duminică, 7 aprilie 2013

POVESTEA PRIVIGHETORII (după o legendă populară) - de Nestor Urechia

 
 
Grangur cântând (cel cu ”Chivo ! Chivo” - din poveste)
 
 
 

 
Mierlă cântând
 
 
 
Privighetoare cântând






De la o vreme,nimeni nu mai intra în voia împăratului, a Ciocârlanului cel șchiop, care domnea peste neamul ciocârlesc. Zorile nu-i erau zori, nici soarele soare. Bea în silă, iar de mâncat cu poftă, nici vorbă.

Și doar fusese în tinerețe un ciocârlan voinic și viteaz, isteț și de ispravă. Răpusese pe Buhuhu ! împărăteasa bufnițelor, cea cu ochii cât talgerul și nasul puțin, și așa scăpase împărăția lui de urgia răpitoarelor noptatice.

Apoi plecase la război împotriva craiului zgripțorilor, cel mai aprig dușman al ciocârlanilor, care-și ascuțea vederea privind drept la soare.

Ciocârlanul îl doborâse pe zgripțor la luptă dreaptă, dar, frângându-și piciorul, rămase șchiop.

De atunci, nimeni nu mai îndrăzni să-i stea de pricină.
Împăratul ciocârlanilor putu să-și stăpânească țara în tihnă. Se așeză temeinic în scaunul lui împărătesc și puse toate treburile la cale și în bună rânduială.

Ieșea dreptatea pe toate potecile și adevărul sta la fiece răspântie. Supușii ciocârlani erau foarte mulțumiți și se rugau zilnic să-l ție pe stăpânul lor în sănătate deplină și viață fără sfârșit.

Dar se vede că de multă hârșeală împăratul îmbătrânise înainte de vreme. Ș-apoi se prăpădise împărăteasa, fără să-i dăruiască un copil.

Trist era palatul ciocârlanului împărat ! Când intrai, te lua cu frig la măduva oaselor, de atâta tăcere și mâhniciune.

În ziua aceea, stă împăratul, ca de obicei, mut și posomorât, bătut de gânduri negre.

- Împărate luminate, ce atâta jale în sufletul tău ? șopti unul din credincioșii lui.

- Hei ! Căci nu mi-a fost dat să am și eu o ciocârliță, s-o joc pe genunchi și să-i ascult, cu drag, ciripitul !

- De ar fi vorba numai de ciripit, poate că aș găsi eu leac la mâhnirea stăpânului nostru, zise un curtean.

- Ce ? Ce ? întrebară stăruitor cei dimprejur.

- Stăpânului nostru i-ar trebui să-și învioreze trupul și sufletul cu  cântec de pasăre străină.

- Și adică cum ?

- Uite cum : să aducem aici tot felul de păsări, care să cânte frumos.

- Da ! Da ! Așa ! strigară, într-un glas, toți curtenii.

Dar împăratul sta în jeț, tot ca mugurul brumat.


De a doua zi pristăvii împărătești străbătură păduri și codri: o pădure închiriată mierlelor, un codru sub stăpânire de ghionoi, un zăvoi locuit numai de pitulici, și alte multe ținuturi.

Pretutindeni ei trâmbițau voința stăpânirii: să se înfățișeze la curte, care i-o fi vrerea din aripatele cântărețe, să se ieie la întrecere în cântat, și aceea va fi mulțumită cu daruri neprețuite, la cântecul căreia va răsări soarele în chipul feței înaltului și milostivului împărat.




În ziua hotărâtă, trei păsări urcau, săltând scările palatului.
Grangurul pășea înainte, cu semeție, bogat îmbrăcat într-o haină aurie, sclipitoare; după el Mierla cu rostul galben, purtând o giubea lungă, neagră, lustruită; mult îndărăt umbla sfiicios o păsăruică sărăcăcios îmbrăcată cu o rochie cafenie.

- Numai atâtea sunteți ? întrebă mirat portarul.

- Păi, zise grangurul fudul, dintre toate vietățile pământești numai eu știu cânta frumos.

Dar mierla, de colo:

- Nu-l asculta pe dumnealui, boierule portar, că se laudă. Eu sunt cântăreață vestită.

- Dar tu, fetițo, ce cauți pe aici, întrebă portarul pe privighetoare, care sta umilită mai în urmă.

- Eu ? Eu ? de-abia putu îngâna păsărica.

- Dacă ai venit să-ți încerci norocul la cântec, ai fi putut să te îmbraci mai cuviincios, că de ! cine se arată slăvitului nostru împărat trebuie să se gătească cu ce are mai frumos. În sfârșit, intrați și să vă ajute Dumnezeu !


Sala tronului sclipea de mii și mii lumini. Tot alaiul împărătesc înconjura pe stăpânul cu inima cernită.


Grangur

Grangurul îngâmfat nu se sperie deloc de atâta măreție, ci merse până în dreptul tronului, de parcă ar fi fost la el acasă, pe furca plopului din luncă.

Curtenii se mirau de așa mândrețe de port.

- Dacă i-o fi și cântecul pe potriva îmbrăcăminții, l-a bătut norocul, șipteau dânșii.

La un semn al marelui postelnic, grangurul începu să cânte:

- Chivo ! Chivo !

- Vai, ce sărăcie de cântec...

- Chivo ! Chivo !

- Dar ce are, de tot cheamă pe Chiva ?

O fi soția lui ?

- Dar altceva nu știi să zici ? mormăi posomorât împăratul.

- Chivo !

Împăratul se încruntă urât de tot. Un copil de casă era la spatele jețului împărătesc, deodată se repezi la grangur, îl înhăță de un picior și-l zvârli pe fereastră.

- Du-te, poleitule, de mai ciugulește cireșe...

Toată adunarea râse cu poftă. Împăratul se descruntă, ba făcu semn slujitorului tânăr să se apropie, îl mângâie pe cap și-i dete un bobârnac pe cioc.




Mierlă

Veni și rândul mierlei.
Mai cuviincioasă decât graurul, mierla se închină în fața împăratului și apoi începu să cânte.
Dar ce fel de cântec ? Fluierătură. Fluieră mierla de-a prăpădenie ! Fluieră săltăreț, parcă ar povesti snoave hazlii; fluieră susurător, ca și cum ar tăinui la urechea stăpânului; fluieră ascuțit, de ai zice că cheamă iscoade ascunse.

Împăratul a ieșit din nepăsarea-i. Ascultă cu băgare de seamă. Când mierla a tăcut, li se pare curtenilor că un zâmbet prinde a înflori în ochii milostivului.

- Mierlo, mierlo, tu ești dibace fluierătoare ! Am să te pun în capul mesei și-am să te răsplătesc cum cu gândul nn-ai gândit. Dar, rotindu-și privirea, zărește, cam după o ușă, privighetoarea, stând speriată.

- Tu, fetițo ? Cine ești ? Slujitoarea mierlei ? Ai ascultat și tu viersul stăpânei tale ?

Dar portarul:

- Luminăția ta, fetița asta nu este în slujba mierlei, ci a venit și ea, ca celelalte păsări, să cânte în fața ta.




- Așa mititică și prizărită ? Ce poate ieși din gușa ei ?

- Stăpâne îndurător ! îngână privighetoarea.

- Ei, hai, cântă, te ascultăm.

Păsărica ridică ciocul și începu.

Mai întâi parcă tremură ușor picuri de apă din izvorul ascuns în inima pădurii; prin ramurile arborilor străbate un fior; mustul fierbe, mugurii se despică. Veselie ! Veselie !

Miresmele mărgăritarilor învăluie sala. Primăvara a sosit !
Ochii împăratului lucesc.
Cântarea se face dezmierdată: vorbe mângâietoare, vorbe pătimașe: e dogorul dragostei, dragoste de soțioară.

Împăratul a închis ochii; visează vise line...

Cântecul se face legănător: pricighetorița șade în cuib; basme vrăjite se desfac din picurișul soțiorului. Dormi, dormi, puicuțo.

Dormi, dormi, iubito...

Dar iată sunete ca săgețile repezite, care se încrucișează și se izbesc: îndemnuri, dojeni, chemări: au ieșit puii din cuib, zburătăcesc stângaci, iar părinții îi înconjură și-i îmbărbătează.

Împăratul a deschis ochii; i-a răsărit soarele pe față...

Acum păsărica suspină: gingașe amăgiri, făgăduințele verii !

Privighetoarea cântă doina toamnei, freamătul frunzelor căzând la pământ, vuietul vântului, geamătul pădurii.

Încă un suspin, suspinul adânc al împăratului, care și-a lăsat capul pe piept.

Dar pasărea a fâlfâit o dată din aripi și, dând un țipăt jalnic, a zburat pe fereastră.

Curtenii se apropie de stăpânul lor; în zadar așteaptă o vorbă de la dânsul...Sufletul și l-a dat privighetorii, care spintecă săgetiș văzduhul și se avântă spre țările senine....





 
 
 

Un comentariu: