luni, 6 ianuarie 2014

OSPĂȚUL - de Călin Gruia






Reconstituire - Tracii - așa arăta Lisimah și oastea sa




O îndepărtată legendă spune că Lisimah, rege în Tracia, care stăpânea cu mii de ani în urmă pământuri în dreapta Dunării, nu vedea cu ochi buni țara geților și de aceea isca războaie pentru a-i cuceri cetățile pe care Dromihetes, regele geților, le  ridicase pentru apărare. Lisimah avea oaste îndrăzneață și puternică, și el însuși învățase meșteșugul războaielor de la Alexandru Macedon; și poate tot de la el rămăsese și ambiția de a-și mări, prin sabie și foc, împărăția; dar multe încercări ale lui au dat greș.

În una din bătălii, fiul lui Lisimah - Agatocles - căzu prizonier la geți. Dromihetes dădu porunci să nu i se facă nici un rău, fiului de rege și-l ținură la curtea lui ospătându-l cu bucate alese și înconjurându-l cu multă cinste. Purtarea regelui geților îl neliniștea însă mult pe tânărul fiu de rege. Nu putea pricepe ce i se pregătește și de multe ori se ruga de regele Dromihetes să facă mai repede ceea ce are de făcut, gândindu-se pesemne la moarte. Dromihete îl îmbărbăta și-l îndemna să aștepte cu răbdare ziua răsplății.

- De ce ești întristat ? Oare nu mă port bine cu tine ? Oare cineva din slujitorii mei te-au jignit ? Cu ce strai strălucitor să te îmbrac ? Ce podoabe să-ți pun pe degete ? Cu ce să-ți desfăt inima, Agatocles ? ...Ai putea să ne ierți de multe. Suntem încă prea săraci, îi spunea adesea Dromihetes, în timp ce-l îndemna la masă cu vinuri neprețuite.

Agatocles se îngălbenea, tremura, și nu-i putea răspunde nimic. În mintea tânărului fiu de rege se  nășteau fel de fel de gânduri care de care mai ciudate, mai întunecate. Purtarea lui Dromihetes i se  părea nespus de cruntă. Ar fi dorit să trăiască în temniță, să fie supus la chinuri și astfel ar fi primit mai bucuros moartea pe care presimțea că i-o  pregătește în taină și cu multă viclenie regele geților.


Într-o dimineață, Dromihetes porunci să-i fie adus  înainte Agatocles și-i spuse:

- Bucură-te, fiul lui Lisimah, ziua multașteptată a sosit.

- Ce crud ești, Dromihetes ! de-aș avea cum, te-aș ucide pe dată, spuse îngălbenindu-se Agatocles. Ți-aș da foc cetăților, ți-aș nimici oștile ! Strivește-mă odată și nu mă mai chinui atât. Eu în țara ta am venit ca dușman, nu ca oaspete. Cheamă-ți slujitorii să-mi curme zilele. Moartea mă așteaptă ! Ucide-mă dintr-o dată ! Și mai repede !

- Nici nu m-am gândit la una ca asta, tinere. De ce mă judeci după obiceiurile voastre ?...Ești liber să te întorci la tatăl tăi, în țara ta !...

Și o ceată de ostași îl duseră pe fiul lui Lisimah sub pază strașnică până la Dunăre, și urcându-l într-o barcă, îl lăsară să treacă în voie apa. Și cică vâslind spre mal, Agatocles se tot uita mereu în urmă, temându-se ca nu cumva geții să-l tragă într-o cursă și să-l omoare.

Dar purtarea geților nu izbuti să înfrângă trufia lui Lisimah. De aceea, nu multă vreme de la întoarcerea fiului său, îmbătate încă de biruințelepe care le dobândiseră în Asia, și trecu Dunărea.

Dromihetes aflase din vreme, prin iscoade, de planurile lui Lisimah. Împreună cu căpeteniile lui de frunte bău apă din fluviul sfânt, din Dunăre, să prindă puteri și aduse jertfe „cerului senin”, apoi își strânse oștile și se feri din calea dușmanului.

Era în toiul verii. Lisimah nu-și adusese destule provizii: știa cât e de bogată țara geților în grâne, în turme de vite, în miere de albine, în vin. Dar cum puse piciorul pe malul stâng al Dunării, văzu lanurile în flăcări, satele în flăcări, fântânele secate. Cu cât înainta, cu atât pământul geților ardea, pustiindu-se. Și nu întâlni Lisimah nici turme de oi pentru hrană, nici stupi de albine, nici vin pentru sete. Pârjolul îl înconjura din toate părțile. Lisimah se îngâmfa însă și mai tare, spunând:


„Nemuritorii” au fugit de teamă. Își părăsesc țara. Pământul însă nu-l pot lua cu ei. Unde-i pârjol vor crește iarăși ierburi. Aurul rămâne în măruntaiele  pământului, turmele se vor întoarce din munți în câmpii. Numai geții fug fără gând de întoarcere, „nemuritorii”...

Și Lisimah înainta, înainta spre inima țării, purtându-și după el carele de război, unde i se aflau corturile de mătase, blidele de aur și covoarele pe care le așternea sub picioare, la popasuri.

De la o vreme,pe ostașii lui începu să-i chinuie foamea, setea, dar trufașul rege nu ținea seamade  nimic și înainta, înainta, pe pământul pustiit și pârjolit.

Deodată, pe neașteptate însă, armia lui fu înconjurată din toate părțile de oastea lui Dromihetes, care parcă răsărise din pământ, din lanurile fumegânde, din codrii întunecoși... Se strânse roată în jurul dușmanului ca o cingătoare de fier; căci străluceau lăncile geților și vârfurile săgeților lor în lumina soarelui, ca focul. Lisimah nu-și putu  desfășura oștile pentru bătaie. Strâns din toate părțile, ca într-un clește puternic, Lisimah fu nevoit să ridice steag de pace. La picioarele lui Dromihetes începură pe dată să crească movile de săbii, movile de săgeți și suliți, coifuri și armuri. Carele de luptă ale lui Lisimah, cu toate bogățiile aflate în ele, se încolonară în urma carelor lui Dromihetes.  Și când toată oastea lui Lisimah fu dezarmată, Dromihetes se îndreptă spre bătrânul și nefericitul rege Lisimah, și-i spuse:

- Fii binevenit la noi !

Dup aceea oștile înfrânte, împreună cu regele lor, cu familia lui, cu marile căpetenii, fură îndreptate spre cetatea Helis.

- Moarte lui Lisimah, strigau pe drum geții bărbați și femei, tineri și bătrâni, înconjurând convoiul captivilor. Moarte lui Lisimah ! Să ni-l dai nouă, Dromihetes, să-l judecăm ! Să-i plătim urmele lăsate prin țara noastră.

Dar Dromihetes își potoli supușii prin vorbe blânde și înțelepte. Ajuns în cetate, regele geților dădu poruncă să se pregătească un mare ospăț.

Lisimah, împreună cu familia lui, căpeteniile de frunte - toți întunecați la chip - își așteptau sfârșitul. Dar iată că Dromihetes intră în cortul lui și-i spuse:


- Te poftesc, rege Lisimah, la ospățul ce-l dau geții,în cinstea voastră.

- Ospăț ? Ce ospăț ? Al morții ? întrebă Lisimah, ștergându-și tâmplele argintii de broboanele reci de sudoare.

Dar mare-i fu mirarea când intră în sala ospățului și când văzu cupele și talerele lui de aur pline cu vin și bucate, iar covoarele scumpe, așternute anume pentru el și ai lui. Alături de masa tracilor se întindea masa geților. În loc de covoare așternuseră paie de grâu, în loc de talere de aur, aveau străchini de lut și lemn, în loc de cupe aurite, ulcele de pământ. Tracilor li se aduse mâncăruri alese, geților bucate simple. Însuși Dromihetes bău vinul dintr-un  corn de bivol. Se uitau învinșii la masa încingătorilor și nu le veneau să-și creadă ochilor. Dromihetes îl întrebă pe Lisimah:

- Spune-mi, dintre aceste două mese de ospăț, care-i cea regească ?

- Asta la care stau eu !

- Atunci ce-ați căutat la sărăcia noastră ?

- Abia acum îmi dau seama că m-ai învins, Dromihetes, răspunse Lisimah și m-ai învins pentru totdeauna.

Dromihetes mai adăugă:

- Toate podoabele tale, care au căzut în mâinile noastre, nouă nu ne sunt de nici o trebuință. De aceea, iată ți le dăruiesc. Străchinile noastre de lut, ne sunt mult mai scumpe, după cum ni-i scumpă libertatea, după cum ni-i scump pământul pe care-l facem să rodească.

Legenda spune că fața bătrânului Lisimah s-a întunecat, că a tăcut multă vreme neatingându-se nici de mâncăruri, nici de vinuri. Și abia târziu ar fi strigat:

- Cu adevărat geții sunt nemuritori !







Geto - Dacii - perioada de dinainte de cucerirea romană (inclusiv așa arătau în povestea noastră)




File:Dacian women.JPG

Robert de Spallart - secolul 19 - deseneale popoarelor din antichitate din cartea „Tablouri istorice ale costumelor și obiceiurilor principalelor popoare ale Antichității” - aici femei Geto-Dace





5 comentarii:

  1. Este foarte interesant!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si mie mi-a placut foarte mult ! Multumesc pentru vizita si pentru comentariul tau ! Vara frumoasa !

      Ștergere
    2. ai dreptate,foarte frumos si interesant!!!!

      Ștergere
  2. Ador aceasta povestire!!!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Andreea, pentru vizita si pentru comentariul tau; faptul ca ti-a placut povestirea spune despre tine ca esti curajoasa si ca iubesti trecutul tarii noastre si esti mandra ca esti romanca ! Si eu sunt mandra ca apartin acestui pamant desi, cateodata, sunt si necajita: dar asa-i cand iubesti: si parintii ne cearta pentru ca ne iubesc si ne doresc binele, nu ? O vara frumoasa, Draga Andreea !

      Ștergere