Am și eu o slăbiciune, și eu sunt om ! Dorințele grațioasei mele
prietene, domnișoara Mari Popescu sunt pentru mine porunci, la cari mă supun cu atât mai bucuros cu cât
văd că prietena mea nu abuzează
niciodată de influența nemărginită ce știe bine că exercită asupra-mi…De
astă dată ce mare lucru-mi cere ?
„Stimate amice
Știu ce prieten ești cu profesorul Costică Ionescu
și cu cât nu e în stare să-ți refuze o rugăminte. Mă-ndatorezi până-n suflet
dacă obții de la el pentru elevul Mitică Georgescu din clasa IV liceul X…la
latină nota 7, fără de care, băiatul, care mi-e rudă de aproape, rămâne și anul
acesta repetent, ceea ce ar fi o mare nenorocire pentru familia lui – o familie
dintre cele mai bune - și pentru mine o mare mâhnire.
Cu cele mai afectuoase salutări, a dumitale bună
prietenă
Mari Popescu”
A ! irezistibilă grație, cum știi ce frumos să
poruncești ! Și ce bine s-a nimerit !
Ionescu are și el o slăbiciune, și el e om ! Ține la mine și nu e în stare să
mă refuze. Repede m-arunc într-o birje și alerg la Ionescu, profesorul de
latinește.
- Dragă Costică, viu la tine sigur că n-ai să mă
refuzi; știu cât pot conta pe amiciția ta și nu-mi permit a mă-ndoi un moment
că în cazul de față, fiind vorba, mă-nțelegi, de o chestiune care mă
interesează în așa frad, încât dacă n-aș fi pe deplin convins că tu, care mi-ai dovedit totdeauna, fără să
dezminți niciodată afecțiune, ce pot zice că la rândul meu…în fine…
- În fine – zice Ionescu – am înțeles…Nu trebuia să
mă iei așa departe. Vii să mă rogi pentru vreo loază de elevi de-ai mei.
- Nu e loază, Costică; e un băiat prea cumsecade…Să
nu mă lași…Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; Știu că pot conta pe amiciția ta și nu-mi permit a mă-ndoi un
moment că în cazul de față, fiind vorba, mă-nțelegi de o chestiune…
- Ei, lasă astea ! Știi că țin la tine; ce mai între
noi astfel de fraze banale ?...Ce notă vrei să-i dau pârlitului tău de protejat
?
- 7, dagă Costică !...
- Apoi, dacă n-o fi știind nimic animalul !
- Ei, acum și tu ! Zi că nu știe; parcă el o fi cel
dintâi și cel din urmă care să treacă fără să știe…Te rog, dragă Costică ! Dacă
rămâne băiatul repetent încă un an, e o mare nenorocire pentru familia lui – familie dintre cele mai bune -
și pentru mine o mare mâhnire…
- A ! irezistibilă milogeală prietenească ! Zice
Costică; ce bine știi tu să poruncești !
Aide ! Să-ți fac hatârul și de data asta… să-i dau nepricopsitului 7.
- Merci, dragă Costică, mare pomană-ți faci !
- Cum îl cheamă ?
Eu caut repede-n buzunare scrisoarea d-rei Mari
Popescu. Nu e…Zic lui Costică:
- Un moment !
Și ies ca din pușcă, sar în birjă și alerg
acasă…Acasă, scrisoarea nicăieri…fuga la d-ra Popescu.
- Prea-grațioasa mea prietenă, lucrul merge bine; am
obținut de la profesor nota dorită; decât, acum am nevoie să știu numele
protejatului matale…Cum îl cheamă pe tânărul ?
- Ți-am scris numele în scrisoarea mea.
- Da, dar scrisoarea dumitale am rătăcit-o acasă
printre alte hârtii, și lucrul este urgent: ca să nu-mi pierd vremea căutând-o
am venit la dumneata…Cum îl cheamă…
- Zău nu mai țin minte, zice drăgălașa mea amică;
pentru că drept să-ți spun, madam Preotescu, o bună prietenă a mea, la care țin
foarte mult – nu sunt în stare să-i refuz nimic – m-a rugat să-ți scriu, că
știe că ții foarte mult la mine, și nu mă refuzi niciodată, și ești prieten cu
d. profesor Costică Ionescu, care ține foarte mult la dumneata și nu e-n stare
să-ți refuze nimic.
- Atunci, ce e de făcut ? Zic.
- Du-te la madam Peotescu și întreab-o cum îl cheamă
pe băiatul pe care mi l-a recomandat ca să ți-l recomand d-tale.
- Sărut mănușițele.
Alerg la Peoteasca…Zic:
- Madam Preotescu, uite la ce am venit să vă
deranjez: ați recomandat amicei mele d-rei Mari Popescu pe un tânăr să mi-l
recomande mie, să-l recomand amicului meu, Costică Ionescu, profesorul…
- Da.
- Ei, cum îl cheamă ?
- Nu ți-a scris Mari ?
- Ba da, dar am rătăcit scrisoarea, și d-ra Popescu a uitat cum îl
cheamă și m-a trimis să-mi spuneți dv.
- Eu…drept să-ți spun…nu mai mi-aduc aminte, pentru
că i-am avut numele pe o însemnărică, pe care am lăsat-o la Mari; dar putem
afla de la Diaconeasca - șade aici aproape – ea m-a rugat, că știe cât ține
Mari la mine, iar d-ta nu refuzi nimic lui Mari, și d. Costică Ionescu,
profesorul, pe dumneata nu te refuză niciodată.
- Atunci – zic – cum facem ?
- Stai nițel să trimiț să cheme pe Diaconeasca; este
aici alături.
N-aștept mult. Madam Diaconescu vine. Dar,
fatalitate ! Și dumneaei se află în aceeași necunoștință despre numele junelui
nostru protejat: însemnărica i-a dat-o amicei sale madam Peotescu.
- Ce-i de făcut ?
- Aleargă la Iconomeasca !
Alerg la Iconomeasca…De acolo la Sachelareasca…Pe
urmă la Piscupeasca…În sfârșit am dat de izvor…Tânărul este nepoțelul lu madam
Piscupescu, băiatul surioarei dumneaei, a lu madam Dăscălescu: Mitică
Dăscălescu.
Nimic nu refuzăm – madam Piscupescu lu madam
Dăscălescu, madam Sachelarescu lu madam Piscupescu, madam Iconomescu lu madam Sachelarescu, madam
Diaconescu lu madam Iconomescu, madam Preotescu lu madam Diaconescu, d-ra
Popescu lu madam Preotescu, eu d-rii Popescu, și mie amicul Costică
Ionescu…Alerg la Costică Ionescu.
- Dragă Costică, să nu mă lași…Viu la tine sigur că
n-ai să m refuzi, știu cât pot conta pe amiciția ta și nu-mi permit a mă-ndoi
un moment…
- Lasă, omule, fleacurile..
- Să-i dai nota 7, cum mi-ai promis…
- Cui frate ?
- Lui Mitică Dăscălescu.
- Mitică Dăscălescu !...Nu țin minte să am vreun
școlar cu așa nume.
- Nu se poate !
- Să vedem…
Și se uită în cataloage.
- Nu; n-am nici unul Mitică Dăscălescu, în cursul
inferior; ai făcut confuzie; trebuie să fie în cursul superior.
Aleg…de astă dată drept la madam Piscupescu.
- Madam Piscupescu, de ce clasă dă examen nepoțelul
dumitale ?
- De clasa VI.
- A ! zic eu…Bine.
Și dau fuga-napoi la Ionescu; zic:
- E în clasa VI Mitică Dăscălescu al meu.
- Atunci nu e la mine, e la Georgescu; îl cunoști pe
Georgescu ?
- Nu. Tu-l cunoști ? Ți-e coleg.
- Ba da, ține foarte mult la mine, nu e-n stare
să-mi refuze nimic.
- Atunci – zic eu – mă rog ție, nu mă lăsa !...știu
că pot conta pe amiciția ta și nu-mi permit…
- Iar ?...ești cu birja…hai de mă du degrabă la
Georgescu.
- Haide.
Ajungem…Aștept în birje pe Ionescu. Peste câteva
momente iacătă-l.
- Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont; dacă
mai întârziam un sfert de ceas până la două, mergea cu cataloagele la școală și
trecea la matriculă; protejatul tău avea un 3.
- Și acum ?
- Are un 7.
Uită-te – am gândit eu – ce va să zică o întârziere
de câteva minute; cum poate nenoroci un
tânăr ! Rămânea Mitică Dăscălescu iar repetent, cu toate că ținea la el atât
mamițică-sa Dăscăleasca, la care ține Piscupeasca, la care ține Sacjelăreasca, la
care ține Iconomeasca, la care ține Diaconeasca, la care ține Preoteasca, la
care ține grațioasa Popeasca, la care țin foarte mult eu, la care…
