că le citesc…

Cum şedeau ele acolo în poveste, şi se chinuiau fie să nu râdă, fie să nu se ia la trântă, iată că sosi un domn şi îşi aruncă privirea peste pagina cu pricina.
 
Apoi dădu puţin din cap, îşi ţuguie buzele şi zise:

- Măi, dar nimic nu pricep din povestea asta. Parcă e scrisă pentru proşti…
 
Şi plecă la afacerile dumnealui…

Cuvintele se uitară unele la altele şi chiar când se pregăteau să se tăvălească de râs, se arătă pe acolo o domnişoară, căreia numai de citit nu-i ardea…

Dar cartea era deschisă şi povestea era scrisă negru pe alb…
 
- Mda… Cam aşa stau lucrurile, zise fata, cu gândul la problemele ei.
Exact aşa, repetă, şi plecă mulţumită că găsi în acea pagină o poveste din viaţă - pe care însă nu prea o pricepuse, căci mintea îi era cu totul furată de griji…

Cuvintele se dădură jos, unul din cocoaşa celuilalt, cât să se dezmorţească şi să se întrebe dacă are vreun rost să se mai aşeze în povestea asta.
 
La urma urmei, ar putea să-şi schimbe locurile şi să se aşeze lejer, într-o poveste clasică, foarte cunoscută şi prescurtată.

Dar şeful lor, titlul, le arătă mulţimea de ochi şi de ochelari ce făcură - curios lucru - coadă la cartea în care se aflau.


- Acum ne vom da seama cu adevărat ce părere au oamenii despre noi ! zise el, insuflându-le speranţă.


Şi cuvintele se îmbăţişară din nou, în speranţa că povestea lor va fi citită şi înţeleasă cu adevărat.
 
Lucru care se şi întâmplă.

Numai că nu aşa cum şi-au dorit cuvintele, ci aşa cum şi-au dorit oamenii.


Fiecare după cât de învăţat, de atent şi de iubitor al tainelor vieţii era…








FEREASTRA




A fost odată o fereastră care era foarte tristă.

Pe ea nimeni nu o deschidea niciodată.

O spălau pe faţă, îi legau mereu perdeluţele înflorate cu pampoane şi ciucuri, dar nici gând să o lase deschisă către grădină.

De fapt, aceea nici nu era grădină – era micul ei paradis.


Într-o zi, casa fu pregătită pentru vizita unei mătuşi şi a unei nepoţele.

Numai că în locul unei fetiţe cu mersul vesel, fereastra zări pe alee un bătrân.
 
Abia se târa.

Părea mort de foame şi avea hainele rupte.

Cum să-l ajute, însă, dacă era închisă ?
 
Iar dacă nu ploua, de unde lacrimi să plângă ?

Atunci, Dumnezeu, în marea Lui bunătate, s-a îndurat de amândoi.

A pus în mâna bătrânului o pietricică şi i-a dat putere s-o arunce în geam.
 
Zeci de cioburi s-au împrăştiat cu zgomot, trezind toată casa.

Fereastra se simţea liberă.
 
Liberă şi fericită: chiar prin inima ei cu marginile ciobite, cineva îi făcea acum semne bătrânului să aştepte puţin.

Iar bătrânul aştepta, plin de speranţă, bucata de pâine, privind cum vântul legăna macii... parcă atunci înfloriţi pe acele perdeluţe subţiri...






PĂLĂRIA




A fost odată o floare de păpădie foarte geloasă pe o ciupercuţă.

Şi ciupercuţa tot din acelaşi pământ răsărise, numai că ea primise la naştere, de la Zânele naturii, o pălărie de toată frumuseţea.

Nemulţumită, păpădia se gândea numai la ziua în care, dintr-un smoc galben, o să-i crească părul lung de doi metri şi mătăsos. Măcar atât.

Dar părul i se decolora şi i se subţia, până devenea un puf şi cădea înainte să-i crească.

- Ciupercuţo, îşi făcu păpădia curaj într-o zi, tu de ce nu-ţi scoţi niciodată pălăria ?
 
- Pentru că mi-e frică să nu mi-o fure cineva !

- Cine să ţi-o fure ? Vezi pe cineva hoţ ?
 
- Nu văd nimic, dar eu simt că e mai bine s-o ţin trasă bine pe cap şi pe ochi !

- Bine, dacă nu vrei să facem schimb, treaba ta !

- Dar tu... ce pălărie ai ? fu curioasă ciupercuţa. E frumoasă ?
 
Păpădia nu vru să mintă prea mult, aşa că răspunse cu jumătate de gură:

- Eu ? Eu am acum o perucă. Pălăriile nu se mai poartă demult.


Cât s-a sucit şi s-a răsucit ciupercuţa…

Cât s-a necăjit că trăise în întuneric atâta vreme şi nu aflase ce mai e nou.

De aceea, ca să fie în pas cu moda, a zis hotărâtă:
 
- Poftim ! Dă-mi peruca ta.

Păpădia îşi scoase peruca de puf, pe care tocmai o periase cu multă grijă.

Ciupercuţa îi dădu pălăria, deşi îi veni destul de greu să se despartă de ea.
 
Şi erau tare fericite amândouă că se păcăliseră una pe alta.

A doua zi, însă, când voiau să facă schimb înapoi, peruca... nu mai exista.


Iar pălăria...

Pălăria atârna atât de greu pe firul de păpădie, că nu putea să şi-o mai dea jos în nici un fel de pe cap.










PRINȚUL  FRUNZELOR





A fost odată un copac tânăr şi foarte foarte nepriceput. Dintre toţi copacii, numai el se usca primăvara şi toamna înmugurea, ca iarna să dea câte o floare şi, cu puţin noroc şi un fruct.

Aşa era el, un copăcel cam rebel, căruia, nu se ştie de ce, ursitoarele îi preziseseră la naştere o soartă fericită.


Într-o zi, pe când îşi admira singura frunzuliţă rămasă pe un ram, auzi glasul vântului:

- Ştii unde greşeşti tu, pomişorule ?


- Eu nu greşesc nicăieri, răspunse pomişorul, plin de îngâmfarea vârstei sale crude.

- Asta voiam să-ţi spun şi eu, că tu nu greşeşti nicăieri, zâmbi vântul şi îi luă comoara de care era atât de mândru.


Supărat din cale afară, copăcelul se puse pe plâns, la lumina unei stele miloase din cer:


- Hai, nu te mai văita… Ai pierdut o frunză între atâta altele de care nu te-ai îngrijit niciodată…

- Şi ce puteam să fac ? Vântul îmi doreşte răul mereu.


- Nu e adevărat, el doar îţi pune iubirea la încercare. Dacă ai fi hrănit-o cu seva ta, ea nu s-ar fi lăsat smulsă atât de uşor… Altădată să fii mai atent…

- Mulţumesc, steluţo, zise atunci copăcelul, fericit până la rădăcină.


A doua zi, o nouă frunză, de toată frumuseţea, răsări pe creanga pe care steluţa îşi descâlci câteva fire de lumină din părul întunecat.
Şi încă una, pe altă creangă… Dar pe care copăcelul o ignoră, ca şi cum n-ar fi fost a lui.


- Ştii unde greşeşti, tu, pomişorule ? veni din nou vântul să-i încerce iubirea.

- Eu nu greşesc nicăieri, de data asta toată seva mea i-am dat-o ei şi nu mi-o poţi lua, pentru că mă iubeşte…


- N-aş zice că cealaltă nu te iubeşte şi ea… râse vântul şi-i smulse frunza rănită, pe care copăcelul abia atunci o văzu cât era de galbenă, de tristă şi de frumoasă…

Şi iar se puse pe plâns, doar, doar va veni steluţa să îl aline…


- Vezi, cum eşti ? grăi cea căreia i-ar fi plăcut să se poată prinde cândva în coroana acestui copăcel, oricât de neghiob.
Dacă ai două frunze tu hrăneşti cu iubirea ta numai una ?


- Lasă, că mâine o să hrănesc două… promise copăcelul, neştiind că urmează a se împlini clipa în care mugurii inimii sale, după cum au prezis ursitoarele, se vor deschide cu toţii deodată…

- Bine, zâmbi steluţa, împletindu-şi la oglinda apei, razele de lumină într-un coc mic, strălucitor…


A doua zi, emoţionat din rădăcini până în vârf de onoarea primirii, chiar din mâinile Mamei Naturi, a celei mai verzi coroane, copacul îşi luă în serios rolul de prinţ…

În împărăţia sa nici cea mai mică şi mai neînsemnată frunză nu avu a se plânge…


Dimpotrivă, atunci când veni vântul să ia ce credea că i se cuvine, niciuna nu se lăsă desprinsă… Iar asta până la ivirea toamnei, când copacul, mărturisindu-şi iubirea pentru fiecare, le dădea drumul să zboare în lume, iar el rămânea singur cu steluţa, căreia uneori îi plăcea să vină îmbrăcată în fulg de nea.











STRĂINUL



A fost odată un copăcel trist.

Care stătea pe marginea unui trotuar şi se uita în jur la ceilalţi copaci, cum înfloreau unul după altul.
 
Oamenii se opreau, le rupeau crengile pline de flori albe sau roz şi le luau acasă.

De copăcelul fără flori nu se apropia nimeni, fiindcă era lipsit de frumuseţe.
 
Braţele-i păreau uscate şi neprietenoase.

Părea un străin care, venit de departe, nu îşi despachetase încă frunzele şifonate din multele valijoare verzi, pe care le târâse după el.

De oboseală, mai avea puţin şi se proptea de un stâlp - înflorit până şi el în acea vremelnică primăvară.


Aşa trecu o zi, trecură, două, trecură trei, până când copăcelul îşi aduse aminte de tatăl său - care, mai întâi i-a arătat cum sunt oamenii, apoi l-a trimis să locuiască, pentru a se desăvârşi, în mijlocul lor.

“Nu pentru mult timp”, i-a spus, “doar pentru cât vor mai putea ţine în viaţă pământul.”
 
Numai că oamenii începură să se grăbească.

Iar dacă nu le făceai pe plac puteai să o păţeşti rău de tot.

Mulţi copaci bătrâni şi cu adevărat înţelepţi fuseseră tăiaţi din cauza trunchiului prea puternic, a umbrei prea dese.
 
Dar, hai, să nu se plângă: mai ales că îi făcură şi lui loc pe o margine de trotuar, unde, mai de voie, mai de nevoie, se puse pe cerşit priviri...

- Aţi observat că urâtul ăsta nu ne dă flori ? spunea câte unul.
 

- Am observat, să-l tăiem ! răspundea altul.

Dar ceva îi împiedica şi copăcelul mai primea, de la Dumnezeu, încă o zi de viaţă.












ȚARA  POVEȘTILOR  CARE  AȘTEAPTĂ





A fost odată o ţară a poveştilor în care nu locuia nimeni…

Au încercat şi oameni mari şi copii sa intre şi să-şi ridice acolo o căsuţă, gândind că se vor desfăta de dimineaţa şi până seara cu basme, numai că această ţară a poveştilor nu-i primea deloc.
 
După o singură zi sau noapte pe straniul tărâm, se întorceau în lumea lor, unde toate erau cum le ştiau, nici mai bune, nici mai rele…


Într-o zi, o fetiţă, auzind că există o ţară pe care nu o explorase niciodată şi că acolo se întâmplă lucruri extraordinare, îşi făcu ghiozdanul, singurul ei bagaj şi porni la drum…

Cum drumul era tare lung şi deja se întunecase, fetiţa se opri lângă un copac uriaş, pe care suia un licurici:


- Bună seara, Domnule Licurici, ştiţi cumva dumneavoastră pe unde este Ţara Poveştilor Care Mă Aşteaptă?

Licuriciul îi făcu un semn discret, cum că el nu vorbeşte, fiindcă este doar un gândăcel, dar fetiţa pricepu: nu mai avea mult de mers. Mâine dimineaţă după un somn bun şi după o noapte fără vise obositoare, avea să ajungă chiar acolo.


În zori, de cum se trezi, luând ghizodanul în spate, fetiţa înţelese că nu se grăbeşte chiar aşa de tare. De fapt, nu se grăbea deloc. Fiindcă, ceva mai încolo, pe o pajişte, păştea un cal exact ca în dorinţele ei cele mai frumoase…


- O, Domnule Cal, sigur dumitale din când în când îţi cresc aripi… Dar nu ai pe cine şi unde să duci în zbor… Ce-ai zice dacă mă ofer eu să-ţi fiu prinţesă şi să te conduc printre nori ?


Dar calul nu se lăsă convins să vorbească …
 
Ea, care învăţase din atâtea şi atâtea poveşti să se converseze cu animalele, cu florile, ba chiar şi cu unele fantome, acum nu mai reuşea nicio magie.

Cam ciudat ! îşi zise şi se aplecă asupra unei micuţe flori de câmp, ce-şi etala frumuseţea, fără să-şi dorească vreo laudă din partea cuiva.


- Splendidă, splendidă domnişoară floare de câmp, măguli ea planta drăgălaşă, în speranţa că va primi, măcar din partea ei, un răspuns, mi-aţi putea arăta în ce direcţie este Ţara Poveştilor Pe Care O Caut Nerăbdătoare ?

Floarea tăcu îndelung, astfel că fetiţa crezu că nu aude şi se coborî în genunchi. Zadarnic..


- Ce mă fac ? Aici nimeni nu vorbeşte cu mine…
Sau, …poate nu pricep eu.


- Ba da, pricepi foarte bine… îi spuse un gând.

- Ba nu pricep nimic… Totul este pe dos… Nu e ca în poveştile mele…

- Nu e ca în poveştile tale… o îngână gândul.


- Atunci, unde sunt ? întrebă fetiţa.

- În Ţara pe care o cauţi…

- Adică sunt, şi nu ştiu ?


- Da, habar nu ai !

Fetiţa privi în jurul său, fericită şi necăjită în acelaşi timp…

- Şi… de ce m-au primit ?


- Te-au primit pentru că ai avut curaj şi ai reuşit să vezi lucrurile aşa cum sunt…

- Şi poveştile ?

- Ce-i cu ele ?


- Poveştile... sunt doar nişte minciuni ?

- Oh, nu, mai spuse gândul, urmărind un pui de vrabie care tocmai îşi lua zborul, poveştile sunt drumul cel mai frumos către adevărul descoperirilor tale…











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu