CINE, DOAMNE, FRUNZA - MI FURĂ ?
de Aurora Luchian
Pe-un salcâm, în fapt de seară,
Văzând frunza cum îi zboară,
Veştedă, prin vânt smintit;
Lacrimi reci l-au podidit.
Pe obraji aspri din scoarţă,
S-a pomenit dimineaţă
Cu un strat alb ca de nea
Şi prin tânguiri zicea:
- Cine, Doamne, frunza-mi fură?
Cine mi-a pus ca o zgură,
Peste scoarţă, strai lucios,
Iar ramu-i golaş, scorţos?
Prins cu ghearele de-o creacă,
Tacticos, aripa-şi freacă
Cu un plisc ca de oţel,
Un corb ager, mărunţel.
Auzindu-i tânguirea,
Temerea şi uluirea,
Ca un mentor instruit
Se opri din ciugulit.
Se-ntinse a relaxare,
Cu mină-mpăciuitoare,
Consolă bietul martir:
-Frunza stă ca musafir!
Primăvara înverzeşte,
Toamna-n cânt te părăseşte,
În sonate foşnitoare,
Ruginii şi plutitoare...
Cine-ţi fură frunza, ţie ?
Toamna hoaţă arămie !
|
