marți, 26 martie 2013

GHEORGHE ASACHI 1788 - 1869 - FABULE








Gheorghe Asachi  - personalitate culturală proeminentă și ctitor în domeniul învățământului românesc modern, al presei, teatrului, muzicii și artelor plastice în Moldova.

Gh. Asachi a desfășurat o activitate bogată pe linia  îndrumării și organizării vieții culturale; a înființat numeroase publicații specializate: literare - „Albina românească”, care mai târziu a primit titlul de „Alăuta românească”, științifice - „Icoana lumii”, pentru sate - „Foaia sătească”, etc; a organizat școala normală și un gimnaziu la biserica Trei Ierarhi din Iași; a creat Academia Mihăileană cu trei facultăți (filozofie, drept și teologie); a contribuit la organizarea vieții teatrale în Moldova; a organizat primul spectacol de operă în limba română; a elaborat programe de învățământ; a creat manuale școlare etc.

În ceea ce privește creația literară, Gheorghe Asachi a debutat cu sonete în limba italiană. În timp, el a reușit să abordeze aproape toate speciile poeziei (sonet, odă, imn, baladă, meditație, elegie, fabulă, satiră, etc).

În poezia de inspirație națională, Gheorghe Asachi a reușit să imprime liricii sale un profund caracter patriotic. Se remarcă mai ales baladele Dochia și Traian, Ștefan cel Mare înaintea cetății Neamțu, etc., fabulele și satirele în care critică moravurile societății din vremea sa.

Gheorghe Asachi a abordat și nuvela istorică: Ruxandra Doamna, Petru Rareș, Dragoș, etc.






ZÂNA FABULEI

Prin rostiri de adevăruri, ascunse-n cimilitură,
Aduc ţie-ntâia oară cu plăcere-nvăţătură;
În a vieţii strâmba cale pe român să îndreptez,
Prin lupi, corbi, furnici şi broaşte a vorbi mă desfătez.
Adevărul salt nu place, de-i şi bun, e plin d-asprime,
Dar când vitele l-or spune, n-a să supere pe nimeni.
De aceea a lor zise, cu gând binevoitor,
Să asculţi, să ierţi cutezul, preţuind ţintirea lor.



ангелочки (43)


OALA DE ARAMĂ ȘI OALA DE LUT

O zi oala de aramă
Pe-o vecină de lut cheamă,
Ca să facă ambe-un drum.
Însă aceasta au zis: Nu pot;
Las mai bine să m-afum,
Decât să mă stric de tot.



Dar tu în coaste chiar ţestoasă,
Nu ca mine ticăloasă,
Pas ferice-oriunde-i vrea.
La tot felul de-ntâmplare,
Zis-au oala cea mai tare,
Protectoară mi-i ave.



Dac-un lucru colţuros,
Repede sau pre vârtos
Ar umbla ca să te sfarme,
Ver măcar ca să te darme,
Eu la mijloc voi intra
Şi de daună te-oi scăpa.



În asemene parolă,
Dată de-o lucită oală,
Biata oală se încrede,
Lasă vatra şi purcede.
Merg ai noştri călători,
Târâindu-se cu spori,
Dar compania merge slut,
Alt-arama-i şi alta-i lut.



Vrând ii pest-un hop să treacă,
Între sine se tot freacă
Ş-înc-o mie urme nu-s
Ce-n a lor voiaj s-au dus,
Când arama în moale pele
Aşa foarte-un ghiont au dat,
Că-n mănunte hârburele,
Gemând, oala s-au stricat.



Cu acel mai tare foarte
Nu umbla, ci cu mai moale,
De nu vrei acestei oale
S-aibă în urmă trista soarte!


ангелочки (43)


LUPUL ȘI MIELUL
Orice face cel mai mare,
Dreptate-n toate are,
Precum vom videa aice
Din o fabulă ce-oi zice.





Un miel foarte însetat
S-adăpa în râu curat,
Unde lupul, cătând pradă,
Începu cu mielul sfadă,
Zicându-i cu rost turbat:
Ori de ce mă înfruntezi
Şi să turburi cum cutezi
Limpedea mea băutură?
I-au zis mielul: Doamne, iartă,
La mânie nu te-ntartă,
Mai ales dacă ai vrea
Să-nţelegi măria-ta
C-apa din sus cură-n vale
La şerbul măriei-tale;
Şi s-o turbur eu nu pot
Cu piciorul, nici cu bot !





Mi o turburi şi-acum iară,
I-au zis cruda acea fiară;
Ştiu că-n anul cel trecut
Tu de lupi ai zis bârfele !
Cum puteam să zic acele,
Când n-am fost încă născut ?
Crede, doamne, că ş-acuma
Eu sug lapte de la muma.
De n-ai fost tu, apoi, zău,





Au fost un frate al tău.
Nici un frate eu nu am.
Aşadar, ţ-au fost vrun neam,
Că toţi câni, păstori şi oi
Bat din veci rebel cu noi!
Zicând ceste, îl îmbrâncă
Şi îl duce la pădure,
Unde, fără să-l înjure,
Îl despoaie şi-l mănâncă.


ангелочки (43)


DIOGENES
Diogenes, în Atena,
Unde strălucea lumina,
Un bărbat era mintios,
Însă judecat pe dos.
Că-i filozof unii spun,
Alţii că au fost nebun !
Dar de asta nu mă mir
Căci un om cu caracter
Nebunie când nu face,
Care cetei oarbe place,
Deseori în astă lume
De nebun câştigă nume.





Cu sistemul ce avea,
Cu puţin se sătura,
Cu apusul adormea,
În răsărit se scula;
Toţi ziceau că e smintit,
Dar el era fericit.
A lui port ş-a sa figură
Nu făcea măcar trei bani;
La frig cum şi la căldură
El purta de treizeci ani
O manta de tot cârpită,
Pălărie bortelită,
Locuia în un antal,
Unde vorbea de moral.





Ospătând odată-o ceapă
Şi cu palma băund apă,
Văzu piaţa-mpodobită
Cu o statuă sculpită.
La ea merge,-n genunchi pică
În sus mâinile rădică,
Şi plecat ca cerşitor
I cerea un ajutor.





Dar un grec, trecând, i zisă:
Filozoafe, pare-ţi-se
Că di-i cere noapte, zi,
Ruga ta s-a auzi!
Ori nu vezi c-acea figură
E de piatră săpătură,
Fără cuget şi simţire,
Vrun suspin nu o pătrunde !





Diogene atunci răspunde
Însemnat-acest cuvânt:
Oamenii ce alta sânt ?
Prin a petrei închinare
Eu aice mă învăţ
Pe al omului dispreţ
Ca să-l sufăr cu răbdare !


ангелочки (43)


IEPURELE ȘI AMICII SĂI CEI MULȚI

Nu-i în lume fericire, nici plăcere mai dorită,
Decât s-aibă amic de suflet ş-o femeie-nduioşită.
De iubeşti pe mulţi deodată, la mulţi dacă te închini,
Ajutori nu afli în nimeni când nevoile îţi vin.





Un sur iepure odată,
De o fire minunată,
Între iepuri filantrop,
Trăind viaţa în galop,
Cât putea pe fiecine cu ceva îndatorea,
Şi pe vita mică-au mare văr şi frate o numea.





Într-o zi de dimineaţă,
Sorbind roua din verdeaţă,
Iac-aude prin strâmtori
Buciumând pe vânători,
Şi haliciul din seneaţă,
Îi trecu pe la musteaţă.





Cum că-i foarte slut la Prut
Sărmănelul acum vede;
Fără-a pierde un minut,
În călcăii lui se-ncrede.
Se rădică-n două, aleargă,
Tremură chiar ca o vargă,
Stă, răsuflă-un pic, ascultă,
Mânat iar de spaimă multă
Prin râpi fuge şi tufari.
A lui urme ca să-nşele,
Face multe vârtejele,
Până scapă de ogari,





Ş-obosit de fugă, acum
Se lungeşte chiar în drum.
Ah, ce dulce bucurie
În cumplit-acela val
Au simţit, când pe câmpie
Alergând văzu un cal.
Zisu-i-au deci: Frăţioare,
Ca să scap de vânătoare
Să te-ncalec puţinel,
Sprinten tu, eu uşurel,
Este-a cailor virtute
Pe vecinul său s-ajute !





Nechezând calul îi zice:
Vei da jos de pe cerbice!
De aceea-alege-n urmă.
Călăuz mai bun din turmă.
Vinea taurul cel gras,
Însă cu mai iute pas.
Pre el iepurele jură
Ca să-l scape de friptură.





Cornoraticul vecin
I răspunsă c-un suspin:
În secretu-ţi spun că-n luncă
Mă aşteaptă-o mândră juncă;
Şi tu iepure galant
Datoria ştii d-amant !





După taur vine-apoi
Un bătrân bărbos căproi,
Dar nici ista vrea să-l ducă,
Zicând că la mers hurducă.





Iată că-ntre cei ce trec
Vinea ş-un lânos berbec;
Ce şi el ceru iertare
Că de-ajuns povoară are,
Ş-apoi jocuri de noroc
Nu vrea peste-al său cojoc.





Spre viţelul care rage
Bietul iepure se trage
Ş-ajutori ceru duios
De la vărul credincios.
Să mă-ncaier, zise acum
L-aşa certe de pe drum ?
Senior iepure, ţ-oi spune
Razim în mine nu pune,
Când bătrânii din cireadă
Nu s-amestecă la sfadă.
Că sunt fraged, tu ştii bine;
Plânge-voi deci după tine,
Şi-n pieire timpurie
Mângâierea asta-ţi fie !
Mă despart de tine greu,
Că ogarii vin, aleu !



ангелочки (43)


DOUĂ SPICE
Cu-nălţată, mândră frunte,
Un deşert spic defăima
Pe un spic plin de grăunte
Ce în jos se atârnă.
Zisă deci l-a lui vecin:
De râs lucru-i curios
Că ţii capul aşa jos !
Îns-atunce spicul plin
Au răspuns l-această ceartă:
Nu doresc a mă schimba;
A mea frunte-aş rădica
Când c-a ta ar fi deşartă !



ангелочки (43)


STOMAHUL ȘI MĂDULARELE

Chiar ca astăzi, în vechime Mulţămit n-au fost mai nimeni.
O zi-n Roma de Senat
Tot poporul dezbinat
Zis-au: Lauda ş-orice bine
La boierii ţării vine,
Când în pace şi-n război
Purtăm sarcina tot noi!
Împutând deci în mânie
Pe Senat de tiranie,
Iute iese din cetate
Tot poporul ca să-şi cate
Nouă patrie, alt pământ,
Şi deodată se aşează
Pe un munte ci-i zic Sfânt.
Dar Senatu-i deputează
Pre Menenius înţelept,
Ce-mblânzind nedreaptă ură
Prin a sa cimilitură
Îl aduse îndărăt.
Romanului deci popor
Zise cesta senator:
Mădulările rebele
Imputau o mii de rele
Rânzei lor şi mai ales
Că un trai ş-ar fi ales
Spre mâncare şi spre somn;
Deci şi ele-au vrut să facă
Fiecare ca un domn.
Fără noi, zise-ntre sine,
Bârdăhanii nimic sânt,
Ş-ar trăi doară de vânt?
Când şărbindu-i foarte bine
Asudam ca nişte vite,
Iar stomahu-n loc s-ajute
Osteneala ni înghite,
Ca să prindă la vârtute!
Decât şerb să fii tu trist,
Mult mai bine-i egoist!
Cele zise-au şi făcut,
Talpa-n loc au şi stătut.
Nici pic braţul se întinde,
Mâna la nimic nu prinde,
Şi stomahului zic toate:
Lucre singur, dacă poate!
Îns-aceast-a lor mânie
Au fost mare nebunie;
Fiecare mădulare
Pe stomahul tot întârtă,
Dar pe sine însăşi ceartă,
Că-n curând au obosit,
Şi când toate au amorţit
Mădulările rebele
Cam târziu au înţeles
Că spre comun interes
Mai mult lucră decât ele
Cela cărui zic bârdan,
Leneş, trândav şi tiran !



ангелочки (43)



ALBINA, ȚÂNȚARUL ȘI MUSCA


Lui poeta Paraplin
Ce prin versuri strâmbo-drepte
Pe Esop vrea să îndrepte
Apologul ista-nchin.





Primăvara chiar în zori,
Când sufla o boare lină,
Zburând iute o albină
Culegea miere din flori,
De la roză peste crin
S-aşeza, şi din pahar
Ce adânc li sta în sân
Sugea dulcele nectar.
Pe când ea se ostenea,
Făr de lucru petrecea
Musca şi un mic ţânţar
Ce ne supără-n zădar.
Amândoi trăiau pre bine
Ş-având ligă între sine
Pe iarbă s-au aşezat
Şi-n ştiinţei lor putere
Despre metodul dezbat
Cum se face bună miere.
Pare-mi-se că la gust,
Zisă musca cătr-albină,
Cum faci miere din cel must
Ea nu poate fi mai fină.
Dar amestecul, prepun,
Pentru nerve nu e bun.
Deci aş crede că în loc
De tei, roză, busuioc,
Să iei ceapă, măndragună,
Ce fac miere mult mai bună.
Iar ţânţarul cear,- au zis,
Este aflare
Foarte mare,
Dar precum anţărţ am scris
O idee minunată
Într-o foaie învăţată,
Nu lua ceara din floare,
C-a fi mai luminătoare,
Mai vâscoasă şi mai plină
De-i lua-o din răşină.
Când făcea congresul lor
Pentru a industriei spor,
Biat-albină cu răbdare
Tot urma a ei lucrare.


ангелочки (43)



ACEI DOI CATÂRI


Doi catâri călătoreau
Şi-n desagii lor duceau
Unul ceapă de câmpie,
Altul bani de visterie
Cest din urmă, îngâmfat
Că-i de aur încărcat,
Chiar de şelile-i apasă,
Nu vrea sarcina s-o lasă.
Mândru calcă, parcă-i leu,
Şi suna un zurgălău.
Când deodată, din tufari,
Iese o ceată de tâlhari.
Toţi la cel catâr dau bustă
Ce ducea de aur soamă,
De urechi îl prind, de soamă,
Alţi împung şi-l bat c-o fustă.
Încât bietul, gemând foarte,
Zice: Oare asta-i soarte
Care mi s-au juruit
Pe ist drum când m-au pornit ?
Al meu soţ ce cară ceapă
Fericit de daună scapă,
Dar eu, fără de ajutori,
În bătaie, aleu, mor !
Iar catârul celalalt
Zis-au: Vere, totdeauna
Pe copacul mai înalt
Darmă repede fortuna;
De-ai fi şerb la un cepari,
Iar nu casă de dinari,
La os teafăr şi la piele
N-ai păţi aceste rele
Când eu în săracul trai
Voi să pasc în pace scai !


ангелочки (43)



OAIA ȘI MIELUL

Spunea mielului odată
Maica oaia: Fătul meu,
Eu sunt foarte întristată
Cugetând la traiul tău.





Ah, păstorul te va prinde,
Abia gras te-i face un pic,
Şi la măcelar te-a vinde,
Ce călău altfel i zic.
Depărtat de l-a ta mumă,
Acii cruzi şi răi tirani
Te despoaie, te zugrumă
Şi te vând apoi pe bani.
De-altă parte se invită
Lupul, ce-i cu dânşii văr,
Ca şi el să te înghită
Cu ciolane şi cu păr.
C-un cuvânt, fără-ndurare
Toţi pre tine te urăsc,
Ş-abia traiul îţi răsare,
Iacă-ndată îl răpesc!
Chiar în contra însuşi firii,
Mai bătrână eu fiind,
Tocmai-n miezul omenirii,
Tinerel te văd pierind.
Însă mielul, c-umilinţă,
Zis-au: Maică, al meu odor,
Cea mai mare a mea dorinţă
Este tânăr ca să mor!
Decât asta, a mea soartă
Fi-v-atunce mult mai grea,
Dacă-ntâi aş vede moartă
Pe duioasa maica mea.


ангелочки (43)



MUSCA ȘI CARUL

La amiază, pe căldură,
Se urcau pe drum la munte
Şase harnici cai de frunte
Înhămaţi la o trăsură.
Spre-a o face mai uşoară,
Toţi drumeţii se coboară;
Caii însă asudau,
Opinteau şi iar mai stau,
Când o muscă foarte iute
Au venit să le ajute.
Bâzâind pe ii îndeamnă
Şi prin aer drum l înseamnă;
Unde coama nu ajunge
Pe rând caii tot împunge.
Carul dacă înaintează,
Crede că-nsăşi ea l-au tras,
Şi-nmândrită-apoi s-aşează
Cărăuşului pe nas.
Iar de stă la vrea o râpă,
Musca-atunci se face foc:
Zboară, împunge, înjură, ţipă
Că stau roatele pe loc,
Ca bătrânul căpitan,
Ce în cruntă bătălie
Către un asalt îmbie
Pe aprodul al său oştean.
Mai oftează musca mică
Că povara nu-i rădică
Şi că dintre călători
Nu-i dă nimeni ajutori,
Dar l-a sa bâzâitură
Nici pic caii iau aminte,
Ci păşind tot înainte
Suie-n deal cea grea trăsură.
Atunci musca, stând, li zice:
Să ne răsuflăm aice
Dup-atâta osteneală!
Ş-apoi fără de sfială
Li mai cere legiuită
Pentru lucru mulţămită.





Aşa unii multe ori
Se îndeasă la o treabă,
Unde-s pre sârguitori
Şi la vorbă şi la grabă,
Dar în faptă-s chiar bufoni,
Mincinoşi şi fanfaroni.


ангелочки (43)



MINCIUNILE

Într-o sară foarte lină
În primblare am ieşit,
La Copou, lângă grădină,
Să răsuflu-aer dorit.
Când, văzut-am deodată
La stat mare o figură,
După modă îmbrăcată.
Dar, precum fac cei săraci,
Purta-n umere desagi.
Dar nu am însemnat
Di-i femeie au bărbat !
Mă mir d-acel venetic
Şi întreb atunci de nume.
Stahia-mi răspunde: N lume
Intrigă oameni-mi zic.





În această ţărnă bună
Straturi semăn de minciună;
De calomnie, de crezare,
Grânul meu amestec are;
Neobosită-n lucru sânt,
Dintr-un trec la alt pământ,
Însă nicăire nu-i
Ca pe malul de Bahlui,
Pământ gras pentru minciuni,
De se face de-a minune.
Ş-apoi tot aici, c-un preţ
Foarte bun, astfel nutreţ
Să întreabă şi să cată
Ca o poamă delicată.
Pentr-acest product mănos
Orice timp e priincios;
Secetă au umezeală
Niciodată-i dau sminteală.





După-această, a sa mână
Iute seamănă-n ţărână;
Un grăunte nu se pierde,
Iată tot ogoru-i verde.
O minune! Ntr-un minut
Ierburile au crescut;
Înfloresc, ş-apoi pe loc
Amu spicele se coc,
Încât toat-acea câmpie
Au produs minciuni o mie.
Cele ce cu ochii văd,
Pipăind abia le cred.
D-oameni îns-atunci o ceată,
De minciuni nouă-nsetată,
Case şi copii lăsa,
La cules se îndesa.





Mândru-i fiecare spic,
Dar denuntru nu-i nimic.
De-a gusta toţi să îmbie;
Altul pune în cutie
Trufandale înfoiate,
La ţinuturi le trimete,
Văd colo femei frumoase,
Deşi ceva mincinoase,
A culege au mare dor
Minciunele de amor.
Înjositul în trufie,
Neavând altă meserie,
De novele, care-i plac,
Îşi culege un plin sac.
Speculanţii de pe loc
Pe la bolte marfa cară,
Ca s-o vând-în iarmaroc
Şi pin târguri de pin ţară.
Cei ce-ascultă pe la uşă
Şi veninul poartă-n guşă,
De bun nume răpitori,
Culeg intrigi dintre flori.





Când prin chipuri feliurite
Unu-ncarcă, altu-nghite,
Deodată
Se arată,
Coborându-să din ceri,
Luminosul adevăr.
Nici un văl pre el umbrea,
Fachie-n braţul său ţinea.
Abia sânta cea figură
Aruncă o căutătură,
Iute, cum au răsărit,
Farmecul au şi pierit,
Ş-oamenii s-au minunat
Cum aşa s-au îngânat !...





Adevărule preasfinte,
Auzi calda rugăminte:
Între noi etern te-aşeză,
Mintea noastră luminează;
D-aici intriga să piară,
Ce pre noi vrea să dezbine,
Şi poporul de prin ţară
Să se-ncreadă numa-n tine !



An illustration for the story The Ass And Its Shadow by the author Aesop


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu