luni, 22 aprilie 2013

ÎNTR-O NOAPTE FERMECATĂ - (Noaptea de Sânziene) de Nestor Urechia







În ajun de Sânziene.
Asfințește; înșirate pe ramuri, păsărele ciripesc rugăciunea de seară. Pe cer, în scăldătoarea soarelui, se face o sprânceană luminoasă, semn că va veni o zi preafrumoasă.

S-a înnoptat. Încep ceasuri de taină.
Din șiragurile salbelor de stele se desprind nenumărate dâre scânteietoare, care scrijelesc bolta lumii ca niște stele căzătoare. Dar nu-s stele căzătoare, ci cărări de foc, pe care, cu iuțeala dorului alunecă trimișii cerului ce se întâlnesc în Răspântia darurilor, din Codrul Sânzienelor.

Drept în mijlocul răspântiei stă Doamna Florilor, Ruja Rujulina, Zâna cea senină.
Popor de oaspeți a împresurat-o. Ea grăiește.

- Bine ați venit cu toții, slujitori ai mei, care îmi ajutați la ocrotirea  făpturilor mele, florile.

- Să trăiești, Doamna noastră mândră, Doamna Florilor, Floarea-Florilor.

- Anul acesta, ca în trecuți ani, v-am chemat aici, în noaptea de Sânziene, ca să împărțiți daruri: fiecare din voi să hărăzească florilor din puterile și însușirile sale. Va să fiți darnici, ca să se veselească pământul. Iar eu, ca și alte dăți, le voi da supuselor mele, în astă noapte, trupuri și grai și astfel ele vor umbla sub înfățișare de fete și de bîieți. Și acuma, Zâmbete ale pământului, veniți aici, în grabă, cu toatele; așa vă poruncește stăpâna voastră !

Și iată că începe alaiul zâmbetelor.

Mai întâi înaintează, pășind falnic, Mărgărita, cu chip măreț de zână, urmată de Volbura cea gingașă și rumeioară.
Se ivește apoi Macul, un flăcău aprins la față, între Albăstrea, fată cu testemel albastru pe cap și Neghina, cu fora roșie.

Deodeată se răspândește un miros dulce, dulce și se arată, pe un rând, cinci fete, care de care mai drăguțe: Sulcina, Crețușca, Levănțica, Garofița și Aglica.






Iar fetele cele care vin în urmă, subțirele și săltărețe, sunt Firuța, Țăpoșica, Tremurătoarea și Timoftica.

- Ia, niște biete ierburi, șoptește cu dispreț Macul, căruia i-a zis Albăstreaua că-i băiat frumos.

- Dar fete gingașe, băgă de seamă neghina: ia vedeți că cele ce sosesc acuma tot ierburi sunt, dar de neam prost.

Adevărat că n-au nici un vino-ncoa: Știrul, Pirul și Troscotul, trei băieți sărăcăcios îmbrăcați, plini de praf, murdari.

- Ce-or mai fi venit și nespălații ăștia ! adăugă neghina.

- S-o lovi, nu s-o lovi, iaca lelea o vorbi ! țipă troscotul. Ce suntem noi de vină, dacă trăim prin curți, de ne calcă toată lumea în picioare ?

Iar știrul:

- Mai bine ține-ți gura, lele Neghino !

- La borș, la borș ! Acolo ți-e locul, strigară mai multe fete.

- Nu vă e rușine să vă certați față cu Doamna noastră ? dojenește Mărgărita.

- Așa e, să fim cuviincioși...

- Să luăm seama la noii oaspeți care sosesc și să nu facem glume proaste, sfătuiește aglica cea cuminte.

După Părăluță, o fetișcană nurlie, vin acuma, sfiicioase și tăcute, cinci codane, purtând, care o trăistioară, care o pungă, care o legăturică.

- Ce poartă fetele astea ? întrebă sulcina.

- Nu le cunoști ? Să te lămuresc, răspunde levănțica; sunt florile păsărești, la ele găsesc grăunțe păsările. Uite Rocoina, Cruciulița, Pătlagina, Traista-Ciobanului, Iarba - Cănărașului.



- Nu prea e cine știe ce de ele...

- Arătoase nu sunt, dar ce menire frumoasă au - de-a da hrană cântărețelor văzduhului !

- Iată că deodată se face o spărtură în alai și năvălesc în răspântie niște matahale furioase, de care se sperie grozav cei de față și se dau degrabă în lături. Îmbrăcămintea lor e presărată cu nenumărați spini, ghimpi și țepi, care le dau o înfățișare fioroasă.

- Maica ta, Doamne, ce mai sunt și jivinele astea groaznice, murmură Garofița.

- Nu ne trebuie țăpoși din aceștia printre noi, care suntem mândre la vedere, dulci la mângâiere, bune la durere, cuvântează, cu glas tare, Mărgărita. Așadar acești nepoftiți...

- Ba nu-i așa, întrerupse Ruja Rujalina; și aceștia sunt supuși de-ai mei și dacă Firea, mama noastră, i-a făcut războinici nu e vina lor...

- Bine, dar ne vor înțepa și răni, bagă de seamă Crețușca.

- Nu vă îngrijiți de asta, că am eu leacul cel mai bun, zise Doamna Florilor. Ia treceți, flăcăilor, pe dinaintea mea, unul după altul.




Și se înfățișează stăpânei lor tot neamul scăiesc: Ciulinul, Mărăcinele, Scaiul galben, Scaiul vânăt, Scaiul dracului, Scaietele muscălesc, zis și Holeră, Scaiul măgăresc; alaiul acesta se încheie cu Scaiul voinicului la braț cu coana Pălămida, singura femeie din tot neamul scăiesc.

Rujulina îi atinge pe fiecare cu vărguța-i vrăjită și le cad, le cad țepii, de le rămân trupurile netede.

- De acu sunteți bineveniți printre noi, zise Volbura.

- Vin și eu ! Vin și eu ! țipă un glas pițigăiat și se arătă o băbuță tare mică, prizărită, adusă de mijloc, cu capul bănănăind; un ghemuleț de om.

- Ce cauți, mătușă, pe aici ? întrebă Rujulina.

- Maică dragă, feții mei, eu sunt baba Vindecuța.

- Ce rost ai ?

- Sunt și eu o smerită făptură a Firei, dar harul ce mi l-a hărăzit Domnul este de preț și îl am de mult, de pe vremurile când gâsca zbura din frigare, în colivie cânta furnica, iar puricele, cât un bou, scărpina în cap pe mormoloc.

- Și care este acest har de mare preț ?

- Este de a da buruienilor și florilor puteri vindecătoare de suferinți trupești. Tu, Doamnă, împodobești, miresmezi, îndulcești Zâmbetele pământului; eu pe multe din ele le fac de leac.

- Bun sosit, în mijlocul nostru Vindecuțo, dar unde ți-s florile de leac ?

- Vin și ele.

Oaste nesfârșită șerpuiește, izvorând mereu în jurul răspântiei. Baba Vindecuța le spune pe nume:

Sunătoarea, Izma, Nalba, Cintaura, Limba-mielului, Năvalnicul, Urecherița, Podbalul, Captalanul, Odogagiul, Lumânărica-Domnului, Angelica, Gințura și câte și mai câte. Toate sunt primite cu drag, că sunt bune de pus la inimă și la rană.

Acum răspântia mișună de fete, băieți. Doamna florilor îi cuprinde pe toți dintr-o privire luminoasă.

- Sunt multe, dar teamă mi-e că nu-s toate. Crainice, poruncește Rujuina unui băiat mai năltuț și voinic, ia strigă la toate răscrucile, să se grăbească florile într-acoa la sobor, la împărțirea darurilor, că clipele se rostogolesc și ceasurile de taină ale nopții de Sânziene repede se săvârșesc.




Crainicul se îndreptă spre una din cărările care se împletesc în răspântie, dar de-abia apucă să strige:

- Florilor, surprilor ! că se și auzi:

- Stați, că mai suntem și noi...vorbe zise ca din butie, de o făptură ciudată: drept cap, o scăfârlie goală, ochii în fundul a două găunoșituri adânci, nas tăit, gură rânjită, mâini și picioare numai oase netede. Ciolanele îi păcăne.

- Văleu ! Tare pocit mai e ăsta ! murmură florile.

- Cine ești ? Ce vrei ? întrebă răstit Doamna Florilor.

- Eu sunt Scăfârliosul, hâdosul și omenosul.

- După chip și înfățișare, hâd și rânjit cum ești, omenos nu poți fi.

- Ba da, fiindcă sunt Mireasa lumii, mireasa cea bună, care te scapă de nevoi și suferinți !

- Moartea ! Moartea ! șoptesc, cutremurându-se, cei de față.

- Dar noi nu vrem să știm de moarte; noi suntem doar viață, viața însăși ! Tu n-ai ce căuta printre noi !

- Au nu aici e soborul florilor ?

- Ba da.

- La petrecerea voastră trebuie să fie părtașe și florile supuse mie. Înaintați nestematelor...

În frunte pășește semeț, ca o doamnă-mare, o femeie voinică, cu privire ucigătoare: Mătrăguna, învăluită într-o mantie neagră, ale cărei poale sunt ținute de patru cirace, cu fețe cătrănite: Măsălarița, Ciumăfaia, Cucuta și Zâzania.

- Stăpână, nu primim printre noi otravă și venin ! strigă, într-un ison, florile.

- Potoliți-vă și fiți fără grijă, cuvântează Rujulina. Și atinge cu vărguța pe cele cinci arătări.

- În noaptea de Sânziene voi n-aveți puteri omorâtoare. Iar tu, Scăfârliosule, piei de aici !

La această poruncă, hidosul se face bucățele de oase care se topesc în văzduh.

- Hauleu ! Hauleu ! m-am spetit alergând ! țipă un glas subțirel și se ivește, țopăind, un băiat: tuciuriu la față, cu doi ochi sfredelitori.

- Dar dănciucul ăsta ?

- Eu sunt Împăratul mirodeniilor.
- Tu, fecior de cioară, împărat ?

- Florile mele dau gust bucatelor.

- Florile tale ? Vor fi niscai zarzavaturi ?

- Uite-le, că vin și ele. Poftiți, calamandroaselor, simandicoaselor ! Dănciucul își cam laudă marfa, că arătoși nu sunt nici: Măcrișul, nici Leușteanul, nici Mărarul, nici Cimbrul, nici Hațmațuchiul. Ceva mai  răsărită pare Loboda.

- Ce ziceți, fetelor, să primim supușii țigănușului bucătar ?

- Cum să nu, că poate ne dă și nouă gust înviorător, răspund unele.





- De acum, veselie și voie bună, hotărăște Doamna Floilor. Dar unde-s lăutarii ?

- Aici, aici !

Drept în mijloc se așează taraful: Vioara de noapte, Vioara galbenă, Vioara roșie. Lângă ele, un flăcăiaș drăguț, să-l sorbi dintr-o bărdăcuță, Vântul-aburel, cu aripioare de fluture, ține la gură un nai. Și se întinde o horă, mamă, mamă, ce mai horă !

Ruja Rujulina, de pe un dâmbuleț, îi mângâie cu priviri înduioșate, de i se umezesc genele.

La o parte sta: Urzica, de care n-a îndrăznit să se apropie decât Ștevia, bietul Păpălău, care-i cam prostălău, se alintă cu Ceapa-ciorii; Muștarul zice vorbe iuți Pelinului, care-i răspunde cuvinte amare. Limba mielului și cu Limba cucului fac vorbărie mare: una beee! alta  cu-cu ! hora mereu se învârtește, dar deodată un clopoțel albastru sună: bang ! bang ! și hora s-a oprit. Mulțimea se îndreaptă spre Serafimul Mierar care, pe niște buturugi, a înșirat chisele cu miere și cănuțe cu vin de miere. Au dănțuitorii cu ce să-și stingă setea și să-și dreagă gura. Și tot mereu glumele se împletesc, iar drăgănelile se țes.

Dar se poate petrece fără ceartă ? Iată că s-au luat la bătaie scaiul măgăresc și scaiul muscălesc, de focul ochilor pălămidei. Sare lumea și cu greu îi desparte. Bine că n-aveau ghimpi, că rău s-ar fi rănit... Dar măcrișul spune vorbe acre spanacului, zicându-i că e tare anost.

Lăutarii cântă o sârbă; intră în joc numai flăcăii:

             Pirul, Troscotul și Știrul,
             Captalanul și cu Macul,
             Siminocul și Șovărvul,
             De bătăi geme pământul.

- Cucurigu ! cântă cocoșul întâia oară.

Încă o horă...Și o bătută...Și un brâuleț...

Cucurigu ! trâmbițează cocoșul a doua oară.

- Iute, iute la daruri, fete și băieți, zice Doamna Florilor, până nu sună încă o dată din goarnă cocoșul !

Așezați-vă la rând...Așa...Dar lipsește una din voi...

- Eu, Doamnă, răspunde glasul dulce al unei flori sosită chiar în acea clipă, eu, Drăgaica.

- Sânziana, floarea Sfântului Ion ?

- Da, eu, am întârziat tot tăinind cu sfântul Ion; noroc că m-a  adus îb goană calul ăsta năzdrăvan.

Sânziana scoboară de pe un fluture mare, Păunul de noapte.





- Ei, fetico, ajută-mi, fă și tu orânduială în florimea asta multă !

Începe împărțeala darurilor. Ce muncă pe împărțitori ! Miresmarii dau și tot dau la cățui, șipușoare, cupe de alună și de ghindă, pline cu miresme de tot felul.

Vopsitorii împart degetare, ulceluțe, țevișoare cu vopseli în toate culorile curcubeului, iar Mierarii dăruiesc chiseluțe cu miere. Sunt mulți, dar cine nu prididește este baba Vindecuța, care tot scoate, din coșul ei borcănașe, gavanoșele, cănuțe, toate pline ochi cu alifii și ape, pe când bietul dănciuc s-a zăpăcit de tot în mijlocul căldărușelor și ibricelor sale, atârnate de gât.

Și se încinge o hârmâlaie, să-ți astupi urechile...
Că puține din dăruite arată mulțumite. Una, că e prea puțin, alta, ba că s-a trezit, ba că-i fără gust, ba că e spălăcit, ba că e prea aprins, ba că e prea dulce, ba că e prea amar...

Numai cele cinci femei ale Scăfârliosului nu fac larmă, că tiptil s-au făcut nevăzute; au plecat în căutarea stăpânului lor, să le dea otrăvurile.

- Cucurigu ! trâmbițează cocoșul de a treia oară.

Ca prin farmec se sparge soborul din noaptea de Sânziene.
Toate florile s-au risipit, alergând la locurile lor. Doamna Florilor și slujitorii ei s-au înălțat în văzduh; dănciucului i-au sfârâit călcâiele la fugă; baba Vindecuța a avut parte de Pasărea Măeastră care, sosind în clipa aceea, a luat-o pe mătușa în spinare și au zburat spre tăriile cerului.

A rămas răspântia darurilor pustie, așternută cu liniște, învăluită cu pace. Singur un greieraș țârâie, țârâie întruna. Acum ploiță măruntă cade încet, încet. Se opresc picurile; se ivește geană de ziuă. Umbrele nopții se mistuiesc în pulbere de trandafir, pe când creasta dealului se tivește cu un chenar de lumină viorie.

La marginea codrului:
     Ciută mare șade-n cale
     Și așteaptă carne moale.

Adică un scai voinicesc, înalt, mult rămurit, cu groază de spini țepoși; pe acele, înconjurând săculețul cu grăunțe, stau înfipte diamante și rubine, bobițe de rouă. În străchiuțele de la țâșniturile frunzelor din cotor odihnesc ochiulețe de apă limpezi.

Srrr! O pitulice se așează pe o rămurică; frrrr ! un sfredeluș se lasă pe o crenguță.





- Bune zori, coniță Pitulice, ciripește sfredelușul.

- Bune, flăcăule. Ai venit la „Cârciuma Păsărilor ?”

- Da, să torn în gâtlej un rachiaș !

- Ba eu, să-mi stâmpăr puțin setea.

Și amândouă păsărelele, cu capetele aplecate, sorb din câte o străchiuță a scaiului, apoi își ridică ciocurile spre cer; apoi iar sorb, și parcă își fac rugăciunea de dimineață.

- Ce se mai aude, coană Pitulea ? întrebă sfredelușul, după ce s-a rachiit bine.

- Să-ți spui o tăinuită mare; lucru minunat am văzut eu ast-noapte din cuibul unde adormisem, alăturea cu pituliciul meu și am fost deșteptată de așa un fel de larmă. Ce am văzut ? Sobor.

- De păsări ? nu cred, că dormeau toate, legănându-se în visuri.

- Firește că nu și nici de gâze.

- Adunare de oameni ?

- Geaba, că nu ghicești - sobor de flori, tinere !

- Ei, ași ! Florile nu umblă, nici nu au grai.

- Apoi află de la mine că, în noaptea de Sânziene, Doamna Florilor le dă supuselor sale umblet și cuvânt, de se întrunesc la o răspântie, unde petrec și joacă și la urmă capătă daruri: miresme, culori, puteri de leac.

- Cum am zice un fel de Anul Nou al florilor ?

- Cum avem și noi, păsările.

- Nu se prea aseamănă, că ziua aceea cade în dricul iernii...

- Pe când noaptea de Sânziene este în toiul verii ?

- Așa-i. Ce vrei, fiecare făptură cu scrisa ei.

- Ei, dar eu am întârziat, trebuie să caut ceva viermișori de hrană pentru puișorii mei. Bun rămas, Sfredeluș !

- Umblă sănătoasă, coană Pitulice !

Pitulicea a zburat și-n locul ei se așează pe scai un pițigoi.

- Nene Pițigoiule, ia deschide ploschița cu știri proaspete, zice  sfredelușul.

- He ! He ! Una și bună: cucul și-a pierdut limba ! N-o să ne mai împuieze urechile cu anostul lui: cu-cu ! cu-cu !

- Dar ce s-a întâmplat ?

- Uite cum: cucul a tot mâncat, a tot mâncat cireși, până a răgușit, iar Doamna Florilor și cu Zâna Păsărilor i-au furat limba, că prea s-a lăcomit la cireșe și fiindcă e un netrebnic care nu-și clocește ouăle, ci le vâră în cuibul altor păsări.

- de aceea s-a apucat cucul să scuipe prin iarbă .

- Cum să scuipe ?

- Dumneata, nenicule, nu cunoști floarea Stupitul cucului ?

- Ba cunosc Laptele cucului !





Și fac mare haz păsărelele...
Dar deodată: făl ! făl ! făl ! despică văzduhul. Vezi că s-a apropiat o fată. Ancuța a profirii se apleacă asupra scaiului, privește  blidușoarele dintre frunze, apoi ia din ele picături și-și umezește ochii.

- Așa...Să-mi fie privirile fermecătoare...Ai ! Ai ! Rău mă înțepași, Scaiule răutăcios !

Și se depărtă zorită. La poalele codrului Sânzienelor cresc multe sânziene, drăgaice.

- La cules, Ancuțo !

- He-hei ! Eu am fost cea mai vrednică dintre toate fetele din sat, că m-am sculat de mânecate; la mine o să alerge norocul !

Cu poala plină de sânziene, Ancuța ia drumul casei. În poartă cine așteaptă ? Duți, flăcăul, cu trei pene de păun la pălărie.

- Eu sunt, Ancuțo !

- Tu ești ? Ia să-mi ajuți !

- Bucuros.

Din poala fetei cad sânziene peste sânziene, cu care tinerii împodobesc stâlpii porții și prispei, apoi ușa tindei și ferestrele casei.

- Așa, casa o să fie ferită de toate relele și  să găzduiască norocul anul ăsta. Și apoi mai am și altă floare, menind fericire.

Ancuța scoate din sân niște frunze lucioase, în chip de suliți.

- Astea sunt frunze de Năvalnic, zice Duțu.

- Da, sunt bune de tuse.

- Ei, ași, de tuse. Le-ai cules ca să dea năvală pețitorii, șireato ! Dar eu ce păzesc ? Să îndrăznească numai !

- Prostule ! Ia te uită sus la grindă, vezi ceva ?

- Parcă niște floricele roșii profirii. Pe astea nu le știu ce rost au !

- Ți-l spun eu : în primăvară, m-am repezit într-un loc unde crește Dragostea; am smuls o tulpină și am adus-o acasă, de am sădit-o în grădinița noastră; când a îbflorit, am rupt două firicele și le-am pus la grindă; firele au crescut, au crescut...și s-au tot apropiat unul de altul.

- Pe unul din fire nu l-o fi chemând Ancuța ?

- Și te pomenești că celălalt se numește Duțu ?

- Ancuțo, floarea dragostei și-a rostit cuvântul: după Sfântă Maria ne cununăm.

- Cum o vrea Dumnezeu, Duțule...

Dar soarele s-a ridicat de trei suliți și a sorbit diamantele și rubinii de pe țepii Scaiului-voinicesv care, acum, pare că a rămas stingher, necercetat; însă, pe tulpina-i ghimpoasă se ridică agale, mărunt, mărunt, o Buburuză, gâză mică și gingașă.

S-a gătit de sărbătoare: și-a pus rochița roșie cu șapte picățele negre. Vrea să-și dreagă bine găteala. Dar în ce oglindă ? Se urcă, se urcă pe cotorul scaiului: caută la blidulețele frunzelor. Dar vai ! sunt seci, seci. Mai sus. A ! iată, într-o cută, o oglinjoară uitată de  păsări și încă nezărită de soare, un ochiuleț limpede precum cleștarul. Buburuza dă să se vadă în oglinjoară, dar...o rază a craiului de pe cer s-a furișat prin îndoitura cutei și soarbe picătura, iar buburuza pare un bob de aur.

Un comentariu: