Părinții mei erau oameni săraci. Tata era pădurar.
Într-o zi de iarnă tata și mama au plecat în sat, după treburi. N-apucaseră ei bine să plece, că s-a stârnit o viforniță. Zăpada cădea de parcă o azvârlea cineva cu lopata. Văzduhul era numai răbufneli de vânt și vârtejuri.
- Cât sunt eu de bătrână, spuse bunica ce rămăsese și ea acasă, n-am apucat așa ceva ! Și doar ne aflăm la sfârșitul iernii, nu în toiul ei. În mulți ani, pe vremea asta mirosea a primăvară !
Bunica începu să-mi spună basme, doar m-o adormi, doar mi-o trece grija de părinți. Dar mie numei de somn nu-mi ardea.
Zic:
- De ce s-apucară să plece tocmai acum, bunicuțo ?
- Or fi având treabă...Știu ei ce știu !
- Cum o să vină înapoi pe așa vreme ?
- Lasă, nu le duce tu grija ! O să doarmă la cineva în sat.
Îmi venea să plâng, privind pe fereastră la prăpădul de afară. Crivățul se răsucea prin horn. Afară parcă fluierau o mie de hornuri.
Bunica adormise și se întrecea la sforăit cu vântul. Încet, încet, auzind cum sforăie, m-a prins și pe mine somnul. Am început să visez. Mi s-a părut că bate cineva la ușă.
- Deschideți, oameni buni ! Deschideți că vine să mă ia moș Viscol !
Rugămințile se amestecau cu un clinchet de zurgălăi. Venea moș Viscol în sanie de gheață, trasă de doi cai de abur înghețat. Iar zuegălăii erau țurțuri care se ciocneau unul de altul.
Și iar se tânguia glasul de la ușă:
- Deschideți oameni buni, că de nu am să mă sfârșesc la pragul vostru !
M-am repezit să-i deschid. A intrat o femeie tânără și frumoasă, cu părul lung de aur împletit cu flori. Brațele ei erau încărcate cu frunze verzi.
- Cine ești, zână dragă ? am întrebat-o plin de uimire.
- Primăvara ! îmi răspunse ea. Am văzut bordeiul acesta și am venit să mă adăpostesc. Moș Viscol aleargă după mine, vrea să mă prindă și să mă închidă în peștera lui din munți, să nu mai vin niciodată pe pământ. Rogu-te, copile, arată-mi un ascunziș, până o trece primejdia !
Am luat-o de mână și am dus-o într-un coșar întunecat, lipit de bordei. N-ajunsesem bine s-o pitesc și mă pomenii că cineva bate-n ușă, o zgâlțâie s-o scoată din țâțâni. Un glas gros porunci:
- Deschide !
- Cine ești ? Ce vrei ?
- Asta nu e treaba ta ! Deschide, că de nu, o dată suflu și zboară acoperișul cu tine cu tot !
Acoperișul n-a zburat dar a zburat ușa. M-am pomenit cu moș Viscol în bordei. Se uita în toate părțile.
- Unde e ?
- Cine să fie ?
- Știi tu cine !
- Ba nu știu deloc !
- Unde ai ascuns-o ?
- Lasă-mă-n pace, moșule, că mi-e somn !
- Stai că-ți arăt eu ție ! O să vie haita mea de lupi și va fi vai de pielea ta !
Nu isprăvise bine vorba moșul, că odată auzii niște lătrături. Ce-mi văzură ochii ? Câțiva lupi se ridicaseră-n două labe la fereastra bordeiului și se uitau la mine cu niște scântei galbene deasupra botului; îmi arătau dinții ascuțiți și cântau:
- Ham ! Ham ! Ham ! Ia seama bine
Că va fi amar de tine !
Pe Moș Viscol să-l asculți,
Că suntem aicea mulți !
Lupii se dădură jo, apoi începură să s-arate iar, tot unul câte unul. Cântau, se lăsau la pământ, și altul răsărea la fereastră.
Întâi s-a ivit unul mare cât un urs și cânta așa:
- Eu sunt lupul cel bătrân,
Cel mai mare, mai hapsân,
Vin din codrul cel adânc,
Sunt flămând, vreau să mănânc !
Pe urmă a venit o lupoaică:
- Ham ! Ham ! Ham !
Am venit și eu lupoaica,
Vreau să stau lângă focșor !
Fă-mi și mie un locșor !
După lupoaică, iată și un pui de lup:
- Eu sunt lupul cel mai mic,
Nu sunt mare, sunt pitic,
Dințișorii mi-au crescut,
Vino-coa' să te sărut !
Pe urmă iar se ridicau toți laolaltă, își puneau labele pe fereastră și se uitau la mine și cântau:
- Ham ! Ham ! Ham ! Ia seama bine !
Văzându-mă în primejdie, Primăvara a ieșit deodată din ascunzătoare:
Uite-mă, Viscole ! Ce poftești ?
- Să vii cu mine în sanie, să te duc în munți, să te ascund în peșteră, să mă lași în pace ! N-apuc bine să mă așez pe case și pe câmpii, pe livezi și pe ogoare, și odată mă pomenesc cu tine, cu soarele și cu vântul cald; îmi zvântați zăpada, îmi luați împărăția pământului !
- Zăpada e făcută să intre-n pământ, să topească semințele, să dea omului hrana cea de toate zilele ! îi răspunse Primăvara. Tu le ții toate înghețate, drumurile înfundate, apele înlănțuite. Ascultă-le cum gem sub acoperișul lor de gheață !
Și în aceeași clipă se auzi cântecul plin de jale al izvoarelor și al gârlelor.
Mur ! Mur! Mur !
Ne e dor de azur !
Dulce susur de izvor
Murmurat al apelor;
Stăm închise, fără viață,
În sicriul cel de gheață.
Pimăvară, primăvară
Dulcea noastră surioară,
Vino iar cu bunul soare,
Scapă-ne din închisoare !
- Ia auzi vorbă ! râse moș Viscol. Să poftească Soarele să se-arate, că odată îl trimit pe fratele meu Gerilă, să-l înghețe.
- Nu te mai lăuda atâta moșule ! îi răspunse Primăvara. Ți-a trecut vremea. Nu vezi că abia te-ai apropiat de foc și-ai început să te topești ? Dar când s-o ivi soarele ?
Și Primăvara, legând o ramură înflorită în jurul capului moșneagului, spunea un descântec pe care eu nu-l înțelegeam. Dar vraja descântecului se simți numaidecât. Pe obrajii lui moș Viscol, începură să se scurgă broboane de apă.
- Auleu, se sperie el, trecându-și mâna pe frunte, pe piept. A-nceput să-mi plouă în barbă ! Am început să mă topesc.
Și pe când vorbea, moș Viscol porni să se moaie, să se moaie, să se prefacă în șiroaie de apă, apoi în aburi care s-au înălțat spre cerul ce se însenina.
Fereastra se deschise singură și Primăvara se înălță ușor, ca un fluture uriaș și zbură departe...Un ciripit de păsărele se porni din toate părțile, apele gâlgâiau vesele, iar vântul de primăvară intra pe fereastră și aducea miros de viorele și de cireș înflorit.
Apoi m-am deșteptat. Mi-a părut rău că nu mai vedeam primăvara lângă mine.
Afară vifornița se potolise. Bunica se sculase și robotea prin casă. Mare mi-a fost bucuria când am auzit pe-afară glasul părinților.
Le-am ieșit înainte bătând din palme și strigând:
- Bine ai venit tăticule ! Mămico, bine ai venit ! Dacă v-ați întors voi acasă, a venit și primăvara !
