luni, 1 aprilie 2013

ÎNTURNAREA PRIMĂVERII de Nestor Urechia din volumul „Zânele din Valea Cerbului”







Lutin petit tubeLutin petit tube





Lică și Ioniță - doi școlari - într-o dimineață, în loc să se ducă la școală, pleacă în cercetarea Salamandrei care, după spusa babei Neacșa, fiind pusă în podul palmei, îți hărăzește darul de a ști lecțiile. Ei se urcă pe curcubeu și ajung în fața celei mai puternice zâne din lume, mândra crăiasă Firea.


Pe un tron  lucrat din raze de ametist vioriu, stă o mândră crăiasă, zâna cea mai puternică din lume, Firea. Poartă pe cap o maramă țesută din luciri de lună, care, petrecută pe după grumaz, cade valuri peste puișorii aurii ai ei luați din belșugul holdelor. În urechi, agățate în chip de cercei, boabe mari de rouă, care răsfrâng cele șapte culori ale curcubeului.

Împrejurul Firei tot zboară, fâlfâind molatec din aripioare, Vântul-aburel (Zefirul), un copilaș gol-golaș, grăscean, cu gropițe la bărbie, la coate și genunchi. Când se apropie prea mult de zână, Firea îi fură un sărutat, apoi îl îndepărtează, clipind șiret din ochi, sau, încrețindu-și fruntea, îl amenință blajin cu un deget.


Cu capul în poala Firei, stă Ziua-bună, o fată luminoasă la față; Ziua-bună, mângâiată pe obraz de zâna cea frumoasă la față; zâmbește din când în când și zâmbetele ei se prefac în flori, care se risipesc pe treptele tronului.


Pe lespedea cea din urmă se află întins Visul-dulce, un luceafăr de flăcău, cu ochii închiși, rezemat în coate; el suflă într-un fluieraș, din care picură sunetele unui cântec lin și duios ; iar dacă Vântul-aburel, zburând, se apropie de fluieraș, cântecul se face șuier de spice  de grâu și susur de izvoare.


La o azvârlitură, priveliștea nu mai este desfătată. Pe un nor gros și smolit se tolănește Vremea-rea, o băbătie urâtă și pocită; ține într-o mână tunetul, adică două tipsii de aramă și într-alta săgețile fulgerului.


Pe lângă Vremea-rea, surata Ploaie, încălecată pe un butoi uriaș, stă mama Ceața, cu înfățișarea nedeslușită și mătușa Grindină,  păstrând în poale niște purcoaie de piatră. Numai boierul Vântul lipsește; o fi dus la plimbare.


- Bun sosit, voinicilor ! zice Firea, socotind, într-un târziu, că s-au dezmeticit călătorii.


- Sărutăm mâna Luminăției Voastre, răspund, într-un glas, cei doi flăcăiași.


- Dar cu ce treabă pe aici, pe la noi ?


- Iacă am plecat și noi în căutarea Salamandrei, lămurește Burdulea mai îndrăzneț.


- Salamandra ? Ce făptură o fi aceea ? Poate știți voi ? întrebă Firea pe cei ce o înconjoară.


Ziua bună mișcă încet capul de jos în sus, Vremea-rea, încrețindu-și fruntea, bănănăie cu hârca, de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga. Ceața nu dă un răspuns deslușit, Ploaia șuieră a pagubă, iar ceilalți tovarăși și supuși stau cremene.


- Teamă mi-e, băiețași, că ați făcut drumul degeaba; dar fiindcă v-ați dat osteneala până aici, vă învoiesc să căutați jigania cea prin împărăția mea; uite, am șapte ținuturi prin care să tot cercetați. Până una alta, stați în jurul meu, că astăzi este ziua împărțelii darurilor și poate v-o pica și vouă ceva...


Cei doi copii, așezați pe o treaptă a tronului, nu așteaptă mult și se înfățișează o femeie în vârstă; în păru-i alb se împletește cetina verde, rochia sa de gheață și zăpadă este șerpuită cu iederă.


- Mă închin cu plecăciune, Fireo ! zice, îmbufnată, femeia cea albă.


- Ce poftești de la noi, Iarnă ?


- Am venit cu o plângere; nu știu cum se face că dărnicia ta nu s-a revărsat niciodată asupra mea; vitregă mi-ai fost întotdeauna !


- Nu ești recunoscătoare, Iarnă, văd bine ! Au nu ți-am dăruit cel mai frumos cojoc din lume alb-albuleț, cu care să ții cald pământului ? Nu ți-am lăsat albastrul cel mai limpede al cerului, pe zile de ger ? În care nopți sclipesc mai cu putere și voioșie, ca în nopțile tale senine ?


- Bine, bine, dar m-am săturat de atâta albime !


- Ți-am dat în păstrare verdeața nepieritoare a brazilor și a iederii...


- Dar flor ? Am eu parte de flori ?


- Văzutu-s-au în lume flori mai frumoase decât florile de gheață ?


- Astea nu mă mulțumesc.


- Apoi, draga mea, știi vorba ceea: nemulțumitorului i se ia darul... Vezi să nu ți se întâmple și ție astfel și, dacă mă superi mai mult, te las numai cu viscolul și cu gerul de Bobotează ! Fiecăruia după seama lui; nu pot să-ți dau ție  ceea ce se cuvine altora...Dar ce mai stau eu la tocmeală cu tine, care acum trebuie să te ascunzi în vizuină, fiindcă primăvara și-a luat seama și repede, repede va sosi aici, să te gonească !


Iarna se dă la o parte, bombănind: „ ei, lasă, dacă nu-mi dai tu, voi găsi eu să  dosesc ceva.”


În depărtare se aud clinchetele unor zurgăli.


- Este ea, zâna Primăvara, vine în goana cailor ! strigă cu bucurie, Ziua-bună.


Cât ai clipi din ochi, caleașca Primăverii trasă de opt fluturi roșii, sosește în fața tronului Firei.


Primăvara, o fată înaltă, chipeșă, cu zâmbetul pe buze și două gropițe în obraji, se coboară din trăsură ținând de mână doi băieței drăguți, subțirateci, albi la față și la trup; de poala zânei se ține o fetiță mititică, albă și ea.


- Stăpână a noastră, Fire milostivă, care îmi dai, în fiecare an, partea mea de domnie pe pământ, am venit să mă închin ție !


- Bun sosit, zână drăguță.


- Bine te-am găsit, maimarea noastră; îți amintesc că a sunat ceasul pogorârei mele pe pământ și că, din cununa mea, mai lipsește podoaba cea mai strălucită.


- Spune, să ți-o dau.


- Nu mai am verdeața, care înveselește toate făpturile; uite, copiii aceștia ai mei: Ghiocelul, floarea-Paștelui și Mărgăritărelul de-abia au mai găsit puțintel verde pentru piciorușele lor; la față sunt albi ca zăpada din care au răsărit de timpuriu.


- Dorința ta este dreaptă zise, zâmbind Firea, și ți-o împlinesc. Ia-o înainte pe fâșia verde a curcubeului, care este câmpia smaragdelor. Dă-ți osteneala să culegi pietre ca acestea cât mai multe; știi ce-ți va rămâne de făcut.


- O să le pisez și cu praful lor voi stropi pământul.


- Chiar așa !


- Să trăiești, zână mare, și să fii răsplătită însutit...


Pe când Firea sta de vorbă cu primăvara, Vântul-aburel zbura de colo,colo, foarte neastâmpărat; când văzu că Primăvara pornește, începu să strige:


- Mă duc, mă duc și eu cu tușica Primăvara, mă duc și eu !


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -


Un șir lung de noi oaspeți ai Firei șerpuiește acum pe cucubeu.


Mai întâi se arată Vara, o nevastă grasă, rumenă, voinică. Este înconjurată de o droaie de copii, care fac larmă mare.


- Mie să-mi dai purpură, mamă Vară, strigă Macul.


- Mie roșață, ceru Trifoiul și Cimbrul.


- Eu mă mulțumesc cu ceva gălbeneală, murmură Păpădia.


- Și eu, adăugă Sulfina.


Dar spicul grâului, de colo: aur ! aur !


- Ei vezi, maică Firea, cum mă întind în toate părțile ? zice Vara.


- Au și ei dreptățile lor. Uite, Vară dragă, îți dăruiesc fâșia roșie și  cea portocalie din brâul Domnului, precum și șuvița galbenă; cred că-ți vei putea mulțumi copiii.


Spicul de grâu nu tace: aur ! aur !


- Dar răsfățat mai ești, măi băiete ! Lasă, că aurul ți-l trimite frate-meu, soarele.


- Ascultă, Verico: să lași puțintel roșu și galben și pentru soră-ta, Toamna, care, după plecarea ta de pe pământ, își va ticlui podoaba-i ruginie !


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 


În tot timpul acesta, Lică și cu Ioniță ascultau, privind cu multă luare aminte, că nu mai auziseră, nici nu mai văzuseră așa minunății.


Se ivi și un moș cu ochi albaștri; cu o mână rostogolea un butoi, și ce mai bidinea în cealaltă mână !


- E butoiul gol și bidineaua cere de mâncare, iar cerul s-a spălăcit de tot ! mormăi moșul, zâmbind.


- Tot glumeț ești, Zugravule al cerului, zise, veselă, Firea; ce crezi că am să te las fără vopsea ? Uite colo, două lacuri; unul albastru, celălalt siniliu, n-ai decât să-ți înmoi condeiul în ele, cât ți-o plăcea !


- Iaca mă duc: mi-e de zor să spoiesc cerul, să-l fac proaspăt curățel !


După moșul zugrav al cerului, iată și Craiul-amurg, rugător să i se încuviințeze a lua fâșia viorie a curcubeului, făgăduind să dea din  culoarea asta și Micșunelei și Viorelei, care se rătăciseră de mama lor Primăvara.


Scoțând țipete asurzitoare, gata la împărțirea darurilor, se înfățișează un papagal, cu moțul și penele șterse de tot. Cu voia Firei, se repede să se tăvălească prin toate șuvițele brâului ceresc.


Dar deodată se aud alte croncănituri: cra! cra ! cra ! foarte gălăgioase și, drept în fața Firei, fâlfâie o pasăre neagră, cu cioc gros.


- Cra ! Cra !


- Ce vrei tu, cătrănito ?


- Eu sunt Papagalul; am venit să-mi dai sulimanurile mele, să nă gătesc.


- Tu, papagal ? Poate papagal țigănesc ? Huși, cioară, de aici, nu ți-e ruține !


Și toți huiduiesc pasărea mincinoasă, de se tot duce învârtindu-se.


Pe când lanțul  oaspeților Firei se desfășoară, Iarna nu-și poate pierde vremea; dosește puțină pulbere de smaragd de-a Primăverii, ia pe vârful degetului câteva picături din lacul cel albastru și din cel siniliu; sfâșie câte un peticel din roșul, portocaliul, galbenul și vioriul curcubeului și unde începe să frece și să amestece toate astea, mormăind:


- Mai șireată decât voi toți, Iarna, isteața, știe să rupă din toate bunătățile, să aibe din toate dresurile !


Freacă cât freacă Iarna cele șapte culori și când colo ce iese din atâta frământătură ? Un cocoloș alb !


Toți cei de față se pun pe un râs, dar ce râs !


Văzându-și isprava, Iarna vânătă de necaz începe să șuiere vijelios; deodată curcubeul se topește pe cer, iar cei doi băieți se pomenesc aruncați în văzduh.










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu