luni, 4 martie 2013

VEVERIȚA




Veverița este un mamifer rozător  de talie mică, cu blană roșcată ori neagră pe spate și albă pe piept, cu coadă lungă și stufoasă.
Familia veverițelor - Familia Sciuridae , aparține ordinului Rodentia  și cuprinde rozătoare mici sau mijlocii.
Coada sa stufoasă, mai lungă decât întreg restul corpului, o face să fie atât de ușor de recunoscut de toata lumea.
Veverița, cea căreia vechii greci îi spuneau “skiouros”, denumire rezultată din alăturarea cuvintelor “skia” (care înseamna umbră) și “oura” (coadă) - adică, într-o traducere adaptată zilelor noastre, “cea care stă în umbra cozii sale”.
Trăiește pe Terra din cele mai vechi timpuri, zoologii americani descoperind în Carolina fosile ale unor exemplare de veveriță gri, a căror “vârsta” a fost estimată a fi de aproximativ 50 de milioane de ani ! O întâlnim și în prezent, în foarte multe zone ale globului, în special în apropierea terenurilor împădurite, dar chiar și în parcurile și pe străzile localităților din vecinătatea pădurilor, veverița adaptându-se foarte ușor traiului printre oameni.

Oamenii o îndrăgesc și o ocrotesc, pentru că este drăguță, jucăușă și deloc agresivă.

Deși nu sunt diferențe foarte mari între acestea, există in prezent peste 300 de rase de veverițe, împărțite în șapte mari familii, cele mai cunoscute și mai numeroase fiind veverițele gri, veverițele zburătoare și veverițele de arbore. Dintre acestea, veverița gri reprezintă rasa cel mai des întâlnită și mai studiată, populând zone întinse de pe aproape întreaga suprafață a emisferei nordice (Europa, nordul Asiei, Orientul Indepartat și Japonia).

Veverița gri are o lungime de 30 - 40 de centimetri (inclusiv coada) și o greutate care nu depășește jumătate de kilogram. Se hrănește în special cu alune, nuci, semințe, sâmburi și fructe de pădure, dar nu refuză - atunci când “se mută” la oraș și oamenii ii oferă - biscuiți, covrigi, napolitane și chiar pizza !
Trăiește aproximativ 6 ani.

O rudă mai mică a veveriței gri este cea roșcată (Sciurus vulgaris), care măsoară cel mult 20 - 25 de centimetri, are blana în nuanțe de la cărămiziu la negru-roșcat, burta albă și o coadă lungă, din fire pufoase și ciufulite.

Aceasta este, de altfel, veverița care trăiește și în România. Unele dintre exemplarele acestei rase au smocuri roșcate sau negre pe urechi, acestea devenind mai pronunțate în timpul iernii.
Veverița roșcată preferă să trăiască în pădurile de conifere, unde găsește din belșug hrana ei preferată: semințe și conuri de pin sau de brad.

Deși rozătoarele nu sunt, de obicei, animale îndrăgite, în America de Nord o rasă de veverițe a devenit preferata tuturor. Este vorba despre veverița dungată (Tamias striatus), care trăiește în păduri, dar își petrece majoritatea timpului pe sol, fiind un animal îndrăzneț și curajos, care nu se teme de oameni. De obicei, veverițele dungate scotocesc după semințe și fructe de pădure, dar mănâncă și resturile rămase după picnicuri.

Și în neamul veverițelor există pitici și giganți. Cea mai mică veveriță poate fi întâlnită în Africa (a fost denumită, de aceea, pigmeul african), mai exact în sud-estul Nigeriei, în Camerun și Gabon. Nu o să vă vină să credeți, dar capul și corpul acestei mici veverițe nu au - împreună - mai mult de 7 centimetri, iar coada mai măsoară încă pe atât !

Uriașul din familia veveriței se numește Ratufa (Ratufa indica), cunoscută fiind și ca veverița gigantică indiana, corpul și coada acesteia putând măsura - împreună - până la 90 de centimetri ! Aceste veverițe uriașe trăiesc în sud-estul Asiei și în câteva zone din Nepal.

Revenind la veverițele obișnuite și la modul lor de a trăi, să spunem că aceste mici animale sunt active în tot timpul anului, neintrând iarna în hibernare. Faptul că odată cu începerea sezonului rece nu își mai fac apariția are o altă explicatie: ele se retrag în scorburi sau vizuini pentru a-și proteja și păstra căldura corpului, părăsindu-și adăpostul doar pentru a-și reface proviziile de hrană. De asemenea, aceasta este și o tactică de a se proteja împotriva prădătorilor, care în acele perioade își diversifică meniul, vânând chiar și micile animale pe care, de obicei nu le vânează. Unul dintre puținii dușmani naturali ai veveriței rămâne - indiferent de anotimp - acvila, această pasăre de pradă planând deseori pe deasupra terenurilor pe care țopăie micuțele mogâldețe pufoase.

O curiozitate căreia zoologii nu-i găsesc altă explicatie decât cea a înrudirii cu unele specii de rozătoare este faptul că veverița se poate deplasa prin apă înotând “câinește” și folosindu-și coada drept cârmă ! Este adevărat că acest lucru se întâmplă foarte rar: numai atunci când veverița nu are de ales apelează la acest mijloc de deplasare extrem de obositor pentru ea. În rest, aleargă cu viteze foarte mari sau face salturi, lungimea săriturii putând ajunge la aproape doi metri. Dacă aceste salturi au loc la înălțime, de pe o creagă pe alta sau chiar între doi copaci învecinați, săritura poate fi asemănată cu zborul, din această comparație provenind numele veverițelor zburătoare.

Veverițele sunt animale singuratice. Nu trăiesc în grupuri, iar singura apropiere dintre masculi și femele are loc în perioada împerecherii. După aceea, în special primăvara, masculul părăsește femela, pe care o lasă să se ocupe singură de cei, de obicei, patru micuți nou-născuți.

Puii se nasc golași și orbi, având între 30 și 50 de grame fiecare. Mama veveriță îi va ține pe aceștia în vizuină pănă când vor crește destul de mari astfel încât să se poată descurca singuri. Această perioadă durează între opt și zece săptămâni. În acest timp, veverița își mută - pe rând - puii dintr-un loc în altul (dacă este nevoie), apucându-i cu gura de ceafă, așa cum probabil că ați văzut că fac și pisicile cu puii lor.


























































































































































































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu