vineri, 29 august 2014

URIAȘUL CEL EGOIST - de Oscar Wilde



http://a2.mzstatic.com/us/r1000/080/Purple/f6/03/ef/mzl.azrgxxmh.1024x1024-65.jpg


În fiecare după-amiază, când se întorceau la școală, copiii obișnuiau să se joace în grădina Uriașului.

Era o grădină foarte frumoasă. Aici creștea o iarbă deosebit de fragedă și verde. Ici - colo, în iarbă, se zăreau flori atât de gingașe încât semănau cu stelele. Cei doisprezece pomi fructiferi - toți erau piersici - se încărcau primăvara cu flori delicate de un roz sidefiu, iar spre toamnă erau plini de fructe ispititoare. Păsările ascunse în frunzișul copacilor, cântau atât de duios încât copiii se opreau din jocurile lor pentru a le asculta.


Theselfishgiant1

- Ce bine e aici ! își spuneau copiii.

Într-o zi a apărut Uriașul. Fusese în vizită la prietenul său, Căpcăunul din Cornwall. Stătuse acolo vreo șapte ani, timp în care vorbise cu semenul și prietenul său tot ce aveau de vorbit niște prieteni ca ei. Venise și timpul ca Uriașul să se întoarcă acasă, la castelul său. La sosire îi surprinse pe copii jucându-se în grădina lui.


Theselfishgiant2

- Ce faceți voi aici ? strigă el furios la copiii care o și luaseră la fugă, care încotro, speriați foarte tare de apariția furioasă. Această grădină este a mea ! a continuat să strige uriașul. Toată lumea trebuie să știe și să înțeleagă acest lucru. Numai eu am voie aici !

Apoi, ca să fie și mai bine înțeles că doar el avea voie în acea grădină, a construit un zid în jurul ei și a pus și un anunț:

„Trecerea interzisă !
Cei care încalcă regula, vor fi pedepsiți !”

                         
Theselfishgiant3
Așadar, era un uriaș foarte egoist.
Copiii nu mai aveau unde să se joace. S-ar fi jucat ei și în stradă dar acolo era mult praf, erau pietre și era și periculos, putea trece oricând o trăsură sau o căruță, sau chiar un călăreț în goană și îi putea accidenta. După orele de la școală, hoinăreau în jurul frumoasei grădini a uriașului și tânjeau dpă vremea cînd erau cu toții fericiți în frumoasa grădină.

- Ce bine era acolo ! își spuneau.

Așa a tot trecut timpul și a venit din nou primăvara care a umplut de flori și păsări întregul ținut. Doar în grădina Uriașului Egoist mai era iarnă. Aici nu mai cântau păsările și copacii parcă uitaseră să înflorească. O singură floare firavă și-a scos căpșorul la lumină și când a văzut ce scrie pe zid, s-a retras sub pământ, la culcare, plină de o sfâșietoare tristețe față de copii cu care se jucase în alte primăveri.

Zăpada și Gerul triumfau:

- Primăvara a uitat de această grădină ! Noi vom locui aici tot anul !

Zăpada a acoperit iarba cu splendida și imaculata sa mantie iar Gerul a zugrăvit copacii cu argint. Apoi l-au invitat pe Vântul de Nord să le țină companie și acesta a venit în mare grabă.Înfășurat în blănuri urla toată ziua prin grădină.

- Ce loc încântător ! a exclamat el. S-o chemăm în vizită și pe doamna Grindină.

Și Grindina a venit bucuroasă. Zi de zi, ore în șir ea lovea acoperișul castelului până când a reușit să spargă aproape toată țigla de pe acoperișul castelului. În plus, se rotea val-vârtej și prin grădină. Purta un veșmânt cenușiu și suflarea ei era de gheață.

- Oare de ce nu mai vine Primăvara ? se întreba nedumerit Uriașul cel Egoist șezând la geam și privind la grădina albă și rece. Sper să apară într-un târziu.

Dar Primăvara nu a mai venit în grădina lui și nici Vara. Toamna a dăruit fructe aurii tuturor grădinilor din ținut și doar grădinii Uriașului nu i-a adus nimic.

- Este prea egoist, a spus Toamna după ce spuseseră la fel și suratele ei Primăvara și Vara.

Așadar, în grădina Uriașului era mereu Iarnă. Vântul de Nord, Grindina și Zăpada zburdau fericiți prin toată grădina.

Într-o dimineață, pe când încă stătea lungit în pat, Uriașul a auzit o muzică încântătoare. Răsuna atât de duios încât a crezut că muzicanții Regelui treceau prin apropiere. În realitate era doar o micuță pasăre - un cânepar - care ciripea la geam. Trecuse așa de mult timp de când Uriașul nu mai auzise cântec de pasăre în grădina sa încât acest firav ciripit i s-a părut cea mai frumoasă muzică din lume. Grindina se oprise din dansul ei nebunesc. Vântul de Nord a încetat să urle. Un parfum suav pătrunse prin geamul deschis.

- Cred că a venit și Primăvara, a spus Uriașul.


Theselfishgiant4


A sărit din pat și a privit afară. În fața ochilor i s-a așternut cea mai frumoasă priveliște. Printr-o mică spărtură în zid, copiii au pătruns în grădină și stăteau agățați de crengile piersicilor. În fiecare pom era câte un copil. Pomii s-au bucurat așa de mult de această revenire a copiilor încât s-au acoperit cu flori și își întindeau cu tandrețe brațele deasupra lor. Păsările, cuprinse de veselie, zburdau ciripind. Florile se iveau râzând din iarba verde.

Era un peisaj de basm. Doar un colț al grădinii mai rămânea stăpânit de doamna Iarnă. Și acolo stătea un băiețel. Nici nu ajungea la ramurile pomului de cât de mic era. Tot rătăcea în jurul pomului și plângea cu jale. Bietul pom era încă acoperit cu gheață și vântul de Nord sufla și urla printre ramurile lui.

- Urcă, băiețelule ! îl tot îndemna Piersicul și își apleca crengile cât de jos putea.

Dar băiețelul era prea mititel.

Uriașul, care privise la toate acestea de la fereastră, își simți inima ălină de o duioșie pe care n-o mai simțise până atunci.

- Egoistul de mine ! exclamă el. Acum știu de ce Primăvara nu mai venea pe aici. Îl voi urca chiar eu pe mititelul acela până în vârful pomului , voi dărâma zidul și grădina mea va fi de aici înainte loc de joacă pentru copii pentru totdeauna.

Și Uriașului chiar îi părea rău pentru tot ceea ce făcuse.

Coborî și se îndreptă spre grădină. Dar copiii, când l-au văzut, s-au speriat și au fugit. Iarna a pus din nou stăpânire pe grădină, imediat ce copiii au fugit. Doar micuțul băiețel a rămas în acelaș loc. Ochii îi erau plini de lacrimi și de aceea nu l-a putut vedea pe Uriaș. Stăpânul grădinii s-a furișat pe la spatele copilului, l-a luat cu grijă și l-a urcat în pom. Într-o clipă piersicul s-a acoperit cu delicatele lui flori. Păsările au venit pe ramurile lui și au început să cânte.




Plin de bucurie, micuțul și-a întins mânuțele, l-a cuprins pe Uriaș după gât și l-a sărutat. Copiii care tocmai fugiseră dar priveau curioși prin spărtura de zid, au văzut cu uimire că Uriașul se schimbase și nu mai era așa rău cum fusese odinioară așa că au revenit, unul câte unul, în grădină. Cum au revenit copiii în grădină, cum s-a întors și Primăvara.

Uriașul a luat un topor și a dărâmat zidul din jurul grădinii.

- De acum înainte, această grădină este a voastră, copii - a mai spus Uriașul.

Pe la amiază, când oamenii mergeau la  piață, au văzut cu mirare cum Uriașul se juca cu copiii în grădină.


http://www.selfishgiantmusic.com/media/library/pages/about/about1.jpg


S-au jucat așa toată ziua și spre seară, când s-a făcut ora de a pleca spre case, toți copiii au venit să-i mulțumească și să-i spună la revedere uriașului.

- Dar unde-i micuțul vostru prieten ? i-a întrebat Uriașul pe copii despre băiețelul pe care-l urcase în pom și pe care-l îndrăgise foarte mult.

- Nu știm - au răspuns copiii. O fi plecat.

- Mâine să vină neapărat aici, le-a spus Uriașul.

Dar copiii nu știau unde locuiește acel băiețel și Uriașul s-a întristat foarte tare.

În fiecare după-amiază, după lecții, copiii veneau să se joace în grădină. Doar băiețelul pe care Uriașul îl îndrăgise cel mai mult, nu a mai apărut. Uriașul era acum bun cu toți copiii, dar îi era tare dor de mititelul acela pe care-l ajutase să urce în pom și de aceea vorbea cu ceilalți copii foarte des despre el.

- Ce mult aș dori să-l văd ! suspina din când în când Uriașul.

Așa au trecut anii și Uriașul a îmbătrânit și i-au slăbit puterile. Nu mai putea să se joace cu copiii. Stătea acum într-un fotoliu și se uita la jocurile copiilor și-și admira grădina.

- Sunt atât de multe flor și atât de frumoase - își spunea Uriașul - dar cele mai frumoase dintre ele sunt copiii !

Într-o dimineață de iarnă, pe când se îmbrăca, Uriașul a privit pe geam. Acum nu mai era supărat pe Iarnă pentru că știa că Primăvara era doar dusă la culcare, iar florile se odihnesc. Cum privea așa, a văzut un spectacol extraordinar în cel mai îndepărtat colț al grădinii sale. Acolo era un piersic plin de roade argintii iar în jurul lui erau flori și zumzet - dar numai în acel colț al grădinii. Uriașul și-a făcut ochii mari de uimire și bucurie: la poalele pomului cu roade argintii se afla băiețelul pe care-l îndrăgise așa de mult Uriașul. Deși trecuse mult timp, el era tot mititel și firav. Cum l-a văzut, Uriașul a luat-o la fugă pe scări, a trecut în grabă prin grădină și a ajuns în dreptul copilașului. Era destul de aproape cînd, deodată, s-a făcut roșu la față de supărare și l-a întrebat pe băiețel:

- Cine a îndrăznit să te rănească ?

A întrebat asta pentru că în palmele copilului se vedeau urme de cuie. Aceleași semne le avea și pe micile tălpi.

- Cine-i acela care a îndrăznit să te rănească ? a strigat Uriașul. Spune-mi și o să iau sabia și-am să-l provoc la luptă.

- Nu e nevoie ! i-a răspuns copilul. Acestea sunt urmele Dragostei.

- Cine ești tu ? Să fii tu oare Cel pe care-L aștept ? l-a întrebat Uriașul.

O stranie admirație l-a cuprins pe Uriaș și el a îngenunchiat în fața copilului.

Copilul i-a zâmbit și i-a spus:

- Cândva mi-ai permis să mă joc în grădina ta, iar acum vei merge cu mine în grădina mea - Raiul.

După-amiază, când copiii au venit în grădină, l-au găsit pe bătrânul Uriaș sub copac, fără suflare și acoperit de flori albe.

The Selfish Giant by Oscar Wilde


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu