vineri, 15 martie 2013

FABULE de IVAN ANDREIEVICI KRÎLOV ( fabulist rus 1769 - 1844)






PRIETEȘUGUL CÂINESC

Sub fereastră la bucătărie,
Roşca şi cu Tarca la soare se culcase,
Măcar că după datorie
Ei nu trebuia să lase
Poarta făr' de păzitor.
Dar fiindcă atuncea se săturase,
Şi era politicoşi cu oricare trecător,
Ziua nu iubea să hămăiască,
Iar noaptea să nu se odihnească.
Deci începu între dânşii să judece, să vorbească
De unirea cea frăţească...
De soarta lor cea câinească
Şi, în sfârşit, de prieteşug.
"Ah! ce este mai plăcut - au zis Tarca suspinând -
Decât doi prieteni buni şi fără de vicleşug?
Căci a lor inimi legate delaolaltă fiind,
Şi apoi fieştecare vrând mai fraged să se poarte,
Făr' de al său drag consoţiu nici să mănânce nu poate,
Şi la nevoi stă cu pieptul şi pentru dânsul se bate.
Iar dacă mâhnit îl vede măcar numai o minută,
În ochi dulce i se uită,
Şi nici că se alinează
Până când nu-i uşurează
Soarta ce îl împilează!
O aşa fel de unire de-am avea noi amândoi,
Atunci, Roşcuţă amate, pentru noi,
S-ar părea că trece timpul repede şi făr' de veste..."
La aceste Roşca răspunse oftând:
"Şi greu îţi pare că este?
Dacă noi la un stăpân ne aflăm servind,
Şi tot de un neam fiind,
Să facem, amată Tarcă, un prieteşug vestit,
Căci mă aflu prea mâhnit
Văzând că o zi nu trece ca să nu ne clănţenim.
Şi nu avem pentru ce, stăpânul să ne trăiască,
Ca tot aşa să ne hrănească
Şi să ne proteguiască,
Iar noi prieteni să fim;
Măcar că de când îi lumea prieteşugul câinesc
Este ca cel omenesc..."
Atunci Tarca strigă:
"Noi însă să fim spre pilda oamenilor pe pământ,
Şi dă-mi laba!" "Na-ţi-o, frate!" Deci îndată apucând
Unul pe altul să strângă,
Se săruta cu dulceaţă
Şi se ţinea strâns în braţe,
Neştiind de bucurie ce nume să-şi potrivească.
Orest al meu! O, Pilade! începu să se numească,
De-acum dintre noi lipsească zavistea, pizmuirea...

Dar atunci, din nenorocire,
Bucătarul aruncară
Un ciolan din cuhne-afară,
După care cu iuţeală amicii sar, se aruncă,
Şi iată că de la dânsul la scărmănat se apucă
Pilad cu Orest al nostru, încât flocii le mergea,
Şi de urechi făr' de milă se trăgea,
Amiciţia lor uită între ei alcătuită,
Încât sărind bucătarul cu ciomagul i-au stâlcit,
Pân' ce i-au despărţit.

Şi prieteşugul nostru întocmai aşa se strică,
Din pricină de nimică,
Mai ales când doi amici au să-mpartă un folos,
De preţ măcar cât un os.




FRUNZELE ȘI RĂDĂCINA

Într-o zi de primăvară, frumoasă şi seninată,
Frunzele verzi a pădurii, umbrind o costişă toată,
Au început cu zefirii într-acest chip să şoptească
Şi să fălească
A lor desime tufoasă
Şi umbroasă,
Zicând: "Au nu noi suntem podoaba a văilor ce
umbrim,
Au nu cu noi şi copacul îi falnic şi învăscut,
Îi răsfăţat şi plăcut?
Apoi de ne lăudăm, noi nici că păcătuim,
Căci arborul făr' de noi, gol, nimic nu însemnează;
Şi tot noi umbrim păstorul,
Şi sub ale noastre poale odihneşte călătorul,
Şi a fecioarelor horă sub noi cântă şi săltează,
Iar dimineaţa şi sara fragede privighetori
La noi vin de desfătează
Şi primăvara serbează.
Pân' şi însuşi voi, zefirii, uşori şi nestătători,
Şuguiţi cu noi neîncetat"...
Atunci glas cu umilinţă de sub pământ le-au răspuns:
"Voi, frunzelor, aţi uitat
Nouă să ne mulţumiţi că vă aflaţi colo sus."
Deci frunzele, foşnind groaznic, au întrebat cu glas
mare:
"Cine este-acolo, oare,
Cu noi de se potriveşte
Şi cu obrăznicie grăieşte?"
"Noi suntem aciea care în întuneric trăim
Şi scurmăm pământul negru, pentru ca să vă hrănim.
Au voi pe noi nu ne ştiţi,
Că noi suntem rădăcina copacilor răsfăţaţi,
Şi înalţi,
Pe care voi înverziţi?
Deci să vă fie de bine al vostru trai cu trufie,
Că natura au vrut să ne osebească,
Ca frunza în toată vara alta din nou să-nverzească,
Spre trecătoarea podoabă.
Pierind însă rădăcina, vă uscaţi şi voi pe loc,
Şi tot arborul atuncea nu este de altă treabă
Decât numai pentru foc."
Fabula de la sine
Se-nţelege bine,
Făr-a fi tâlcuită de mine.






ȚÂNȚARUL ȘI PĂSTORUL

Un păstor dormea la umbră, având păzitor pe câini,
Iar un şarpe văzându-l, iese de sub spini,
Se târăşte pân' la dânsul cu limba de venin plină,
Voind să-l muşte de moarte...
Iar unui ţânţar de-aproape, fiindu-i de dânsul milă,
Împunge pe somnorosul cu pliscul în nas cât poate.
Deci trezindu-se păstorul, pe şarpe l-au omorât,
Dar mai întâi pe ţânţar aşa de rău îl plesnise,
Că jos mort l-au oborât,
Măcar că el de moarte îl mântuise.
Cel slab oricât celui tare de cearcă să-i facă bine,
Şi vrea ochii să-i deschidă ca adevărul să vază,
El să nu spereze altă răsplătire pentru sine
Mai bună decât ţânţarul când să ne muşte cutează.





GÂȘTELE

Un ţăran la târg ducând,
De dinapoi c-o prăjină,
De gâşte un cârd,
Nu pot şti din ce pricină,
Făr' cea mai mică cruţare,
Le gonea cu defăimare.
Se vede că a lui grabă era ca să ia preţ mare.
Apoi noi ştim foarte bine că interes unde-avem,
Acolo nu numai gâşte, dar nici oameni nu cruţăm...
Şi dar pe ţăran nu învinovăţesc.
Gâştele însă altfel aceasta înţelegea,
Căci întâlnind pe drum ele un călător ce trecea,
Pe ţăran aşa pârăsc:
"Unde s-au văzut în lume gâşte mai nefericite,
Şi de un ţăran ca acesta mai osândite,
Gonindu-ne cu prăjina, ca pe nişte păsări proaste,
Şi bătându-ne la coaste.
Şi nu ştie el, ţăranul, că-i dator să ne cinstească,
Căci neamul nostru se trage din cârdul acel slăvit
Ce Roma odinioară au mântuit.
Ah! când ar putea el să citească
În istorii şi să vadă romanii vechi cât serba
Acele gâşte proslăvite şi câte serbări le da!"
Atunci le-au zis călătorul: "Au şi voi să fiţi serbate
Ca acele gâşte onorate?"
"Dar dumneata n-ai citit ce au fost strămoşii noştri?"
"Mie îmi este ştiut
Că Roma s-au mântuit de către strămoşii voştri,
Însă vreau să ştiu: voi ce-aţi făcut?"
"Noi nimică, dar strămoşii n-au făcut destulă treabă?"
"Lăsaţi pe strămoşi în pace, de dânşii nime nu-ntreabă,
Căci ei după a lor fapte şi plată şi-au primit
Iar voi, iubitelor mele, sunteţi de friptură bune,
Şi puful vostru de perini moi, trufaşe de dormit,
Şi nu vă mai lăudaţi cu strămoşii răposaţi,
Dacă voi nimică nu însemnaţi."
S-ar putea fabul-aceasta mai pe larg a o vă spune,
Dar mă tem gâştele să zădărăsc
Şi de tot să le mâhnesc.







MINCINOSUL

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jmătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine ?





ȚÂRANII ȘI PÂRAIELE

Nemaiputând să rabde ţăranii
Pagube şi jafuri multe,
Ce le făcea în toţi anii
Pâraiele ce curg din munte,
S-au dus să se tânguiască, cerând milă şi dreptate
La râul acel mai mare,
În care curgea pâraiele toate;
Deci plânsoarea lor era foarte însemnătoare,
Căci pâraiele rupsese ţarini şi grădini sădite,
Iar aiurea înecase mori, case, oameni şi vite,
În timpul când totdeauna râul cel mare curgea
Lin, încât nu ajungea,
Cu măreţele lui valuri,
Oraşele răsfăţate ce era pe a lui maluri.
Apoi socotea ţăranii că el va face dreptate
Şi va propi pe pâraie de la jac şi strâmbătate.
Dar zadarnică speranţă, căci ei lângă râu viind,
Şi luând sama mai bine,
Au văzut pe dânsul plutind
Toată a lor avuţie ce pâraiele răpise,
Pe care râul le primise
Şi le înghiţă în sine...
Deci bieţii ţărani atunci unul la altul cătând,
Şi capetele clătind,
Între ei aşa vorbi:
"De ce să mai pierdem timpul spre a ne tângui,
Căci nimic vom isprăvi,
Şi nici vom afla dreptate,
Dacă cei mici cu cei mari împart drept pe jumătate."
Această pildă o înţelege
Cugetul dregătorului celui făr' de lege,
A căruia avuţie ca fumul se risipeşte...
Şi măcar testament de lasă să s-împartă la săraci,
Din ce-au răpit jumătate, dar Domnul nu primeşte,
Pomană din bani străini, măcar biserici să faci.






DRUMEȚII ȘI CÂINII

Doi prieteni sara la un loc mergea,
Şi de-a lor interesuri între ei vorbea,
Şi iată,
Deodată,
De lângă o poartă,
Un câine au lătrat,
După care alţii, de prin alte curţi,
Sărind i-au împresurat.
Şi aşa erau de mulţi,
Că unul din trecători o piatră au apucat;
Atunci celălalt au strigat:
"O, frate, leapădă piatra şi mergi pe drum înainte,
Căci oricât ne-am bate capul, câinii nu pot avea minte!
Ce noi să-i lăsăm să latre cât le-a plăcea."
Şi adevărat, că-ndată
Ce drumeţii au purces şi nu s-au mai apărat,
Laia de câini toată
Au început a tăcea
Şi nu i-au mai supărat.

Acei carii sunt deprinşi să vorbească rău de toţi,
Orice văd în ochi hulesc, ca când lor nu le-ar plăcea,
Însă dacă eşti cu minte, cată-ţi de treabă cât poţi,
Căci ei oricât să te latre, dar, în sfârşit, vor tăcea.

Sau când te latră un câine,
Astupă-i gura cu pâine.






VULTURUL ȘI ALBINA

Fericit om este care se preamăreşte în lume
Prin servicii şi vrednicie,
Făcând sunet între oameni a lui isprăvi mari şi nume,
Dar cât îi demn de cinste şi cel ce în sărăcie
Necunoscut şi smerit trudeşte şi osteneşte
Pentru binele comun.
Care nici o recompensă alta nu sperează
Decât pacinicul său cuget în taină se făleşte
Că putu folos să facă ca un patriot prea bun,
Precum vulturul odată, văzând harnica albină
Zburând din floare în floare, ostenită, obosită,
Îi zicea cu defăimare: "De tine foarte mi-i milă,
Că eşti de tot ticăită,
Măcar că eşti învăţată şi lucrezi cu iscusinţă;
Dar în stup sunt mii ca tine ce lucrează cu silinţă,
Lipind faguri vara toată,
Şi, în fine, pentru trudă nu câştigaţi altă plată
Decât că cel ce culege
Rodul vostru nu alege,
Care au lucrat mai cu deosebire,
Şi căruia i se cade răsplătire.
Deci între mine şi tine este mare osebire,
Căci eu aripele mele le deschid cu sunet mare,
Mă sui mai pe sus de nouri, împrăştii frică şi groază
Păsărilor zburătoare,
Încât nici una să zboare de la pământ nu cutează;
Păstorii de a mea grijă lângă turme privighează,
Iar iepurii din dumbravă nici să iasă îndrăznesc
Dacă pe mine mă zăresc.
Atunci albina răspunde: "Ţie slavă se cuvine,
Şi cerul a sale daruri reverse-le peste tine,
Şi crede că nu-ţi pizmuiesc,
Căci tu pentru tine în lume gândeşti ca să-ţi fie bine,
Iar eu sunt mijlocitoare îmbelşugării comune,
Şi pentru dânsa trăiesc,
Fiind foarte mulţumită de-am putut cu a mea gură,
Să pun în fagurii noştri de miere o picătură..."
Patriotule,-nţelege folosul albinii mele,
Făcând bine ţării tale, şi nicicum nu te înşele
A vulturului mândrie, sau al lui zburat fălos,
Căci, precum vezi, el trăieşte neaducând nici un folos,
Ce mai ales socoteşte
Că patria cu al său lapte
Te-au crescut şi te hrăneşte.
Apoi şi a tale fapte
S-aducă acestei maice măcar un pic de folos,
Ca să nu te mustre gândul că nu i-ai fost fiu duios.







MĂGARUL ÎMPODOBIT

Odată s-au întâmplat
Un paşă la Ţarigrad să fie foarte bogat
Şi să aibă un măgar pe care umbla călare,
Împodobindu-l frumos cu tacâmuri scumpe foarte;
Deci mergând pe dânsul la primblare,
Oamenii i se închina, dându-se din drum deoparte;
Iar măgarul socotea că oamenii lui se închină,
Şi de-aceea se făcuse mândru şi foarte sumeţ,
Şi aşa de îndrăzneţ,
Că pe uliţă mergând, buzna peste oameni da,
Sau arunca din picioare spre a-i feşteli cu tină,
Iar bietul popul rabdă
Măgarului cest obraznic de frica celui călare
Orice înfruntare.
Odată însă măgarul din grajd afară ieşind,
Şi viindu-i chef să umble singur pe uliţa mare,
Ca să facă haz, văzând
Oamenii cum i se-nchină,
Au început să şi zburde, să zvârle şi să-i lovească.
Dar cine au fost de vină,
Dacă oamenii cu parul au început să-l stâlcească?
Deodată însă măgarul socotea că este şagă,
Văzând însă mai târziu că şaga era prea groasă,
Au fugit ruşinat acasă,
Şi atunci au început să înţeleagă
Că toţi măgarii în lume sunt sade numai măgari,
Fie cât de podobiţi
Şi cu aur poleiţi,
Şi aibă măcar protectori pe toţi boierii cei mari.

Măgarii, ca şi ciocoii, întocmai se bizuiesc,
Când se ştiu proteguiţi,
Şi de înţelepte sfaturi nicidecum nu se sfiesc,
Pân-când nu sunt pedepsiţi.





DOMNIA ELEFANTULUI

Acel mare şi puternic,
Măcar cât de bun să fie, nemândru şi răbdător,
Însă fiind făr' de minte eu nu-l socotesc de vrednic
Să fie cârmuitor;
Căci odată elefantul s-au rânduit în domnie,
Şi măcar că ei, fireşte, au multă înţelepciune,
Sunt la trup mari, arătoşi
Şi vârtoşi,
Însă, lucru de minune,
Că acest principe-al nostru avea atâta prostie,
Că bietele oi şi capre, plângându-se lui odată
Asupra lupilor aprigi că le jupoaie de piele,
El au început îndată
A plânge de a lor jale,
Şi cu mânie răcnind:
"O, lupi plini de vicleşuguri! O, tâlhari nelegiuiţi,
De unde vi s-au dat voie pe oi, capre să beliţi?"
Iar lupii, îngenunchind,
Au zis: "Nu te întărta,
O, doamne, măria ta!
Căci însuşi tu ne-ai dat voie, făcându-ţi milă de noi,
Să strângem cest bir uşor de la varvarele oi,
Luând de fieştecare numai câte o pielcică,
Ca să ne facem cojoace.
Deci aceste toante dobitoace,
Pentru aşa lucru de nimică,
Se jeluiesc măriei tale
Degeaba şi făr' de cale..."
Atunci elefantul zise: "Bravo, voi aveţi dreptate,
Dacă nu mă înşelaţi,
Adică de nu luaţi
Câte două piei de oaie, pentru care strâmbătate,
De voi afla că o faceţi, grozav veţi fi pedepsiţi.
Câte o pielcică, însă, făr' de grijă jupuiţi;
Şi voi, oilor, să nu mai îndrăzniţi
Cu jalbe să mai veniţi.
Căci a mea milă domnească strâmbătate nu va face,
Lăsând pe bieţii lupi iarna să peie făr' de cojoace."





BĂTRÂNUL ȚĂRAN ȘI MOARTEA
Un bătrân prea istovit de nevoie şi de trudă,
Iarna, când era frig mare, sau toamna, pe vremea udă,
Adunând puţine lemne în codru cu depărtare,
Le-au ridicat în spinare,
Şi abia stând pe picioare, se întorcea tremurând
Către al său bordeieş, friguros şi plin de fum,
Plângând şi amar oftând;
Apoi au stătut în drum,
De s-au odihnit.
Şi din spate la pământ sarcina sa slobozind,
Au căzut şi el pe dânsa ostenit şi gâfâind,
Şi aşa au grăit:
"O, vai mie, ticălosul, ce să fac, cum să trăiesc,
Şi cum pot să împlinesc
Câte se cer de la mine, şi când toate îmi lipsesc.
Biata babă, copilaşii, goi, de foame hămesiţi,
Nu am pentru dânşii hrană, nu am cu ce să-i îmbrac.
Iar zapciii făr' de milă din casa mea nelipsiţi
Cer birul, cer boierescul şi în multe părţi mă trag,
Încât de când m-am născut pân' ce am îmbătrânit
Nici de-o zi de bucurie eu nu m-am învrednicit!
Deci, moarte, vin' de mă scapă de o viaţă ticăloasă..."
Abia cuvântă aceasta, şi moartea, ce niciodată
De lângă om nu lipseşte, stă dinainte-i îndată
Cu strălucita sa coasă
Şi zice: "Tu m-ai chemat, apoi, iată, am venit."
Bătrânul, ştiind că moartea nu iubeşte multă şagă,
De tot au încremenit,
Dar mai viindu-şi în fire, i-au răspuns: "Eu, soro dragă,
Te-am chemat ca să-mi ajuţi, să pui sarcina în spate,
Căci mă grăbeam să mă duc, fiindu-mi casa departe,
Şi atunci,
Poţi să te duci
Dumneata unde pofteşti."
Dintr-aceasta noi vedem că de-i urât să trăim,
Însă când soseşte moartea, ni-i mai urât să murim.






Imaginile aparțin artistului rus Vasilkovski Serghei (1854 - 1817) și reprezintă crâmpeie din viața săteanului rus,





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu