PENEȘ CURCANUL - de Vasile Alecsandri

Constantin Turcanu, cunoscut in cultura romana drept Penes Curcanul, l-a inspirat pe poetul Vasile Alecsandri in creionarea personajului, devenit legenda, din poezia ”Penes Curcanul”. Ramane in istorie ca fiind un erou al Tarii Romanesti, decorat cu cele mai multe medalii. PENEȘ  CURCANUL de Vasile Alecsandri Plecat-am nouă din Vaslui, Şi cu sergentul, zece, Şi nu-i era, zău, nimănui  În piept inima rece.  Voioşi ca şoimul cel uşor  Ce zboară de pe munte,  Aveam chiar pene la picior, Ş-aveam şi pene-n frunte.  Toţi dorobanţi, toţi căciulari,  Români de viţă veche,  Purtând opinci, suman, iţari Şi cuşma pe-o ureche.  Ne dase nume de Curcani  Un hâtru bun de glume,  Noi am schimbat lângă Balcani  Porecla în renume!  Din câmp, de-acasă, de la plug  Plecat-am astă-vară Ca să scăpăm de turci, de jug  Sărmana, scumpa ţară. Aşa ne spuse-n graiul său  Sergentul Mătrăgună, Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,  Ne-am dus cu voie bună. Oricine-n cale ne-ntâlnea  Cântând în gura mare,  Stătea pe loc, s-ademenea  Cuprins de admirare;  Apoi în treacăt ne-ntreba  De mergem la vro nuntă? Noi răspundeam în hohot: "Ba,  Zburăm la luptă cruntă!"  "Cu zile mergeţi, dragii mei, Şi să veniţi cu zile!"  Ziceau atunci bătrâni, femei, Şi preoţi, şi copile;  Dar cel sergent făr' de musteţi  Răcnea: "Să n-aveţi teamă, Românul are şapte vieţi  În pieptu-i de aramă!" Ah! cui ar fi trecut prin gând Ş-ar fi crezut vrodată Că mulţi lipsi-vor în curând  Din mândra noastră ceaţă! Priviţi! Din nouă câţi eram, Şi cu sergentul, zece,  Rămas-am singur eu... şi am  În piept inima rece!  Crud e când intră prin stejari  Năprasnica secure,  De-abate toţi copacii mari  Din falnica pădure!  Dar vai de-a lumii neagră stea  Când moartea nemiloasă Ca-n codru viu pătrunde-n ea Şi când securea-i coasă! Copii! aduceţi un ulcior  De apă de sub stâncă, Să sting pojarul meu de dor Şi jalea mea adâncă. Ah! ochii-mi sunt plini de scântei Şi mult cumplit mă doare  Când mă gândesc la fraţii mei,  Cu toţi pieriţi în floare. Cobuz ciobanu-n Calafat  Cânta voios din fluier,  Iar noi jucam hora din sat,  Râzând de-a bombei şuier.  Deodat-o schijă de obuz  Trăsnind... mânca-o-ar focul!  Retează capul lui Cobuz Ş-astfel ne curmă jocul.  Trei zile-n urmă am răzbit  Prin Dunărea umflată, Şi nu departe-am tăbărât  De Plevna blestemată. În faţa noastră se-nălţa  A Griviţei redută, Balaur crunt ce-ameninţa  Cu gheara-i nevăzută. Dar şi noi încă o pândeam  Cum se pândeşte-o fiară  Şi tot chiteam şi ne gândeam  Cum să ne cadă-n gheară? Din zori în zori şi turci şi noi  Zvârleam în aer plumbii  Cum zvârli grăunţi de păpuşoi  Ca să hrăneşti porumbii. Şi tunuri sute bubuiau...  Se clătina pământul! Şi mii de bombe vâjâiau  Trecând în zbor ca vântul. Şedea ascuns turcu-n ocol  Ca ursu-n vizunie.  Pe când trăgeam noi tot în gol,  El tot în carne vie... Ţinteş era dibaci tunar,  Căci toate-a lui ghiulele  Loveau turcescul furnicar,  Ducând moartea cu ele.  Dar într-o zi veni din fort  Un glonte, numai unul, Şi bietul Ţinteş căzu mort,  Îmbrăţişându-şi tunul.  Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad  Erau în sentinele.  Fierbea văzduhul ca un iad  De bombe, de şrapnele.  În zori găsit-am pe-amândoi  Tăiaţi de iatagane,  Alăture c-un moviloi  De leşuri musulmane.  Sărmanii! bine s-au luptat  Cu litfa cea păgână  Şi chiar murind ei n-au lăsat  Să cadă-arma din mână. Dar ce folos, ceaţa scădea! Ş-acuma rămăsese  Cinci numai, cinci flăcăi din ea, Şi cu sergentul, şese!...  Veni şi ziua de asalt,  Cea zi de sânge udă! Părea tot omul mai înalt  Faţă cu moartea crudă. Sergentul nostru, pui de zmeu,  Ne zise-aste cuvinte:  "Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,  Copii, tot înainte!"  Făcând trei cruci, noi am răspuns:  "Amin! şi Doamne-ajută!" Apoi la fugă am împuns  Spre-a turcilor redută. Alelei! Doamne, cum zburau  Voinicii toţi cu mine! Şi cum la şanţuri alergau  Cu scări şi cu faşine!  Iată-ne-ajunşi!... încă un pas.  "Ura!-nainte, ura!..."  Dar mulţi rămân fără de glas.  Le-nchide moartea gura!  Reduta-n noi repede-un foc  Cât nu-1 încape gândul.  Un şir întreg s-abate-n loc,  Dar altul îi ia rândul.  Burcel în şant moare zdrobind  O tidvă păgânească. Şoimu-n redan cade răcnind:  "Moldova să trăiască!" Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,  Se zvârcolesc în sânge;  Nici unul însă, dragi copii,  Nici unul nu se plânge.  Atunci viteazul căpitan,  Cu-o largă brazdă-n frunte,  Strigă voios: "Cine-i Curcan,  Să fie şoim de munte!"  Cu steagu-n mâini, el sprintenel  Viu suie-o scară-naltă. Eu cu sergentul după el  Sărim delaolaltă. Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum,  Prin mii de baionete,  Urcăm, luptăm... iată-ne-acum  Sus, sus, la parapete.  "Allah! Allah!" turcii răcnesc,  Sărind pe noi o sută. Noi punem steagul românesc  Pe crâncena redută. Ura! măreţ se-naltă-n vânt  Stindardul României!  Noi însă zacem la pământ,  Căzuţi pradă urgiei!  Sergentul moare şuierând  Pe turci în risipire,  Iar căpitanul admirând  Stindardu-n fâlfâire! Şi eu, când ochii am închis,  Când mi-am luat osânda:  "Ah! pot să mor de-acum, am zis  A noastră e izbânda!"  Apoi, când iarăşi m-am trezit  Din noaptea cea amară, Colea pe răni eu am găsit "Virtutea militară"!... Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept  Această mână ruptă, Să-mi vindec rănile din piept,  Iar să mă-ntorc la luptă, Căci nu-i mai scump nimică azi  Pe lumea pământească Decât un nume de viteaz Şi moartea vitejească! Mirceşti, august 1877