A fost odată un fecior de boier mare, şi după ce cutreierase
ţările, răzbătând prin toate unghiurile, se întorcea la moşia sa. Şi
trecând printr-o cânepişte, văzu trei fete ce munceau la cânepă. El îşi
căuta de drum în treaba lui, fără să ia aminte la cele ce tot spuneau
fetele. Când ajunse la urechile lui nişte vorbe ce-l trezi, căci era dus
pe gânduri. Se întoarse la fete şi le întrebă:
– Ce aţi zis, fetelor ?
– De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş îmbrăca curtea cu un fus, zisese fata cea mai mare.
– De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş sătura curtea cu o pită, zisese fata cea mijlocie.
– De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş face doi feţi-logofeţi cu totul şi cu totul de aur, zisese fata cea mică.
După ce îi spuseseră fetele ce ziseseră, el stătu de se socoti gândindu-se: mă, ca ce să fie asta ? Apoi după ce se mai răzgândi, zise fetei celei mici:
– Fetico, mie îmi plăcu vorbele tale mai mult decât ale surorilor tale. Dacă vrei să mergi cu mine, eu te iau de soţie, numai să-ţi ţii cuvântul.
Şi cum să nu fi voit fata; căci era un brad de flăcău, chipeş şi drăgălaş, nu glumă.
Fata se roşi la faţă ca un bujor; apoi, după ce mai stătu niţel la chibzuiri, întinse mâna şi îi zise:
– Ai, să fie bine. Dacă tu vei fi orândul meu, nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nu ştiu cine şi cruciş şi curmeziş.
Feciorul de boier luă fata şi se duse cu dânsa la moşiile lui. Acolo avea el nişte palaturi cum nu mai văzuse ea. Se cununară, făcând o nuntă de se dusese vestea în şapte ţări, şi făcură tot ce trebuia pentru rostul căsătoriei lor.
Nu trecu mult şi fata rămase grea şi ea ca toată lumea. Când auzi feciorul de boier una ca asta, nu mai putu de bucurie, şi porunci numaidecât să-i facă un leagăn numai de mătase, în care să-şi puie copiii.
Feciorul de boier, când îşi aduse acasă nevasta, îi dete, pentru trebuinţele ei, o fată a unei bahniţe de ţigancă ce-şi ţinea zilele prin curtea boierului cu ce se îndurau stăpânii. Procleta de cioară cum văzu fata, îi puse gând rău.
Când sosi ceasul naşterei, fiul de boier nu era acasă, ci dus într-ale sale. Doamna casei trimise pe ţigancă să aducă o moaşă. Ea aduse pe mumă-sa. Aceasta, cum veni, îi zise:
– Milostiva noastră doamnă, mânca-ţi-aşi ochişorii, la noi p-aci este obicei ca doamnele când are să nască, să se suie în pod şi moaşa să stea cu ciurul la uşa podului şi aşa să facă.
Doamna îi răspunse:
– Bine, bunico; dacă aşa vă este obiceiul p-aci, aşa să facem.
Ea, biet, nevinovată cum era, nici prin gând nu-i plesnea că întru aceasta era o viclenie din cele mai spurcate. Ea se ştia curată la inimă. Făcuse tuturor bine. Nu se aştepta, deci, ca cineva să aibă măcar o umbră de cugete pângărite pentru dânsa.
Ea crezu. Şi suindu-se în pod, făcu, cum zisese, doi feţi-logofeţi cu totului, totului de aur, în ciurul pe care îl ţinea ţiganca la gura podului. Cum văzu copilaşii aşa de frumoşi, gaşperiţa de cioară, ce să facă ca să ponosească pe doamna sa? Se duse numaidecât şi îngropă copilaşii în băligarul de la grajd, şi luând doi căţei de la o căţea ce fătase de curând, îi arătă doamnei sale, zicându-i:
– Iată, stăpână, ce făcuşi dumneata.
– Cum se poate una ca asta ? îi răspunse doamna.
Şi pângara de cioară începu a se ciorovoi cu doamna sa. Ba, c-o fi; ba, că n-o fi.
Între acestea iată că sosi şi fiul de boier. Ţiganca îi ieşi înainte, şi arătându-i ciurul cu căţeii, îi zise:
– Iată ce pricopseală îţi făcu nevasta ce ţi-ai ales. Bine că ţi-a dat Dumnezeu în gând să-i aduci o credincioasă ca mine, care să fie pe lângă dânsa, căci altminteri, cine ştie cum era să te îmbrobodească şi să-şi râză de dumneata.
Se mânie fiul de boier când văzu o astfel de batjocură, şi ca să o pedepsească, luă de soţie pe ţigancă, iară pe fosta lui nevastă o făcu slujnică.
Biata femeie văzu bine nedreptatea ce i se făcu: dară neavând încotro, tăcu şi răbdă cu nădejdea în Dumnezeu că-şi va revărsa mila lui asupra ei, şi va da odată, odată, la iveală nevinovăţia sa.
Şi mai trecând câtăva vreme, iată, măre, că răsări din băligarul unde fuseseră îngropaţi copiii doi meri. Coaja acestor meri era suflată cu aur, de lucea ca ziua, când noaptea era întuneric beznă. Ei creşteau într-o zi ca într-un an, şi după puţin se făcură mari.
Ţiganca, care ştia blestemăţia ce făcuse, se temu, văzând frumuseţea merilor, şi zise bărbatului ei, tatăl copiilor răpuşi de dânsa:
– Mă, mie mi-a venit aşa să te îndemn a tăia merii ăia ce cresc lângă grajd, şi din ei să faci, din doi, două scânduri la pat, că tot ne lipsesc câteva scânduri.
– Bine, fa, răspunse fiul de boier, cum să tăiem noi a mândreţe de meri ? Nu, vezi, tu, că sunt de poveste ? Cine mai are asemenea meri ?
– Fie, mie mi-a venit aşa, ca să-i tai; că tu de nu-i vei tăia, eu nu mai mănânc pâine şi sare cu tine pe un taler.
Şi neputându-se cotorosi de dânsa, fiul de boier puse de tăie merii şi făcu dintr-înşii scânduri, le puse la pat şi se culcară pe dânsele.
Peste noapte ţiganca auzi cum vorbea scândurile.
– Dado, zicea una, căci copiii era un băiat şi o fată, dado, zise băiatul, greu ţi-e ţie ?
– Greu, răspunse fata, căci este păgâna pe mine. Dară ţie, greu îţi este ?
– Mie nu-mi este greu, zise băiatul, că este tata pe mine.
Cum pricepu ţiganca că vorbele scândurilor o vor duce la pierzare, de le va auzi fiul de boier, nu mai dete nici pic de somn în genele ei până dimineaţă.
– Bărbate, îi zise blestemata de cioropină, cum se lumină de ziuă, să tai scândurile alea de le-am pus ieri la pat; căci am visat nişte vise urâte astă noapte.
– Bine, fa, îi răspunse el, cum să tăiem ale scânduri aşa de frumoase ?
– Eu nu ştiu; tu dacă nu le vei tăia, eu mă duc şi mă dau de râpă.
Ca să scape de câra ei, fiul de boier puse de tăie scândurile, făcându-le ţăndări mărunte. Iară spurcata astupă toate găurelele casei şi puse scândurile pe foc de arseră. Totuşi două scânteioare se strecură pe coş şi picară în grădină. În locul unde căzură acele scântei, răsări îndată două steble de busuioc. Boierul avea un mieluşel ce creştea şi el prin curtea lui; acesta scăpând în grădină, mâncă busuiocul, şi îndată i se auri lâna. Şi aşa de frumos se făcu mielul, încât nu se mai găsea pe lume un altul aşa de frumos ca acesta.
Crăpa fierea într-însa de necaz când văzu mielul; căci ţiganca pricepu că acesta nu era lucru curat pentru dânsa. Şi după ce mai trecu câtinică vreme, zise bărbatului ei, când îl văzu cam cu voie bună:
– Cum aş mai mânca carne din mielul ăla al nostru !
– Nici să te gândeşti la una ca asta, că mie mi-este drag, îi răspunse fiul de boier.
Văzu ţiganca că de astă dată nu i se prinde vorba, o întoarse la viclenie.
Se făcu bolnavă. O săptămână încheiată îşi chinui bărbatul cu gemetele ei. Într-o noapte se făcu că răsare din somn; şi dacă o întreba bărbatu-său, că ce i s-a întâmplat, ea îi răspunse:
– Am visat că unde venise o descântătoreasă şi unde îmi zicea că dacă voi să mă fac sănătoasă, să cer de la tine să tai mielul ăla al nostru şi să-i mănânc drobul.
– Fugi d-acolo, nevastă, îi răspunse el, ce stai tu de vorbeşti ? Unde s-a mai văzut pe lume un miel aşa de frumos ? Cum să-l tăiem ? Mai bine să aducem pe toţi vracii să-ţi dea leacuri care să te facă sănătoasă.
– Leacul meu ăsta este, îi mai zise ea. Dacă nu vrei să tai mielul, înţeleg că tu vrei să mor eu.
Şi, neavând încotro, fiul de boier puse de tăie mielul şi-l dete la bucătărie să-l gătească.
Gaşperiţa se duse îndată în bucătărie şi puse la cale ce să se facă cu mielul, ca să nu mai rămâie nimic din el. Trimise maţele la pârâu, cu o credincioasă d-ale ei, ca să le spele, după ce numără până şi cel mai mic măţişor, şi-i spuse că va plăti cu capul ei de va pierde vreun crâmpei din ele. Credincioasa bahniţei, spălându-le la pârâu, nu ştiu cum făcu şi rupse un căpătâi. De frică, îl dete pe gârlă.
După aceea se întoarse acasă, aduse toate maţele şi le dete iarăşi la număr.
A doua zi ducându-se fosta soţie a boierului la pârâu cu cofa să aducă apă, se uită la vale pe râu şi văzu acolo pe un dâmb doi copilaşi, jucându-se cu două mere de aur, de lucea pământul, şi rămase acolo până seara uitându-se cu jind la dânşii, căci ei îi da în gând că poate să fie copiii dânsei.
Întorcându-se acasă, o luă spurcata de cioroaică la bătăi.
Dară ea zise:
– Nu mă mai bate, stăpână, că ce-mi văzură ochii, o săptămână să te tot uiţi, şi tot nu te îndestulezi.
Dacă auzi aşa, se duse şi cioroaica, şi în adevăr că şi ea se uitase acolo privind la copilaşi. Şi cum şi-ar aduce aminte oare a se depărta, când vedea aşa frumuseţe nemaiauzită ? Se jucau copiii şi se zbenguiau, de-ţi era dragă lumea să priveşti la dânşii.
Înţepenise împieliţata, zgâindu-se cu ochii acolo. Şi venind mama copiilor şi trezind-o din buimăceala în care căzuse:
– Vezi, stăpână, nu-ţi spuneam eu că nu te poţi îndestula de o aşa frumuseţe, de te-ai uita nu ştiu cât ?
Procleta le puse gând rău, şi tot plănuia, cum ar face ca să-i răpuie.
Într-acestea venea lume după lume de se uita la dânşii. Din toţi privitorii o babă bătrână, mai pricepută, dorind şi ea să-i aibă de feţi ai ei, ducându-se acasă, aduse cu dânsa o furcă mică şi un toiegel. Cu acestea se duse în marginea râului şi, arătându-le aceste unelte, îi strigă cu un grai duios.
Cum văzură copiii aceste lucruri, odată se repeziră la dânsele; şi fata puse mâna pe furcă, iar băiatul pe toiag.
Luându-i baba cu sine, îi îmbrăcă cu nişte zdrenţe şi îi duse acasă la dânsa.
Nu trecu mult după aceasta, şi boierul făcu clacă, adunând pe toţi copiii şi fetele din sat ca să înşire mărgăritare. Se duse şi baba cu copiii ei.
Acolo, la şezătoare, unde se strânseră toţi de vorbea la verzi şi uscate, spuind la glume şi la ghicitori, sta şi feciorul de boier.
El se întâmplase în acea zi să fie cu voie bună, şi zise:
– Ştiţi ce ? copii ! Decât să flecăriţi la glume şi la câte nagode toate, mai bine spuneţi-vă fiecare basmul său.
Toţi într-o glăsuire priimiră de bună cugetarea boierului. Şi spuseseră unii, una; alţii, alta; până ce veni şi rândul copiilor babei, ca să-şi spuie şi ei basmul lor. Dară ei sfiicioşi, cum îi lăsase pe ei Dumnezeu, răspunseră:
– Apoi, de, boierule, noi ce să spunem ? că nu ştim nici un basm.
– De ! nu vă mai fandosiţi acum. Spuneţi şi voi, ia, ce v-ăţi pricepe.
Atunci băiatul începu:
– "A fost odată trei fete cari munceau în cânepişte, înşir-te mărgăritari; şi trecând p-acolo un fecior de boier mare, înşir-te mărgăritari.
Fata cea mai mare zise:"De m-ar lua pe mine de soţie feciorul ăla de boier, eu i-aş îmbrăca curtea cu un fus." Înşir-te mărgăritari.
Fata cea mijlocie zise:"De m-ar lua pe mine de soţie feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş sătura curtea cu o pită." Înşir-te mărgăritari.
Fata cea mai mică zise şi ea:"De m-ar lua pe mine de soţie feciorul ăla de boier, eu i-aş face doi feţi-logofeţi cu totul şi cu totul de aur." Înşir-te mărgăritari.
Feciorul de boier luă de soţie pe fata cea mai mică şi, dacă o duse acasă, îi dete spre slujbă pe fata unei ţigance."
Afurisita de ţigancă cum auzi începutul unei astfel de basm prinse a zice:
Un tăciune,
Ş-un cărbune,
Taci, băiete, nu mai spune.
Iară boierul zise şi el:
Un cărbune,
Ş-un tăciune,
Spune, băiete, spune.
Băiatul începu iarăşi:
– "Mai trecu ce mai trecu şi soţia boierului rămase grea. Când fu la ceasul naşterii, boierul nu era acasă. Soţia lui trimise pe ţigancă să-i aducă o moaşă; şi ea aduse pe mă-sa. Înşir-te mărgăritari.
Bahniţa de mă-sa dacă veni zise că pe la dânşii p-acolea este obiceiul ca doamnele când nasc să se suie în pod şi moaşa să stea la uşa podului cu ciurul. Doamna crezu. Se urcă în pod şi născu doi feţi-logofeţi cu totului, totului de aur. Înşir-te mărgăritari.
Cioroaica cum văzu minunea asta, se duse de îngropă copilaşii în băligarul de la grajd, şi puse în ciur doi căţei fătaţi de curând, pe care îi arătă boierului, spuindu-i că astfel de odrasle i-a născut soţia. Înşir-te mărgăritari.
Boierul se mânie pe soţia sa, şi o pedepsi, făcând-o slujnica ţigancei, iară pe ţigancă o luă de soţie. Din băligar crescu doi meri cu coaja de aur. Ţiganca, cum îi văzu, se ţinu de câra boierului ca să-i taie şi să-i facă scânduri de pat. Peste noapte când se sculară, scândura de sub boier zise:"Dado, greu ţi-e ţie?""Greu, că este păgâna pe mine, dară ţie greu ţi-e ? ”„Mie nu-mi este greu, că este tata pe mine." Înşir-te mărgăritari.
Ţiganca iară sări cu vorba:
Un tăciune,
Ş-un cărbune,
Taci, băiete, nu mai spune.
Dară boierul sări, şi zise şi el:
Un tăciune,
Ş-un cărbune,
Spune, băiete, spune.
Băiatul începu:
– "Atunci bahniţa, care auzise ce vorbise scândurile, stărui cu dinadinsul la bărbat-său, până ce tăie scândurile. Ea le făcu ţăndări şi le puse pe foc. Două scânteioare săriră pe coş şi căzură în grădină. Din aceste scânteioare, răsăriră două steble de busuioc. Boierul avea un mieluşel; el scăpă în grădină şi mâncă din acest busuioc. Îndată i se auri lâna. Înşir-te mărgăritari.
Cum văzu cioropina şi această minune, se prefăcu că e bolnavă şi ceru de la bărbatu-său să-i taie mielul, că se va însănătoşi de va mânca din el. Acesta se împotrivi. Ea stărui. Şi ca să scape de gâra-mâra, că nu-i mai tăcea fleoanca, puse de-l tăie. Înşir-te mărgăritari.
Ţiganca trimise pe o credincioasă a ei cu maţele mielului să le spele la râu; şi ca să nu lipsească nici un măţişor, i le dete pe număr. Credincioasa spălându-le, se rupse un crâmpeiaş şi-l dete pe râu. El se opri pe un prund, şi noi ieşirăm de acolo. Înşir-te mărgăritari."
Şi, o minune! Mărgăritarul se înşira de la sine, fără ca copiii să fi pus mâna pe dânsul.
Afurisita de ţigancă tot mereu le zicea, căci vedea ea unde are să ajungă treaba:
Un tăciune,
Ş-un cărbune,
Taci, băiete, nu mai spune.
Boierul însă, căruia parcă i se răcorea inima când auzea spusele băiatului, îi da ghes, zicându-i:
Un tăciune.
Ş-un cărbune,
Spune, băiete, spune.
–"De acolo ne luă o babă şi ne duse la casa ei, unde ne creşte ca pe copiii ei. Boierul, stăpânul acestei moşii, făcu o şezătoare, şi venirăm şi noi, şi iacătă-ne, teferi cum ne-a născut muica. Înşir-te mărgăritari."
Toţi cei de faţă rămăseseră cu ochii bleojdiţi la copilul care-şi spunea basmul, şi parcă nu le venea a crede celor ce le auzea urechile.
Atunci băiatul îşi sfârşi basmul zicând:
– Şi dacă nu credeţi, uitaţi-vă şi vă încredinţaţi.
Şi deodată se dezbrăcară de zdrenţele cele murdare, şi rămaseră strălucind de nu putea nimenea să ţie ochii la ei. Tatăl lor însă numaidecât se repezi, şi luându-i în braţe văzu că se lipesc de inima lui, şi atunci îi cunoscu că sunt fii ai săi. Şi viind şi muma lor, care plânsese de dânşii cu lacrămile cât pumnul, îi îmbrăţişă şi dânsa. Şi plânseră de bucurie că îi mai adună Dumnezeu la un loc pre toţi şi se veseliră veselie îngerească.
Atunci boierul, amărât de amăgirea şi înşelăciunea ţigancei, porunci şi aduse din herghelie doi armăsari neînvăţaţi. Apoi legă pe ţigancă de coadele cailor, împreună cu un sac de nuci, şi le dete drumul să se ducă în lume, şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica, până ce nu se mai alese nici praful de dânsa.
– Ce aţi zis, fetelor ?
– De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş îmbrăca curtea cu un fus, zisese fata cea mai mare.
– De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş sătura curtea cu o pită, zisese fata cea mijlocie.
– De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş face doi feţi-logofeţi cu totul şi cu totul de aur, zisese fata cea mică.
După ce îi spuseseră fetele ce ziseseră, el stătu de se socoti gândindu-se: mă, ca ce să fie asta ? Apoi după ce se mai răzgândi, zise fetei celei mici:
– Fetico, mie îmi plăcu vorbele tale mai mult decât ale surorilor tale. Dacă vrei să mergi cu mine, eu te iau de soţie, numai să-ţi ţii cuvântul.
Şi cum să nu fi voit fata; căci era un brad de flăcău, chipeş şi drăgălaş, nu glumă.
Fata se roşi la faţă ca un bujor; apoi, după ce mai stătu niţel la chibzuiri, întinse mâna şi îi zise:
– Ai, să fie bine. Dacă tu vei fi orândul meu, nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nu ştiu cine şi cruciş şi curmeziş.
Feciorul de boier luă fata şi se duse cu dânsa la moşiile lui. Acolo avea el nişte palaturi cum nu mai văzuse ea. Se cununară, făcând o nuntă de se dusese vestea în şapte ţări, şi făcură tot ce trebuia pentru rostul căsătoriei lor.
Nu trecu mult şi fata rămase grea şi ea ca toată lumea. Când auzi feciorul de boier una ca asta, nu mai putu de bucurie, şi porunci numaidecât să-i facă un leagăn numai de mătase, în care să-şi puie copiii.
Feciorul de boier, când îşi aduse acasă nevasta, îi dete, pentru trebuinţele ei, o fată a unei bahniţe de ţigancă ce-şi ţinea zilele prin curtea boierului cu ce se îndurau stăpânii. Procleta de cioară cum văzu fata, îi puse gând rău.
Când sosi ceasul naşterei, fiul de boier nu era acasă, ci dus într-ale sale. Doamna casei trimise pe ţigancă să aducă o moaşă. Ea aduse pe mumă-sa. Aceasta, cum veni, îi zise:
– Milostiva noastră doamnă, mânca-ţi-aşi ochişorii, la noi p-aci este obicei ca doamnele când are să nască, să se suie în pod şi moaşa să stea cu ciurul la uşa podului şi aşa să facă.
Doamna îi răspunse:
– Bine, bunico; dacă aşa vă este obiceiul p-aci, aşa să facem.
Ea, biet, nevinovată cum era, nici prin gând nu-i plesnea că întru aceasta era o viclenie din cele mai spurcate. Ea se ştia curată la inimă. Făcuse tuturor bine. Nu se aştepta, deci, ca cineva să aibă măcar o umbră de cugete pângărite pentru dânsa.
Ea crezu. Şi suindu-se în pod, făcu, cum zisese, doi feţi-logofeţi cu totului, totului de aur, în ciurul pe care îl ţinea ţiganca la gura podului. Cum văzu copilaşii aşa de frumoşi, gaşperiţa de cioară, ce să facă ca să ponosească pe doamna sa? Se duse numaidecât şi îngropă copilaşii în băligarul de la grajd, şi luând doi căţei de la o căţea ce fătase de curând, îi arătă doamnei sale, zicându-i:
– Iată, stăpână, ce făcuşi dumneata.
– Cum se poate una ca asta ? îi răspunse doamna.
Şi pângara de cioară începu a se ciorovoi cu doamna sa. Ba, c-o fi; ba, că n-o fi.
Între acestea iată că sosi şi fiul de boier. Ţiganca îi ieşi înainte, şi arătându-i ciurul cu căţeii, îi zise:
– Iată ce pricopseală îţi făcu nevasta ce ţi-ai ales. Bine că ţi-a dat Dumnezeu în gând să-i aduci o credincioasă ca mine, care să fie pe lângă dânsa, căci altminteri, cine ştie cum era să te îmbrobodească şi să-şi râză de dumneata.
Se mânie fiul de boier când văzu o astfel de batjocură, şi ca să o pedepsească, luă de soţie pe ţigancă, iară pe fosta lui nevastă o făcu slujnică.
Biata femeie văzu bine nedreptatea ce i se făcu: dară neavând încotro, tăcu şi răbdă cu nădejdea în Dumnezeu că-şi va revărsa mila lui asupra ei, şi va da odată, odată, la iveală nevinovăţia sa.
Şi mai trecând câtăva vreme, iată, măre, că răsări din băligarul unde fuseseră îngropaţi copiii doi meri. Coaja acestor meri era suflată cu aur, de lucea ca ziua, când noaptea era întuneric beznă. Ei creşteau într-o zi ca într-un an, şi după puţin se făcură mari.
Ţiganca, care ştia blestemăţia ce făcuse, se temu, văzând frumuseţea merilor, şi zise bărbatului ei, tatăl copiilor răpuşi de dânsa:
– Mă, mie mi-a venit aşa să te îndemn a tăia merii ăia ce cresc lângă grajd, şi din ei să faci, din doi, două scânduri la pat, că tot ne lipsesc câteva scânduri.
– Bine, fa, răspunse fiul de boier, cum să tăiem noi a mândreţe de meri ? Nu, vezi, tu, că sunt de poveste ? Cine mai are asemenea meri ?
– Fie, mie mi-a venit aşa, ca să-i tai; că tu de nu-i vei tăia, eu nu mai mănânc pâine şi sare cu tine pe un taler.
Şi neputându-se cotorosi de dânsa, fiul de boier puse de tăie merii şi făcu dintr-înşii scânduri, le puse la pat şi se culcară pe dânsele.
Peste noapte ţiganca auzi cum vorbea scândurile.
– Dado, zicea una, căci copiii era un băiat şi o fată, dado, zise băiatul, greu ţi-e ţie ?
– Greu, răspunse fata, căci este păgâna pe mine. Dară ţie, greu îţi este ?
– Mie nu-mi este greu, zise băiatul, că este tata pe mine.
Cum pricepu ţiganca că vorbele scândurilor o vor duce la pierzare, de le va auzi fiul de boier, nu mai dete nici pic de somn în genele ei până dimineaţă.
– Bărbate, îi zise blestemata de cioropină, cum se lumină de ziuă, să tai scândurile alea de le-am pus ieri la pat; căci am visat nişte vise urâte astă noapte.
– Bine, fa, îi răspunse el, cum să tăiem ale scânduri aşa de frumoase ?
– Eu nu ştiu; tu dacă nu le vei tăia, eu mă duc şi mă dau de râpă.
Ca să scape de câra ei, fiul de boier puse de tăie scândurile, făcându-le ţăndări mărunte. Iară spurcata astupă toate găurelele casei şi puse scândurile pe foc de arseră. Totuşi două scânteioare se strecură pe coş şi picară în grădină. În locul unde căzură acele scântei, răsări îndată două steble de busuioc. Boierul avea un mieluşel ce creştea şi el prin curtea lui; acesta scăpând în grădină, mâncă busuiocul, şi îndată i se auri lâna. Şi aşa de frumos se făcu mielul, încât nu se mai găsea pe lume un altul aşa de frumos ca acesta.
Crăpa fierea într-însa de necaz când văzu mielul; căci ţiganca pricepu că acesta nu era lucru curat pentru dânsa. Şi după ce mai trecu câtinică vreme, zise bărbatului ei, când îl văzu cam cu voie bună:
– Cum aş mai mânca carne din mielul ăla al nostru !
– Nici să te gândeşti la una ca asta, că mie mi-este drag, îi răspunse fiul de boier.
Văzu ţiganca că de astă dată nu i se prinde vorba, o întoarse la viclenie.
Se făcu bolnavă. O săptămână încheiată îşi chinui bărbatul cu gemetele ei. Într-o noapte se făcu că răsare din somn; şi dacă o întreba bărbatu-său, că ce i s-a întâmplat, ea îi răspunse:
– Am visat că unde venise o descântătoreasă şi unde îmi zicea că dacă voi să mă fac sănătoasă, să cer de la tine să tai mielul ăla al nostru şi să-i mănânc drobul.
– Fugi d-acolo, nevastă, îi răspunse el, ce stai tu de vorbeşti ? Unde s-a mai văzut pe lume un miel aşa de frumos ? Cum să-l tăiem ? Mai bine să aducem pe toţi vracii să-ţi dea leacuri care să te facă sănătoasă.
– Leacul meu ăsta este, îi mai zise ea. Dacă nu vrei să tai mielul, înţeleg că tu vrei să mor eu.
Şi, neavând încotro, fiul de boier puse de tăie mielul şi-l dete la bucătărie să-l gătească.
Gaşperiţa se duse îndată în bucătărie şi puse la cale ce să se facă cu mielul, ca să nu mai rămâie nimic din el. Trimise maţele la pârâu, cu o credincioasă d-ale ei, ca să le spele, după ce numără până şi cel mai mic măţişor, şi-i spuse că va plăti cu capul ei de va pierde vreun crâmpei din ele. Credincioasa bahniţei, spălându-le la pârâu, nu ştiu cum făcu şi rupse un căpătâi. De frică, îl dete pe gârlă.
După aceea se întoarse acasă, aduse toate maţele şi le dete iarăşi la număr.
A doua zi ducându-se fosta soţie a boierului la pârâu cu cofa să aducă apă, se uită la vale pe râu şi văzu acolo pe un dâmb doi copilaşi, jucându-se cu două mere de aur, de lucea pământul, şi rămase acolo până seara uitându-se cu jind la dânşii, căci ei îi da în gând că poate să fie copiii dânsei.
Întorcându-se acasă, o luă spurcata de cioroaică la bătăi.
Dară ea zise:
– Nu mă mai bate, stăpână, că ce-mi văzură ochii, o săptămână să te tot uiţi, şi tot nu te îndestulezi.
Dacă auzi aşa, se duse şi cioroaica, şi în adevăr că şi ea se uitase acolo privind la copilaşi. Şi cum şi-ar aduce aminte oare a se depărta, când vedea aşa frumuseţe nemaiauzită ? Se jucau copiii şi se zbenguiau, de-ţi era dragă lumea să priveşti la dânşii.
Înţepenise împieliţata, zgâindu-se cu ochii acolo. Şi venind mama copiilor şi trezind-o din buimăceala în care căzuse:
– Vezi, stăpână, nu-ţi spuneam eu că nu te poţi îndestula de o aşa frumuseţe, de te-ai uita nu ştiu cât ?
Procleta le puse gând rău, şi tot plănuia, cum ar face ca să-i răpuie.
Într-acestea venea lume după lume de se uita la dânşii. Din toţi privitorii o babă bătrână, mai pricepută, dorind şi ea să-i aibă de feţi ai ei, ducându-se acasă, aduse cu dânsa o furcă mică şi un toiegel. Cu acestea se duse în marginea râului şi, arătându-le aceste unelte, îi strigă cu un grai duios.
Cum văzură copiii aceste lucruri, odată se repeziră la dânsele; şi fata puse mâna pe furcă, iar băiatul pe toiag.
Luându-i baba cu sine, îi îmbrăcă cu nişte zdrenţe şi îi duse acasă la dânsa.
Nu trecu mult după aceasta, şi boierul făcu clacă, adunând pe toţi copiii şi fetele din sat ca să înşire mărgăritare. Se duse şi baba cu copiii ei.
Acolo, la şezătoare, unde se strânseră toţi de vorbea la verzi şi uscate, spuind la glume şi la ghicitori, sta şi feciorul de boier.
El se întâmplase în acea zi să fie cu voie bună, şi zise:
– Ştiţi ce ? copii ! Decât să flecăriţi la glume şi la câte nagode toate, mai bine spuneţi-vă fiecare basmul său.
Toţi într-o glăsuire priimiră de bună cugetarea boierului. Şi spuseseră unii, una; alţii, alta; până ce veni şi rândul copiilor babei, ca să-şi spuie şi ei basmul lor. Dară ei sfiicioşi, cum îi lăsase pe ei Dumnezeu, răspunseră:
– Apoi, de, boierule, noi ce să spunem ? că nu ştim nici un basm.
– De ! nu vă mai fandosiţi acum. Spuneţi şi voi, ia, ce v-ăţi pricepe.
Atunci băiatul începu:
– "A fost odată trei fete cari munceau în cânepişte, înşir-te mărgăritari; şi trecând p-acolo un fecior de boier mare, înşir-te mărgăritari.
Fata cea mai mare zise:"De m-ar lua pe mine de soţie feciorul ăla de boier, eu i-aş îmbrăca curtea cu un fus." Înşir-te mărgăritari.
Fata cea mijlocie zise:"De m-ar lua pe mine de soţie feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş sătura curtea cu o pită." Înşir-te mărgăritari.
Fata cea mai mică zise şi ea:"De m-ar lua pe mine de soţie feciorul ăla de boier, eu i-aş face doi feţi-logofeţi cu totul şi cu totul de aur." Înşir-te mărgăritari.
Feciorul de boier luă de soţie pe fata cea mai mică şi, dacă o duse acasă, îi dete spre slujbă pe fata unei ţigance."
Afurisita de ţigancă cum auzi începutul unei astfel de basm prinse a zice:
Un tăciune,
Ş-un cărbune,
Taci, băiete, nu mai spune.
Iară boierul zise şi el:
Un cărbune,
Ş-un tăciune,
Spune, băiete, spune.
Băiatul începu iarăşi:
– "Mai trecu ce mai trecu şi soţia boierului rămase grea. Când fu la ceasul naşterii, boierul nu era acasă. Soţia lui trimise pe ţigancă să-i aducă o moaşă; şi ea aduse pe mă-sa. Înşir-te mărgăritari.
Bahniţa de mă-sa dacă veni zise că pe la dânşii p-acolea este obiceiul ca doamnele când nasc să se suie în pod şi moaşa să stea la uşa podului cu ciurul. Doamna crezu. Se urcă în pod şi născu doi feţi-logofeţi cu totului, totului de aur. Înşir-te mărgăritari.
Cioroaica cum văzu minunea asta, se duse de îngropă copilaşii în băligarul de la grajd, şi puse în ciur doi căţei fătaţi de curând, pe care îi arătă boierului, spuindu-i că astfel de odrasle i-a născut soţia. Înşir-te mărgăritari.
Boierul se mânie pe soţia sa, şi o pedepsi, făcând-o slujnica ţigancei, iară pe ţigancă o luă de soţie. Din băligar crescu doi meri cu coaja de aur. Ţiganca, cum îi văzu, se ţinu de câra boierului ca să-i taie şi să-i facă scânduri de pat. Peste noapte când se sculară, scândura de sub boier zise:"Dado, greu ţi-e ţie?""Greu, că este păgâna pe mine, dară ţie greu ţi-e ? ”„Mie nu-mi este greu, că este tata pe mine." Înşir-te mărgăritari.
Ţiganca iară sări cu vorba:
Un tăciune,
Ş-un cărbune,
Taci, băiete, nu mai spune.
Dară boierul sări, şi zise şi el:
Un tăciune,
Ş-un cărbune,
Spune, băiete, spune.
Băiatul începu:
– "Atunci bahniţa, care auzise ce vorbise scândurile, stărui cu dinadinsul la bărbat-său, până ce tăie scândurile. Ea le făcu ţăndări şi le puse pe foc. Două scânteioare săriră pe coş şi căzură în grădină. Din aceste scânteioare, răsăriră două steble de busuioc. Boierul avea un mieluşel; el scăpă în grădină şi mâncă din acest busuioc. Îndată i se auri lâna. Înşir-te mărgăritari.
Cum văzu cioropina şi această minune, se prefăcu că e bolnavă şi ceru de la bărbatu-său să-i taie mielul, că se va însănătoşi de va mânca din el. Acesta se împotrivi. Ea stărui. Şi ca să scape de gâra-mâra, că nu-i mai tăcea fleoanca, puse de-l tăie. Înşir-te mărgăritari.
Ţiganca trimise pe o credincioasă a ei cu maţele mielului să le spele la râu; şi ca să nu lipsească nici un măţişor, i le dete pe număr. Credincioasa spălându-le, se rupse un crâmpeiaş şi-l dete pe râu. El se opri pe un prund, şi noi ieşirăm de acolo. Înşir-te mărgăritari."
Şi, o minune! Mărgăritarul se înşira de la sine, fără ca copiii să fi pus mâna pe dânsul.
Afurisita de ţigancă tot mereu le zicea, căci vedea ea unde are să ajungă treaba:
Un tăciune,
Ş-un cărbune,
Taci, băiete, nu mai spune.
Boierul însă, căruia parcă i se răcorea inima când auzea spusele băiatului, îi da ghes, zicându-i:
Un tăciune.
Ş-un cărbune,
Spune, băiete, spune.
–"De acolo ne luă o babă şi ne duse la casa ei, unde ne creşte ca pe copiii ei. Boierul, stăpânul acestei moşii, făcu o şezătoare, şi venirăm şi noi, şi iacătă-ne, teferi cum ne-a născut muica. Înşir-te mărgăritari."
Toţi cei de faţă rămăseseră cu ochii bleojdiţi la copilul care-şi spunea basmul, şi parcă nu le venea a crede celor ce le auzea urechile.
Atunci băiatul îşi sfârşi basmul zicând:
– Şi dacă nu credeţi, uitaţi-vă şi vă încredinţaţi.
Şi deodată se dezbrăcară de zdrenţele cele murdare, şi rămaseră strălucind de nu putea nimenea să ţie ochii la ei. Tatăl lor însă numaidecât se repezi, şi luându-i în braţe văzu că se lipesc de inima lui, şi atunci îi cunoscu că sunt fii ai săi. Şi viind şi muma lor, care plânsese de dânşii cu lacrămile cât pumnul, îi îmbrăţişă şi dânsa. Şi plânseră de bucurie că îi mai adună Dumnezeu la un loc pre toţi şi se veseliră veselie îngerească.
Atunci boierul, amărât de amăgirea şi înşelăciunea ţigancei, porunci şi aduse din herghelie doi armăsari neînvăţaţi. Apoi legă pe ţigancă de coadele cailor, împreună cu un sac de nuci, şi le dete drumul să se ducă în lume, şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica, până ce nu se mai alese nici praful de dânsa.
