luni, 11 martie 2013

LEGENDA TRANDAFIRILOR de George Coșbuc




O mamă tânără-ntr-un sat Al Indiei, trăia iubită De soțul ei și fericită De multe câte i s-au dat. Statornică-i trecea viața, Cum trece-n farmec dimineața P-un câmp frumos și plin de flori. Și i-au dat zeii-ndurători Un copilaș, ca el să fie Cea mai înaltă bucurie În traiul ei de rău scutit. Dar într-o zi s-a-mbolnăvit Cel dezmierdat din mână-n mână, Și s-a zbătut o săptămână Și-a opta zi el a murit. Din lut era; s-a-ntors în lutul Creării noastre-a tuturor ! Și mama-și blestema trecutul Și se-ngrozea de viitor: Vedea întreaga ei viață Un câmp pustiu, prin care ea Cu multă plângere-și ducea Durerea timpului de față. Și cu copilul mort la piept, Alearga nebunită mama Și la picioarele lui Brama În templu ea se duce drept. Cuprinde gleznele mărețe A zeului cu patru fețe Și-n hohot tânguios de plâns, Obrazul și-l lipește strâns De piatra cea din veac cioplită. Tu, patimă nebiruită A dragostei, ce-o ai de noi, Părinte ! de ne dai un bine De ce-l ceri iarăși înapoi ? O, lasă-mi viu copilul, Doamne ! De ce m-alungi tu cu dureri Din ziua caldei primăveri În noaptea pustiitei toamne ? Și-atunci prin templul luminat Un sunet vâjâind scoboară, Ca mulți vulturi ce grabnic zboară Și-n piatră Brama s-a mișcat: Femeie ! Eu sunt mila milei, În stânga am lumina zilei Și vorbele, în dreapta port Lumina gândului și fapta Îmi voi deschide dară dreapta Ca să-ți înviu copilul mort ! Tu mergi și cată pe pământ O casă-n care niciodată N-au fost dureri și nici nu sânt, Și-acolo pune jurământ Că ai să plângi viața toată; Că de lumină vei fugi, Fiind d-a pururi supărată, Că n-ai să râzi cât vei trăi Cel mort atunci va fi în viață ! Și cu nădejdea scrisă-n față Ea pleacă, și din sat în sat Prin toate casele-a-ntrebat. Și a găsit în casa ceea Că p-un fiu mort plângea femeia, Și-ntr-altă casă plini de dor Copiii plâng pe mama lor, Și un bărbat în casa asta Plângea că i-a murit nevasta. Și nici o casă n-a găsit Fără dureri, un loc scutit. Și s-a întors la templu mama, Nu-i nici o casă-n lume, Brama, Scutită de dureri și-amar. Părinte-al vieții, e-nzadar, D-aș alerga prin lumea toată O, lasă-mi viu copilul, tată ! Și ca un tunet depărtat, Prin templul sfânt s-a ridicat Un vuiet aspru de furtună Și-un glas puternic: Ești nebună Vreai întuneric ? Dar să-mi spui, Poți face-ntunecime plină, În locul unde nu-i lumină ? Și întuneric unde nu-i Tu faci lumină ? Zile triste Fără plăceri tu cum le crezi ? Și de există alb, nu vezi Că negru-l face să existe ? Aceasta tu nu o-nțelegi ? Vrei pentru tine alte legi ? Dar pentr-un om stricat la minte Nu schimbă zeii ce-au făcut Ce-a fost în veci ce au trecut, În veci va fi de-acu nainte, Și cei vii de vor înceta Să râdă, blestemându-și soartea, Cei morți din groapă s-or scula Și-or râde ei ! Nimic nu-i moartea, Viața-i tot ! Auzi cuvântul: Nebunii n-au nimic d-ajuns ! Și biata mamă n-a răspuns Plângând a-nmovilit pământul, Pe fiul ei l-a dat lui Iama. Și-a plâns o zi întreagă mama, Mormântu-n brațe ea l-a strâns, Și-o noapte-ntreagă a tot plâns. Și-a tresărit în zorii zilei Și-o clipă s-a pierdut în vis: O mângâiere i-a trimis Din ceruri Brama, mila milei ! Din lacrimile plânse-n zori A răsărit o albă floare, Și peste noapte-a ei plânsoare S-a prefăcut în roșii flori. Erau frumsețile luminii Dar aveau spini, și-atâta ce-i ? Ea, biata, nu mai vede spinii Și-aduna flori, și mâna ei Îi sângera, dar nu o doare, Că pentru-un spin avea o floare Așa e scris în cartea sfântă A legii legilor. D-atunci Răsar aceste flori pe lunci. Flăcăii-n poezii le cântă Și le slăvesc d-atunci pe drept, Nevestele le pun la piept Și fetele le pun în plete. Și-n templul zeilor doi miri Împodobesc cu flori vestmântul Și mame triste pe mormântul Copiilor pun trandafiri. De ei cine-și ascunde fața De teama că de ghimpi sunt plini ? Și dacă viața are spini, De ce te plângi că-i rea viața ?








2 comentarii:

  1. Of , cata tristete si cat farmec in aceste versuri ....Felicitari pentru publicare !!!!! Cu multumiri Maria !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Maria ! Draga mea, să știi că tot ce postez în blogurile mele sunt lucruri care-mi plac sau care-mi par interesante și necunoscute (sau foarte puțin) și îmi este drag să le împărtășesc cu ceilalți asemenea mie - cu gusturi asemănătoare , vreau să spun. Mulțumesc și numărul bucuriilor din viața ta să fie infinit mai mare decât cel al tristeților.

      Ștergere