luni, 24 iunie 2013

CEI TREI FRAȚI - poveste de Frații Grimm







File:Grimm.jpg



  Frații Grimm - dreapta: Jacob Grimm; stânga: Wilhelm Grimm

Jacob (1785 - 1863) și Wilhelm (1786 - 1859)


1855 - pictură de  Elisabeth Jerichau - Baumann (1819 - 1881)





Odată, un bătrân trăia într-o casă tare frumoasă şi mare, împreună cu cei trei fii ai săi. Crescură băieţii mari şi cum pe bătrân îl cam lăsau puterile, se gândi să lase casa moştenire numai unuia dintre ei, celui mai vrednic. Dar cui? Căci îi iubea la fel pe toţi trei şi ca să vândă casa, lăsând ca fii săi să împartă banii, n-ar fi vrut, căci casa o primise şi el de la părinţii săi.


- Dragii mei, le spuse într-o zi tatăl. Mergeţi în lume şi învăţaţi câte un meşteşug. Şi acela care va fi mai meşter în meşteşugul lui, aceluia să-i rămâna casa.

-Aşa o să facem, tată ! ziseră feciorii.



Îşi puseră fiecare merinde în desagi şi a doua zi în zori, fiecare o luă pe câte un drum, ieşind din oraş.

Primul, cel mai mare fecior, învăţă meşteşugul potcovitului, îngrijind de caii împăratului.



Cel de-al doilea se făcu bărbier şi ajunse priceput în rasul multor bărbi simandicoase.



Prâslea, cel mai mic învăţă arta armelor, devenind unul dintre cei mai buni luptători cu spada.


Trecu ceva timp şi iată-i întorşi acasă. Părintele lor îi primi cu bucurie, căci le duse dorul. Şi toţi trei credeau că fiecare din ei este mai îndreptăţit să primească moştenirea.


A doua zi ieşiră cu toţii în afara oraşului. Şi iată că tocmai trecea în goană un iepure. Atunci bărbierul îi spuse bucuros:

- Ia te uită ! Urechilă vine tocmai la ţanc !


Şi până să se apropie iepurele, pregăti într-un lighenaş spuma de săpun. Apoi, cu pămătuful plin de spumă într-o mână şi cu briciul în alta, sări în spinarea lui Iepurilă şi-l rase fără nicio tăietură. Plecă bietul iepuraş scăpat din mâna bărbierului ras chilug, de spuneai că-i cine ştie ce arătare.


- Hei, tată, ce spui de arta mea de a rade ?


- Mare minune, măi băiete ! răspunse tatăl, şi de n-or fi ceilalţi fraţi ai tăi mai vrednici în meseria lor, să ştii că a ta este casa !



Nu trecu mult timp şi iată că văd ei venind în goană o caleaşcă cu un boier în ea. Fugeau caii de le scăpărau copitele.

- Iată şi norocul meu, spuse potcovarul.


Şi luând repede ciocanul în mâna dreaptă şi în cealaltă mâna nişte caiele şi potcoave, se repezi în fugă spre caii de la caleaşca boierului şi cât ai număra până la trei, smulse potcoavele de la picioarele lor şi tot în galop bătu şi altele noi. Apoi, tare mulţumit de trebuşoara făcută, veni şi-l întrebă pe bătrân:


-Dar de mine ce ai de spus, tată ?


- Eşti un om şi jumătate, fiule ! Zău, voi mă puneţi în mare încurcătură cu iscusinţa voastră !



Atunci vorbi şi prâslea.

-Dar bine, tăicuţule, pe mine nu vrei să mă vezi ce pot ?


Tocmai începuse ploaia. Atunci fiul cel mic scoase sabia de la şold şi începu s-o învârtă printre stropii de ploaie aşa de repede, încât ea rămânea mereu uscată. Ploaia se înteţea; stropi mari cădeau cu nemiluita, dar Prâslea se mişca aşa de repede, încât rămânea mereu uscat, de parcă s-ar fi luptat cu un adversar nevăzut sub un acoperiş.


Când pipăiră lama spadei, văzură, uzi la piele, că era la fel de uscată ca atunci când o scosese mezinul din teacă.


-Ei, acum ce mai spuneţi ? întrebă el.



Şi cu toţii recunoscură că pe drept, casa o merită el.

Dar pentru că fraţii se iubeau foarte mult, trăiră tustrei în casa părintească şi câştigară mulţi bani cu meşteşugurile lor.


Iar tatăl lor putea să se considere cel mai fericit din lume. Şi când îi veni rândul să părăsească această lume, o părăsi mulţumit de fiii săi ca nimeni altul.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu