luni, 10 noiembrie 2014

UN OM ȘI-UN CÂINE - de Ion Pas



3416556_getImage_4 (492x460, 57Kb)

UN  OM  ȘI-UN  CÂINE

de  Ion  Pas



Să vă spun o istorioară pe care o știu de mult.

Era un vânător. Și vânătorul avea un câine la care ținea foarte
mult, deoarece câinele era mic și isteț. Oriunde pleca, îl lua și pe câine: la vânătoare, la plimbare, în sfârșit, pretutindeni.

Mâncarea cea mai bună lui Cioban i-o dădea (așa se numea câinele),
vorba cea mai drăgăstoasă pentru Cioban o avea.

Dar de la un timp, câinele a început să îmbătrânească. Se mișca anevoie, dintr-un loc într-altul, și nici vorbă nu mai era de agerimea-i de altădată. Stăpânul, care înainte nu știa cum să-l mai cocoloșească,
acum, văzând că nu mai e bun de nimic, nu-l mai învrednicea cu-o privire măcar.


O, și cât de îndurerat se simțea bietul câine din pricina aceasta ! Ședea încovrigat în coteț și, cu ochii înlăcrimați, își aduce aminte de vremea când era la putere, când mergea la vânătoare, prin bălți, prin păduri, cînd întrecea din fugă iepurele, când stăpânul îl mângâia...

Ședea toată ziua lungit în culcuș și nu mai venea nimeni, cu zilele, să-i arunce vreun os. Muștele îl ciupeau, copiii îl necăjeau cu pietre. Ba, într-una din zile, a simțit o amărăciune și mai cumplită. Stăpânul l-a scos dușmănos din coteț și l-a legat cu o frânghie de-un pom, deoarece îi trebuia cotețul. Cioban s-a așezat atunci pe un urlet jalnic. Urla, urla și îi lăcrimau ochii. Atunci stăpânul l-a alungat pe drumuri, fiindcă își închipuia că animalul îi cobește a rău.

Alte chinuri pentru bietul Cioban acum.

Colinda maidanele, răscolea ceasuri întregi gunoaiele, ca să găsească ceva pentru hrană.  De dormite, dormea pe unde găsea: pe maidane, pe drumuri, ori în păduricea din marginea orașului.

Uneori, dorul de-a mai vedea curtea în care trăise ani de-a rândul, de-a mai vedea oamenii în mijlocul cărora își petrecuse viața, îl învingea și încet, cu teamă, o lua pe lângă uluci, până la poarta fostului său stăpân. Se oprea, îl vedea pe stăpân umblând prin curte, îi vedea pe copii jucându-se, vedea culcușul în care șezuse atâta timp, vedea atâtea lucruri care îi erau cunoscute și âl cuprindea o jale și mai mare.

Într-o zi ședea tolănit pe maidan. Cerul era senin, soarele âși trimetea razele-i călduțe pe pământ și în zarea albastră se vedeau trecând cârduri de berze.

Ședea așa câinele și se gândea că de ce nu este și el o pasăre, de ce nu are și el aripi să zboare, fără nici o grijă, departe, departe...

Și, cum ședea așa, îl vede pe stăpân trecând prin mijlocul uliței cu pușca la spate.

Tresare. Un fior îl pătrunde. Unde s-o fi ducând ? La vânătoare. Și el să stea aici pe maidan ? Și el să nu-l urmeze ? Nu, nu se poate !

Se ia după stăpân. Pășește cu teamă, ici-colo, dincolo, să nu fie văzut.

Stăpânul s-a afundat în inima pădurii.

A avut noroc: o sumedenie de lighioane i-au venit în bătaia puștii. A tras, a tras până când a rămas numai cu un glonț. Însă atunci i-a ieșit înainte un urs. Ce este de făcut ? Pune pușca la ochi și trage. Dar, ca niciodată, nu nimereșete. Omul care ochea uliul în zare, acum n-a putut să țintească la doi pași ! Poate era prea emoționat...sau, mai degrabă așa a vrut Dumnezeu ca el să învețe o lecție.

Îl trec nădușelile. În pușcă nu mai era nici un foc, iar în apropierea sa fiara mugește. Să fugă, degeaba. Ursul când este îndârjit gonește mai repede ca omul. Să strige, în zadar: nu l-ar auzi nimeni.

Este pierdut. Însă, în clipa în care se pregătea să-și ia rămas bun de la viață, vede cum un câine, zbărlit la înfățișare, se năpustește din desiș lătrând cumplit și cum fiara o ia la goană, înspăimântată.

...Ați ghicit, copii ? Câinele care se năpustise din desiș, punând pe goană ursul, nu era altul decât Cioban.



(Din vol. „Povestiri vechi și noi” 1966)







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu