sâmbătă, 4 ianuarie 2014

O POVESTIRE EXTRAORDINARĂ ! - ÎNTÂIUL DRUM de Ion Agârbiceanu










Flutură rar câte un fulg de nea prin văzduhul sur. Se opresc pe-o clipă nehotărâți, apoi coboară iar și iar se opresc. Parcă le pare rău după înălțimea din care vin, se simt străini în lume și se tem de ce vor afla, jos, pe pământ.

Uneori îi prinde o undă de vânt și-i mătură, de nu se mai văd și trece o vreme până îndrăznesc să coboare alții. Îi mătură și din curte, de pe  pământul înghețat pe care s-au așezat, ușor, ca niște scame de pene.

Nu e frig. A fost înainte cu câteva zile, până a înghețat tina. Acum e bine. Se tot încearcă să ningă și nu poate. Se pare că iarna și-a uitat din anul trecut cum să-și scuture cojocul.

Lelea Anuța e necăjită tare. Copilul cel mic, sugaciul, orăcăie ca o broască în leagăn. I-a dat să sugă, dar n-a vrut. Își încrețește și-și strâmbă obrăjorii și strigă tare, parcă speriat.

Îl ridică iar din leagăn și-i dă sânul plin și alb,  dar broscoiul se ferește, se învinețește la obraz, și zbiară din răsputeri.

Așa o fierbe de azi dimineață.

- Ce te doare, puiule, ce te doare ? Of, Doamne ! De ce vor mai avea dureri și copiii ?

Îl pune iar în leagăn și Ioniță, frățiorul cel mare, se și repede să-l legene în locul mamei sale, cuprinsă de trebi, cât nu mai știe unde-i este capul.

- Haia, haia ! Haia, haia ! mormăie cadențat copilul.

- Mai încet, mai încet, Ioniță, că-l răstorni.

Leagănul se balansează uneori, să ajungă cu fundul deasupra.

Ioniță mormăie tot mai tare și cât poate el de gros, să acopere plânsul sugaciului, să-și poată vedea mamă-sa de lucru.

- Haia, haia ! Haia, haia !

Rar, aruncă ochii pe fereastră. Parcă ninge mai bine. Vântul țiuie uneori în strașina lungă, și fluieră scurt prin horn, și atunci flacăra din vatră se tupilează pe-o clipă, se topește repede, coborând pe  tăciuni, ca și când ar fi gata să se stingă. Dar în clipa următoare învie iar.

Leagănă cu putere, cu stăruințămare. Poate adoarme cel mic. El vede și simte că mamă-sa e îngrijorată, dar de la o vreme îi vine greu și lui să mai audă plânsul frățiorului; parcă i-a intrat prin urechi până în mijlocul capului.

- Grijește, mă, că-l dai peste cap ! Leagănă mai încet.

Cum să legene mai încet ? De la o vreme se uită cu dușmănie la cel ce zbiară mereu.

Mamăs-a iasă și vine și iar iasă. Are treabă în tindă, în cămară, prin curte după lemne. Au făcut foc în camera dinainte și aici fierbe și mâncarea pe vatră. Rar privește și ea pe geam: ninge rar și acum. Rar, dar vântul se întețește.

Într-un târziu sugaciul a adormit.

- Încet, Ioniță, de tot încet !

Ioniță ar lăsa bucuros leagănul și s-ar duce la fereastră să vadă cum ninge. Dar dacă se deșteaptă și plânge iar ? Acum e așa de bine în cameră, în liniștea mare ce s-a pus. Privește cu încântare jocul flăcărilor pe vatră, deasupra lemnelor înnegrite. Par când săbiuțe ascuțite, când săbii late, când fuioare despletite. Și rar vântul fluieră prin horn și parcă scuipă foc.

Lelea Anuța începe deodată să caute cu înfrigurare prin solnița agățată într-un cui. Nu află ce caută, o ia din cui, o întoarce cu capul în jos și o scutură pe masă. Dar nu se scutură decât câteva fire de sare. Trece în tindă, caută în oale, intră în cămară, răscolește pretutindeni și iar vine. E neliniștită, îngrijorată.

- Măi Ioniță, n-ai văzut tu pe undeva sarea ?

- În solniță, mamă.

- Nu mai este în solniță. S-a isprăvit.

- Poate în tindă, în oala de fier, cea crăpată.

- Nu mai este nici acolo.


Copilul se gândește: unde a mai văzut el sare ? Dar nu-și aduce aminte să fi văzut într-alt loc.

- N-am cu ce săra nici mămăliga, nici mâncarea. Ce să fac ? Aș da o fugă până la prăvălie, dar mă tem că se va deștepta copilul.

La gândul să rămână singur cu cel din leagăn, Ioniță se acri tot. Ce să facă dacă se va trezi urlând ? Alta era cu mamă-sa acasă: putea să plângă cât de tare, nu se temea de vreo primejdie.

- Să mă duc să cer împrumut de la vecina, mamă !

- Du-te și vino repede.

Dar vecina nu avea, chiar acum o pusese în fasole și mămăligă, pe care a avut-o.

Și nu avea nici cealaltă vecină.

- Va veni tatăl tău de la pădure și nu pot face mâncarea.

Și, necăjită, lelea Anuța începu să caute iar. Nu află nimic.

- Știi ce, mamă ? Niță doarme acum și nelegănat,  mă duc eu la prăvălie să cumpăr sare.

- Tu ?

- Știi că am mai fost și cu dumneata.

- Cu mine ai fost, dar singur nu. Singur nu știi nici unde e prăvălia.

- Ba știu. Cunosc casa. Are table verzi la  ferești.

- Are, da' pân-acolo, prin câte hudițe trebuie să treci ? Te vei rătăci și nu vei mai ști veni nici acasă.

Ioniță zâmbi.

- Cum să nu știu ? Las' pe mine. Dă-mi bănuții și o traistă și îndată-s cu sarea acasă.

Ce să facă mamă-sa ? Nu se îndură să lase pe cel din leagăn. Era bolnăvior, de bună seamă, și trebuia să vadă și de mâncare.

Își aruncă ochii pe fereastră. Ningea mai des, cu fulgi mari, lânoși. Vântul se mai potolise.

- Ia-ți pieptarul și îmbracă-ți clicinul cel bun. Ia-ți și căciula.

Copilul se repezi să se îmbrace.

Mamă-sa deschise lada și adună din lădița ei, cu mare silă, douăzeci de bani de aramă. Căută o traistă mică și i le dădu lui Ioniță.

- Să-ți iei și bâta, să nu-ți iese în drum vreun câne.

- Mi-o iau, zise curajos copilul, aruncându-și traista după cap. Îmbrăcat, cu căciula în cap, părea mai mare de cinci ani trecuți câți avea.

Banii de aramă îi legă mamă-sa în colțul năfrămuții lui cu rândunele și i-o puse în buzunarul clicinului.

- Aici sunt douăzeci de bani, Ioniță. Tu să dai năfrămuța lui jupânul și-i va număra el. Să-i spui numai atâta: m-a trimis mama să-i dai sare de banii legați aici.

- Păi, eu nu pot spune: să-mi dai sare de douăzeci de bani ?

Ioniță se simți jignit.

- Da', mamă, eu știu și număra până dincolo de douăzeci.

- Știi, cu greșeli.

- Acum nu mai greșesc. Dumneata nu m-ai auzit de mult cum număr.

- Bine, bine ! Tu să dai jupânului, să dezlege banii și să-i numere el. N-ar fi rușine să-i numeri tu și să greșești ?

Lelea Anuța ieși cu el din tindă, să-l ducă până la portiță.
Dar cum ieși în curte - altă îngrijorare: ningea tot mai tare.

- Măi Ioniță, eu zic să nu te mai duci tu nicăieri.

- Ba mă duc !

- Dar nu vezi cum ninge ?

- Las' să ningă, doar îs cu căciula !

Bâtă avea zdravănă, cu măciucă, o bâtă de corn, călită la foc de tatăl său. Să poftească să se ia vreun  câne de el !

Porni pe uliță la vale, spre vatra satului, unde era prăvălia, iar mamă-sa se grăbi în casă la cel din leagăn. Nu mai era așa de îngrijorată. Dacă se va încurca în hudițe, îi va arăta vreun om unde e prăvălia. Apoi, de ! Copilul era mărișor acum. Frig nu era. Vântul încetase aproape.

Cu bâta în mână, cu trăistuca după grumaz, Ioniță mergea vârtos prin zăpada moale care abia albise ulița. În urma lui rămâneau urme negre, căci zăpada i se lua pe tălpile opincuțelor.

Ulița era pustie. Țipenie de om nici prin curți. Nici un lătrat de câne. Era o liniște și o pace, cât lui Ionică îi părea că aude fâșiitul fulgilor de nea, care cădeau tot mai deși și se roteau uneori ca un potop de fluturi.

Se silea să-și amintească prin câte hudițe trebuia să treacă până la prăvălie. Prin vro patru, ba parcă prin vro cinci, căci în vatra satului ulițele erau mai scurte și se încrucișau mereu. Dar încă nu ajunsese până acolo. Mai avea, ulița lor era tare lungă.

Înaintea unei portițe văzu un câne mare, ciobănesc, unul alb, mâțos, și își strânse bine bâta în mână. Dar cânele nu-i avu grija, părea că nici nu-l văzuse. Ședea liniștit în coadă și se uita și el cum ninge. Părea că pacea și liniștea din văzduh intrase și în el.

După ce trecuse de el, Ioniță mai înturnase o dată  capul peste umăr: cânele era nemișcat la locul lui.


Dar acum începu să ningă mai tare ! Și văzduhul parcă se cobora tot mai jos. Se opri o clipă să scuture căciula: mai gros de un deget era stratul de zăpadă ce se așezase pe fundul ei.

Se văzu deodată la o încrucișare de ulițe. Pe care să apuce ?

Vezi că ulițele și casele albite de zăpadă nu mai semănau  cu cele pe care le văzuse el când a fost cu mamă-sa la prăvălie: ajunsese parcă pe un tărâm  nou. Totuși nu stătu mult pe gânduri și porni pe una. Nu merse douăzeci de pași și nimeri într-alta, care cârmea la stânga. La capătul ei intră într-o uliță mai largă, apoi în alta strâmtă de tot. Asta se înfunda într-o poartă. Nu ! Pe-aici nu fusese cu mamă-sa. Se întoarse și tot orbocăind prin zăpada ce cădea acum ca o perdea, se trezi iar în ulița pe care venise.

Începu să asude. Nu-i era clad, dar începu a se teme că nu va afla prăvălia. Porni înapoi și intră într-altă uliță, pe care nu fusese încă. Dacă ar fi fost i s-ar fi cunoscut pașii, căci acum lăsa urme adânci în zăpadă.

Nu era țipenie de om, nu zbura nici o pasăre, nu cucuriga nici un cocoș, nu lătra nici un câne. Numai zăpada cădea în perdele tot mai dese și lumina se micșora, deși încă nici amiazi nu era.

Ioniță se opri și își încordă din nou gândurile. Deodată îi veni în minte că de-a stânga prăvăliei, nu prea departe, era biserica. Vezi bine ! Cum nu s-a gândit până acum ?

Va căuta să vadă turnul, dar cum nu știa unde se află, nu știa în ce parte să-l caute. Așa că se învârti încet în jurul lui și privi în toate părțile.

Dar nu vedea mai departe de o aruncătură de băț. Sus, perdeaua de zăpadă era parcă și mai deasă.

Începu să asude și mai tare. Va mai afla prăvălia ?

Porni cu hotărâre pe altă uliță și ajunse într-o  nouă fundătură. El era singura vietate care se  mișca pe drum, alb tot în potopul de ninsoare care sporea mereu.

Oamenii erau prin case, prin grajduri, făceau prin șuri mestecături de fân și paie pentru vite. Toată lumea era mulțămită că ninge, că au scăpat de gerul sec. Pacea tainică ce cobora odată cu ninsoarea intrase în toți.

Cum trecu de vreo trei ori pe aceleași ulițe, atrase atenția unui bătrân care privea pe fereastra unei case. Cine să fie copilul ăsta care se tot învârte pe-aici ? Când îl văzu iar, ieși în drum.

- Ce-i cu tine, mă Prâsleo ? Ce cauți pe-aici ?

- Că nu mă cheamă Prâslea, ci Ioniță, suspină copilul, care era gata de mult să plângă.

- Fie și Ioniță ! Ce cauți ?

- M-a trimis mama după sare și nu aflu prăvălia.

- Ai mai fost la prăvălie ?

- Am fost cu mama, dar atunci nu era zăpadă și acum nu mai cunosc ulițele.

- Dacă-i așa, vino după mine.

Bucuros, Ioniță zâmbi și porni după bătrân. Nu-i mai păsa pe ce ulițe trece. Îndată se trezi înaintea prăvăliei.

- Ei, acuma știi ?

Copilul își uită să-i mai mulțumească bătrânului și intră repede în prăvălie.

În odăița ticsită de rafturi și de miresmele diferite ale mărfurilor, în aerul acela ciudat pe care Ioniță nu-l mai uitase de când a fost întâia oară la prăvălie cu mamă-sa, copilul se simți parcă mai în putere.

Jupânul de după tarabă îi zise, ridicându-și barba lungă și albă de pe o carte groasă în care citise:

- Măi copile, ieși și te scutură afară de zăpadă, nu aici.

Ioniță ieși și se minună ce strat gros de nea se pusese pe fundul rotund al căciulei și pe mânecile clicinului. Opincile încai erau hăbucite cu zăpadă până la curelele ce-i înfășurau gleznele.

- Să faci bine să-mi dai sare de dăuăzeci de bani, vorbi Ioniță intrând și întinzându-i jupânului năfrămuța pe care o scoase din buzunar.

- Ce vrei cu batista asta ?

- Acolo-s banii legați într-un colț. Jupânul luă năfrămuța cu rândunici, dezlegă colțul, luă banii de aramă și-i numără.

- Nu-s, numai optsprezece, zise jupânul cu un zâmbet viclean în colțul gurii.

- Ba-s douăzeci !

- De unde știi tu ?

- Păi, mama i-a legat acolo.

- Și i-a numărat ea ?

- Mi-a spus că a legat douăzeci de bani să nu-i pierd până la prăvălie.

- Așadar nu i-ai numărat tu ?

- Nu !

- Vin și-i numără aici pe tarabă, și vei vedea că sunt numai optsprezece.

- Douăzeci trebuie să fie, așa mi-a spus mama și ea știe număra și nu minte.

Zâmbetul se înteți pe obrajii jupânului cât se mai vedeau din barbă.

- Vino și numără-i, să nu zici că te-am înșelat.

Ioniță nu se apropie de tarabă

- Vine vreme că tu nu știi număra până la douăzeci !

- Ba știu și după douăzeci.

- Dacă știi, vino și-i numără !

Copilul se apropie de tarabă și începu a număra banii, tot luând câte unul din grămadă și punându-i deoparte pe scândură.

- Vezi că-s douăzeci ? zise el triumfător. Doar mama nu minte !

- Mie mi-au ieșit numai optsprezece, zâmbi jupânul. Hai să-i mai număr o dată.

Și-i mai numără sub supracegherea lui Ioniță.

- Stai, că ai zis cincisprezece de două ori. Jupânul râse.

- Se poate să ai dreptate, că omul bătrân mai iute greșește.

- Păi am dreptate, jupâne ! Doar nici eu nu mint, ca și mama.

- Și zici că știi număra și după douăzeci ?

- Știu până la o sută. Mama nu mă crede, da' eu știu. M-a învățat Mitruț.

- Cine-i Mitruț ?

- Un copil vecin cu noi care umblă la școală.

- Eu nu te cred ! Ești prea mic să știi număra până la o sută. Hai să auzim.

Ioniță își uită și de sare și de ninsoare și începu a număra. Era vorba de ambiția lui.

- Bravo, măi copile ! Știi bine. Nu mă mir că așa de mic te-a trimis mamă-ta după sare pe o vreme ca asta !

Jupânul îi luă trăistuca, îi măsură sarea și i-o puse pe tarabă. Până luă Ioniță traista după cap, jupânul căută prin câteva rafturi și-i dădu o fluierice roșie de zahăr. Dar era chiar fluierice, bătrânul o probă: fluiera ascuțit.

Mai văzuse Ioniță astfel de fluierici pe la copii, dar el nu avusese niciodată. O luă în mână, o privi cu admirație, apoi deziluzionat o întinse peste tarabă jupânului.

- Nu mai am alți bani, zise el supărat.

- Nu trebuie nici un ban. Ți-o dau pentru că ai știut număra până la o sută.

Copilul stătu pe gânduri.

- Ia-o, mă Ioniță, dacă ți-o dă jupânul, ce mai stai pe gânduri, vorbi la spatele lui un om care intrase între timp în prăvălie.

Copilul se întoarse și-l văzu pe Ionu Linii, un om de pe ulița lor, care avea în mână o sticlă unsuroasă.

Ioniță întinse cu neîncredere mâna și luă fluiericea.

- Ăsta-i un copil deștept, zise jupânul; câtu-i de mic și mi-a numărat până la o sută.

- Păi seamănă cu maică-sa, care-i deșteaptă foc, răspunse omul, în vreme ce jupânul îi umplu sticla cu gaz.

Ioniță mulțumi jupânului și ieși din prăvălie cu Ionu Linii.

Ningea și acum ? Potop ! În câteva clipe se albiră amândoi.

- N-am mai pomenit așa ninsoare ! se miră rumânul.

Ce noroc că venise și el la prăvălie ! Acum chiar nu ar mai fi știut pe unde să iese la ulița lor.

Numai ei doi înaintau pe drum, prin amarnica ninsoare: curgeau, nu alta, fulgii lânoși, mari și grei, cât aproape se înnoptase.

- Da' cum de-ai venit tu la prăvălie, măi Ioniță ?

- Păi tata-i la pădure și copilul cel mic plânge tare, se vede că-i bolnav, zice mama. Și ea n-a putut veni.

- Da' văd că ai bâtă bună !

- Păi, cum ! Dacă mi-ar fi sărit un câne în drum ?

- Să n-ai grijă, că acum cânii zac în culcușurile lor și miroasă zăpadă.

- O miroasă ? se miră copilul.

- Păi cum ! Să vadă ce fel de iarnă se va pune ? Una slabă, sau una geroasă. Cânii cunosc după mirosul celei dintâi zăpezi...

Olio ! Dar cum se schimbase și casa, și șura, și curtea, și gardul lor, și acoperișul portiții, de când a plecat el la prăvălie ! Gata să nu le mai cunoască.

Mamă-sa îl aștepta tare îngrijorată.

- De ce ai stat așa de mult, măi copile ? Mă temeam că te-ai rătăcit și nu mai afli prăvălia, pe ninsoarea asta.

În loc de răspuns, Ioniță își scoase trăistuca cu sare de după cap, o puse pe masă, apoi duse la gură, întors către perete, fluiericea cea roșie de zahăr și o probă.

Un țiuit ascuțit răsună în cameră.

- Ce-a fost asta ? îl întrebă maică-sa.

El îi arătă fluiericea.

- Mi-a dat-o jupânul, fără bani, pentru că i-am numărat până la o sută.

- Ai numărat tu ?

- Păi cine altul, că eram singur cu jupânul în prăvălie.

Și Ioniță avu o singură părere de rău: că nu putea fluiera și cel din leagăn cu fluiericea pe care i-o tot punea la gură.



Изображение




14 comentarii:

  1. E foarte frumoasa povestirea....un peisaj extraordinar

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur nespus că și-a plăcut. Sunt foarte convinsă că ficare dintre noi ne regăsim ăn povestirea asta minunată: eu îmi amintesc că uneori mă vitejeam la fapte mai mari decât m-ar fi îndreptățit vârsta...apoi mă cuprindea teama dar....îngerașul era acolo și izbuteam ..ca să zic așa...amândoi.

      Ștergere
    2. Doina, sa stii ca pe mine nu ma intereseaza ce spui tu de ingerasi sau alte chestii...!

      Ștergere
    3. Mare Anonim al Mitocăniei, mă mir cum ai descoperit acest blog - cu siguranță căutai altceva...poate niște poze frumoase...

      Ștergere
  2. Recitesc această povestire ori de câte ori mi se face dor de iernile copilăriei mele. Știți ce mă încântă cel mai mult la o poveste? Faptul că în timp, încep să percep altfel textul citit, iar de fiecare dată când îmi rearunc privirea spre o povestire citită deja, parcă totul începe să aibe alte conotații, cuvintele iau alte forme și personajele prind viaţă! A fi vrăjit de poveștile din copilărie, înseamnă întocmai a trăi o viață interioară de poveste!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și eu revin la ea când mi se face dor de copilărie. Marii scriitori sunt nemuritori prin operele lor tocmai prin aceasta: în orice colț al lumii, în orice timp sunt valabile. Cât despre copilul din noi...eu cred că este puritatea aceea sfântă care nu ne părăsește niciodată pentru că nu este a noastră, ne-a fost dată și orice am face, oricâte transformări am suferi....lumina aceea a bucuriei neîntinate rămâne și rezonează ...Mulțumesc pentru comentariul tău atât de frumos; sunt sigură că trăiești frumos în lumea ta lăuntrică ! Nu așa facem toți ?

      Ștergere
  3. Foarte frumoasa povestirea dar la sfarsit cam trista... nota 10 respect :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că ți-a plăcut. Da, sărăcia este tristă dar puținul acela este uneori mai dătător de pace sufletească decât bogățiile dătătoare de temeri. Sigur, când ești copil nu știi asta și ți se pare nedrept.
      Îți mulțumesc foarte mult pentru comentariul tău și aprecierea foarte amabilă ! Și tu meriți respect pentru educația ta aleasă !

      Ștergere
  4. Răspunsuri
    1. Mă bucur că ți-a plăcut povestirea ! Pe mine mă copleșește cu duioșia ei și o recitesc din când în când. Îți mulțumesc că ți-ai luat din timp și ai scris...uneori, un cuvânt frumos valorează foarte mult iar pe mine mă bucură pentru că arată că munca mea este utilă. Își doresc să ai o viață frumoasă și plină de lucruri deosebite, care să-ți bucure inima și sufletul.

      Ștergere
  5. Foarte frumoasa povestea!!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Într-adevăr, foarte înduioșătoare și mă bucur că ți-a plăcut. Am postat de curând o altă povestire plină de duioșie, se numește „Florian! de Alexandru Cazaban. Dacă îți plac povestirile care ne ating sufletele, poate o citești și pe aceasta, este foarte scurtă. Îți doresc un an 2015 plin de realizări ! Mulțumesc pentru vizită !

      Ștergere
  6. Frumoasă poveste , meritati nota 10 va mulţumesc , cu respect pt. Doina va

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur mult că ți-a plăcut povestea, Maryam ! Mulțumesc și pentru notă (mi-a adus un zâmbet plin de amintiri plăcute din vreamea când eram școlăriță ) dar magicianul a fost Ion Agârbiceanu. Să ai o viață plină de FRUMOS !

      Ștergere