miercuri, 26 noiembrie 2014

DEDAL ȘI ICAR de Al Mitru - Din LEGENDELE OLIMPULUI

http://www.greekmyths-greekmythology.com/wp-content/uploads/2009/08/europe-zeus.jpg

Zeus și Europa




Zeus se prefăcuse odată-n taur și o răpise pe Europa, copila unui rege fenician. Pornind înot prin apa mării, stăpânul a purtat-o pe fecioară până într-un tărâm îndepărtat. Această parte a lumii avea să poarte, mai târziu, numele ei (adică Europa). Iar coasta unde a poposit fata cu Zeus era a unei insule. Insula Creta.

Din dragostea lui Zeus cu fata feniciană, cu Europa, s-au născut doi feciori. Minos a fost întâiul. Al doilea: Radamante.

Dar Zeus, părăsind-o pe tânăra-i soție - cum avea obiceiul - ea s-a căsătorit, a doua oară, cu regele din Creta:Asterios, pe nume.

Nu peste multă vreme. Asterios s-a stins. Și, murind el, poporul s-a adunat la Cnosos, orașul cel mai mare din vremurile acelea, s-aleagă un nou rege.

Atunci, precum se pare, Minos a luat cuvântul și a rostit semeț:

- Tronul pe care-l lasă pusstiu azi vechiul rege, mi se cuvine mie. Nu doară fiindcă mama a fost aici regină...E vremea să dezvălui acum o taină mare. Asterios nu-i tatăl copiilor Europei. El nu e tatăl nostru...Zeus ne-a zămislit pe mine și pe fratele meu, ce e aici de față. Și Zeus, știți prea bine, s-a născut tot în Creta. Creta e țara lui. Urmașii săi se cade să ia în stăpânire insula și poporul. Poate nu vă-nvoiți ?...

- Ba ne-nvoim, firește, au răspuns toți cretanii, dacă ne dovedești că tatăl tău e Zeus.

- Mărturie mi-e mama, a grăit iară Minos.

- Asta nu-i de ajuns, au spus unii bătrâni. Noi vrem altă dovadă...

- Și ce dovadă vreți ?

- Uite, au zis bătrânii, dacă ești fiul lui Zeus, într-adevăr, cum spui, zeii or să te asculte...Cere-i tu lui Poseidon, să vedem, împlinește o rugăciune de-a ata ?...Roagă-l să scoată din valurile mării, un taur fermecat...

- Nu cere, a spus Europa feciorului său Minos. S-ar putea ca Poseidon să nu vrea să te asculte. Și-atunci cobori ocara și pe capul meu.

- Ba, totuși am să-ncerc, a mai dat răspuns Minos. E fratele lui Zeus, și el o să-mplinească, desigur, ce-l rog azi.

Minos - cu un cortegiu de fete și femei - s-a dus până la templul închinat lui Poseidon și s-a rugat de zeu să-i împlinească voia și să scoată un taur din apa verde-a mării.

- Iar taurul acesta, prin care voi face dovadă că sunt fiul lui Zeus, ți-l voi hertfi tot ție, preaputernice zeu ! a făgăduit Minos zeului mărilor.


TAURUL LUI POSEIDON IESE DIN MARE

De cum și-a sfârșit ruga Minos, cu-aceste vorbe, marea s-a-nvolburat și s-a pornit să geamă. Apele au crescut. Valurile de spumă s-au repezit spre țărm și au adus cu ele un taur fermecat.

Nici nu se mai văzuse un astfel de animal. Avea un trup uriaș. Ochii ca de safir și părul mai bălan decât petala albă a unei flori de crin.

Cu pasul maiestuos, taurul s-a-ndreptat către fii lui Zeus. Ajuns în fașa lor, s-a plecat de genunchi. Mai ales către Minos.

- O, e adevărat !...au glăsuit bătrânii cei neâncrezători în spusele lui Minos. Europa, fii slăvită, ai fost soața lui Zeus și i-ai făcut feciori ! Pe unul dintre ei ți-l facem astăzi rege. Minos...tu ce spui ?

- Asterios s-a dus...Cenușa lui e rece. Sunt trei zile din ceasul în care l-am urcat pe rug. Ne trebuie alt rege, a glăsuit Europa, și feciorul meu Minos e cel mai potrivit...

- Să fie dară rege !...au glăsuit bătrânii/

- Să fie !...au strigat toți.

Astfel a ajuns rege peste insula Creta feciorul cel mai mare al frumoasei Europa. Dar cum s-a văzut rege, nu a mai vrut să aducă jertfa făgăduită. Taurul ce ieșise din valurile mării era mult prea frumos și s-a gândit că este mai bine să-l păstreze.

...Și, precum i-a fost gândul, a săvârșit și fapta. A dus în pădure taurul lui Poseidon, și-acolo l-a ascuns, legat între copaci. În schimb a dus, drept jertfă, un animal ca toate, din cirezile lui.

Când a văzut Poseidon înșelăciunea aceasta, s-a mâniat grozav și a vrut să-l ucidă pe mincinosul rege, lovindu-l cu tridentul; dar și-a adus aminte că Minos e feciorul olimpicului Zeus. Și-a cugetat că-i bine să-l pedepsească altfel. Nu chiar așa fățiș. Ca Zeus să nu afle că i-a lovit odrasla și să nu se răzbune.

A mai lăsat o vreme, până când noul rege a vrut să se însoare și a aflat că el și-a ales mireasă pe dulcea Pasifae, o fată-a soarelui.

- Aha !...a spus Poseidon. Iacătă și sorocul De când așteptam...

Într-o lună sau două s-a pregătit și nunta. La nuntă-au fost poftiți eroi și zei și regi. Printre ei și Poseidon, alături de Afrodita și Helios, părinte al gingașei fecioare, Selene și mulți alții. Cine poate să știe câți or fi fost cu toții ?!...

A început ospățul, a avut loc și dansul. S-a râs. S-a petrecut zile nenumărate.

Poseidon a glumit cu oaspeții, cu Minos și chiar cu Pasifae; dar n-a uitat o clipă că el venise-acolo spre a-și împlini dorința de răzbunare.

Iar când a fost să plece - având ajutorul și frumoasei Afrodita - zeul stăpân al mării a săvârșit o vrajă. Și mândra Pasifae, sub vraja asta cruntă, și-a simțit ochii tulburi și inima pierdută și gândul răvășit. Nu mai știa să vadă cele din jurul ei, precum erau aievea. I se părea, de pildă, că taurul cel alb, scos de zeul Poseidon din valurile mării, este-un tânăr viteaz, frumos, voinic și falnic. Iar pe soțul ei Minos îl vedea ca pe o fiară ce-ar vrea să o sfâșie. Osândă mai cumplită dată de olimpieni unei tinere fete ne-ntinată la suflet, în ziua ei de nuntă, nici că s-a mai văzut.


REGINA ODRĂSLEȘTE PE MINOTAUR


Și nu i-a fost nici asta de-ajuns zeului mării. A făcut, tot prin vrajă, ca tânăra regină să odrăslească - biata ! - un monstru fără seamăn. Monstru-nfiorător.

Trupul ciudatei ființe era de om, firește, dar cap avea de taur...cu bot, cu păr, cu coarne. Și ochi avea, sub frunte, răi, înecați în sânge.

Dihania aceasta - numită Minotaur - nici nu dorea să sugă, cum se hrănesc copiii când sunt încă micuți. Nici nu poftea să pască la fel ca vițelușii. Ci vroia să sfâșie, ca  lupul, numai carne. Și-n primul rând, de om.

Îndurerată, Pasifae jelea înfricoșată, înțelegând c-a fost lovită de Poseidon, ca și de Afrodita. Iar regele, tăcut, își ascunsese fruntea în palmele-amândouă, gândindu-se mereu:

„Unde-ar putea să fie-ascunsă fiara asta atât de sângeroasă pe care o născuse regina Persifae ? Unde-ar putea s-o ducă să nu-i mai vadă chipul atât de monstruos ? Și să nu-i mai audă răgetul de foame, care umple palatul, răsună peste tot și-neacă de rușine pe regele din Creta. O!...zei, ce-i de făcut ?

În marea disperare care îl cuprinsese, Minos și-a amintit că locuia în Creta artistul atenian, ce se numea Dedal.

El făptuise lucruri cu totul minunate. Legendele ne spun c-a inventat securea, burghiul, ferăstrăul, cleștele, ciocanul și chiar firul cu plumb. Și, tot după legende, acest artist a fost primul sculptor de vază și primul arhitect.

Înainte de dânsul statuile-ar fi fost, precât se povestește, numai butuci de lemn, ciopliți puțin, ici-colo...Artistul le-a dat formă de trupuri omenești butucilor de frasin, de fag sau de stejar. El a cioplit cu dalta picioarele, mijlocul și brațele și gâtul, și a săpat în lemn trăsăturile feței: nasul, gura și ochii. Xoanele diforme, statuile din lemn din timpurile vechi - când erau măiestrite de mâna lui Dedal - păreau că-s în mișcare, râd sau glăsuiesc.

Precum se povestește, când au zărit cretanii cele dintâi statui cioplite de Dedal, le-au zăvorât în beciuri sau le-au legat cu sfori, ca nu cumva să fugă. Socoteau că sunt vii. Chiar voinicul Hercule, trimis de Euristeu să prindă taurul, a văzut o xoană creată de Dedal. Socotind că-i o ființă ca toate celelalte - luând-o drept dușman - s-a repezit furios și s-a luptat cu ea, spre hazul tuturor - până s-a dumirit că-i neînsuflețită, fiindcă s-a sfărâmat în mii de bucățele, sub pumnul lui grozav.

Și iată că acuma regele trimisese niște slugi de credință să cheme pe Dedal.

- Să-mi faci, a rostit Minos artistului Dedal, un palat măiestrit. Nu știu cum...dar să-l faci așa, c-u meșteșug...Cine intră acolo să fie bun intrat. Să nu poată ieși, oricât s-ar strădui...

- Își trebuie curând ?

- Curând ?...Ha !...și mâine...și astăzi de-ai putea.

- S-ascunzi pe Minotaur ?...

- Pe Minotaur, da. Nu mai pot să-l aud. Nici nu mai pot să-l văd. Aș vrea să-l ucid, dar s-a născut, cum știi, la mine în palat...Îmi este deci fecior, prin voia lui Poseidon...Dacă-l țin în palat, îmi sfâșie supușii; vrea doar carne de om. Trebuie să-l închid...

- Și cu ce-l vei hrăni ?

- Cu prinșii din război și cu cei condamnați. Dar asta-i treaba mea. Tu ești dator să-mi faci clădirea poruncită. De nu vei izbuti, tu însuți vei fi dat drept hrană-acestui monstru născut de Pasifae. Ai înțeles, Dedal ?

- Prea bine, tot, stăpâne...Mă duc să-mi înjghebez un plan pentru palat la marginea grădinii...

- Te du...și te aștept cu planul pregătit, să vii cât mai curând.




Minotaurul în luptă cu Tezeu



DEDAL CONSTRUIEȘTE LABIRINTUL

Și a plecat Dedal. Sa apucat de lucru și în puțină vreme a făcut un palat cum nu se mai văzuse în lume nicăieri. În el se-ntortocheau zeci, sute de coloane, de săli și chiar de scări. Toate se-ncrucișau, urcau sau coborau într-un astfel de chip, încât te rătăceau. Dacă intrai acolo, te-ncurcai pe culoare, și, vrând să ieși, de pildă, te înfundai mai rău. Și oricât te sileai nu mai nimereai drumul. Nu mai puteai ieși.

În acest larg palat, în acest labirint - cum l-a numit Dedal - a-nchis regele Cretei pe fiara Minotaur. Și ca să-i ție viața hidosului său fiu, Minos îi aducea în negrul labirint pe prinșii din războaie și pe alți condamnați. Când n-avea prizonieri, îi azvârlea acolo păsări sau alte ființe și faguri de albine, cu miere-nmiresmată.

Însă stăpânul Cretei era rege războinic, și supunând popoare, ținuturi, peste tot, îi silea pe aceia care erau învinși să-i plătească tribut. Dar ce tribut ? În sânge. Fecioare și flăcăi ca jertfă pentru fiara ascunsă-n labirint.

...Și tot luptând prin lume, Minos a biruit cândva și pe-atenieni și, după obiceiul pe care și-l făcuse, i-a silit și pe ei să-i trimită tribut, în fiecare an, câte șapte fecioare și alți șapte flăcăi.

Au plătit atenienii de două ori tributul, fără de nici un murmur. Însă a treia oară, între cei hărăziți pentru fiara închisă-n labirint, a venit și Tezeu. Iar buna Ariadna - cu sfatul lui Dedal - și-a ajutat iubitul. El a doborât fiara și a fugit din Creta.

Și cine să plătească ? Cine să ispășească  și pentru Minotaur și pentru că Ariadna fugise cu Rezeu ?

Regele a aflat că artistul Dedal a dat sfat Ariadnei și l-a ajutat pe iubitu-i Tezeu. L-a chemat pe Dedal la el și i-a strigat așa:

- Tu le-ai dat ajutor ?...Tu...câine atenian ! Și-ai socotit, pesemne, să scapi neosândit ?

- Eu le-am dat, da, stăpâne, a glăsuit Dedal. Ai omorât atâția tineri nevinovați din ținuturi călcate de tine în picioare. Atâția osândiți de tine pe nedrept, chiar din insula Creta, au fost mâncați de fiară, crudule basileu. Nu mai puteam să-ndur. Făptuiești mereu crime. Ucide-mă acum, de vrei, nu mă-nspăimânt...

- Nu. N-am să te ucid, căci mintea ta isteață, harul tău de artist îmi sunt de trebuință. Dar am să te închid - a spus regele Minos - în schimb, în labirint, cu fiul tău Icar. Să nu-ți treacă prin minte, cumva, să-ncerci să fugi...


http://europasicewolf.files.wordpress.com/2010/08/icarus5.jpg

Icar se-avântă spre soare



CĂDEREA LUI ICAR

Și, la semnul lui Minos, sclavii s-au repezit. L-au înșfăcat de umeri, și-așa, mai mult târâș, l-au purtat prin grădină până la labirint.

Alți sclavi, în vremea asta, i-au adus și feciorul, ce se numea Icar, pe care-l dobândise dintr-o căsătorie cu-o sclavă a lui Minos. El se uita-ngrozit la zidurile-nalte.

Tatăl și-a luat feciorul în brațe și-a grăit:

- Dacă regele Cretei ne-a închis drumul pe ape și drumurile pe pământ, a mai rămas văzduhul...

- Cum, tată, să zburăm ?...Dar suntem noi, păsări ? a întrebat Icar.

- Da, dragul meu copil ! Astăzi a sosit vremea ca să-i învăț pe oameni să zboare prin văzduh. Nutream de mult în mine un gând de acest fel. Ce-i drept, nu socoteam că am să fiu silit atâta de curând să fac astfel de aripi ca să scăpăm cu ele din ghearele lui Minos...Să ne-apucăm de lucru. Ajută-mă și tu...

Și-ndat-a luat bătrânul, ajutat de fecior, pene, oase de pasăre rămase-n labirint din timpul cât trăise preahâdul Minotaur, și le-a legat cu fire din haina lui desprinse și le-a lipit cu ceară făcând patru aripi.

Două și le-a pus sieși, prinzându-le-n curele făcute din veșminte, și celelalte două i le-a pus lui Icar. S-a urcat sus, pe ziduri.

Chemându-l pe Icar aproape, lângă sine, l-a învățat să zboare:

- Privește cum se-nalță vulturul prin văzduhuri ! Vâslește dar din aripi. Nu sta nici prea aproape de valurile mării, ca apa să nu-ți ude aripile ușoare, i-a dat sfaturi bătrânul; dar, în aceeași vreme, nu te-nălța prea tare și fără chibzuială. Nu te-apropia de soare. Aripile acestea nu am avut mijloace, aici în labirint, să le alcătuiesc așa cum aș fi vrut, și ceara se topește. Aripa se desprinde și-ai să te prăbușești. Să te iei după mine. Bagă de seamă...Și-acuma să zburăm spre dulcea libertate.

- Hai să zburăm, hai, tată, a glăsuit Icar, cuprins în inimă de-o aprigă dorință de-a spinteca văzduhul și-a se-nălța spre cer.

Și-au vâslit din aripi. S-au ridicat spre boltă și au pornit în lume.

Creta era în urmă, abia se mai vedea. De pe țărmuri păstorii, pescarii și alți oameni se uitau, cu mirare, cum niște pământeni puteau zbura ca zeii. Nu le venea să creadă. Trecuseră de Delos și de insula Paros, cea plină de miresme.

În depărtări s-arată și fermecata Samos. Când fiul lui Dedal, îmbătat de vârtejul acelui zbor înalt, bate din aripi tare. Se ridică mai sus.

- Icar, îi strigă tatăl, nu uita ce ți-am spus și fii prevăzător !

Numai că el n-ascultă. Simte că se înalță ca vulturul în slavă. Îi vine să și cânte, să chiuie, să strige. Și zboară, se ridică, mai sus, mai sus, mai sus...Parcă ar vrea să se smulgă din trup, ușor ca gândul și slobod să plutească până-n nemărginiri.

Dar Helios, din ceruri, gelos pe pământenii care zburau ca zeii, a început să ardă, să dogorească tare. Era către amiază. Helios trimitea valuri, valuri de flăcări.

- Icar, oprește-te ! îi strigă tatăl care, simțind căldura, se apropia de ape, ca să se răcorească.

Însă Icar, în zboru-i, nici nu-l mai auzea. El se-nălța într-una, înconjurat de flăcări de aur, ca un nimb. Avântul lui  spre ceruri nu-l mai putea opri cu strigătu-i Dedal. Se-apropia sfârșitul urzit de Helios.

Ceara care lipea aripile ușoare a prins să se topească, să curgă cu încetinel. Penele s-au desprins. Degeaba da din brațe feciorul lui Dedal, nu-l mai ținea nimica sub cerul arzător.

De la acea-nălțime, c-un țipăt disperat, Icar s-a prăbușit în valurile mării.
Apa l-a înghițit pe loc. L-a dus la fund.

Dedal, auzind glasul, s-a-ntors îngrijorat și și-a strigat feciorul:

- Icar !...Pe unde ești ?...Unde ești ?...Unde ești ?...


http://media.web.britannica.com/eb-media/95/93395-034-5AAA4C1D.jpg


LA REGELE COCALOS

Dar nu i-a răspuns nimeni. Icar nu mai era. Dedal, îndurerat, n-a mai avut ce face. A zburat mai departe, până-n Sicilia la regele Cocalos, și ajungând la el, i-a cerut adăpost. Tocmai auzise zvonul că dinspre Creta s-ar apropia și Minos, cu oaste, să-l găsească pe bătrânul artist și să-l închidă iarăși în labirint.

Cocalos, rege pașnic, s-a-nvoit să-l ascundă pe dedal. Cine n-avea nevoie de un artist ca el ?

...Și l-a adăpostit într-o clădire mică, chiar de pe malul mării, unde sălășluiau și copilele lui.

Au trecut doar trei zile, și iacătă că Minos coboară cu oștire în față la palat. Cocalos îl poftește la el în ospeție, și Minos îl întreabă:

- N-ai auzit, tu, rege, cumva de-un sclav al meu, bătrân care-a zburat, cu aripi făurite de mâna lui isteață, peste mări și pământuri ?

- N-am auzit, vezi bine, a dat răspuns Cocalos. Poate s-a rătăcit...sau a căzut în mare...Mai știi ce s-a întâmplat !...

- Ei bine, nu-i nimica, a rostit iarăși Minos, de nu știi ce-i cu sclavul meu, eu nu m-oi supăra...Dar între timp, ascultă. Am să te-ntreb ceva. Nu-i mare lucru...Însă nu știu cum aș putea să vâr un fir lung, de mătase, în scoica răsucită a unui melc de mare. Firul să intre tot, iar scoica să rămână întreagă, nesfărâmată. Ce zici tu, s-ar putea ?...

- Să vâri un fir de ață într-o cochilie, fără ca s-o sfărâmi ? Stai că-ți aduc răspunsul...

Și regele Cocalos, bietul, nu prea deștept, a lunecat în cursa dibace a lui Minos.A fugit la dedal și l-antrebat pe el.

- E un lucru foarte simplu, a glăsuit Dedal, ce-avea răspuns la toate. Legi firul de mătase cu grijă, de-o furnică. Îi dai după aceea drumul furnicii-n scoică. Ea intră să se-ascundă. Târăște cu ea firul. Scoica rămâne-ntreagă. E simplu, precum vezi...

- Am și dezlegat taina, a glăsuit Cocalos către vicleanul Minos ce sta și-l aștepta în sala tronului. Facem așa și-așa...i-a spus ce-l învățase înțeleptul Dedal.

- Ai dezlegat tu asta ?

- Desigur. Se-nțelege...

- Nu. Nu-i adevărat, a rostit Minos, privind cu-amenințare. Numai un singur om putea să născocească un astfel de răspuns. Se numește Dedal. Se află-aici, la tine. De nu mi-l dai, Cocalos, eu poruncesc oștirii să-ți ardă-ntreg orașul...

La astfel de cuvinte și regele Cocalus s-a-nduplecat, firește. Atâta l-a rugat pe feciorul lui Zeus: să mai rămână-o seară acolo, la palat, și să se odihnească. Să stea cu el la masă și să se veselească după atâta cale.

Înainte de masă, regele l-a poftit să se îmbăieze. Dar bătrânul Dedal, care aflase totul, s-a și grăbit spre beciuri. A oprit repede apa care curgea către sala de baie, cea mare, pentru oaspeți. Și-a-ncălzit în cazan, în loc de apă, smoală.

Când a intrat în baie prearăul rege Minos, a început să curgă în loc de apă caldă, o smoală clocotită care l-a-năbușit și l-a fiert ca pe un rac.

Așa a scăpat lumea de regele din Creta. Dar după moartea sa, Zeus l-a coborât în ținuturile lui Hades. Acolo l-a făcut, ca și pe Radamante, celălalt fiu al Europei și-un alt fecior al său ce se numea Eac, mare judecător. Cu toții hotărau destinul celor care, după ce se stingeau, veneau, aduși de Hermes, la Hades, în Infern.




Moartea lui Minos în baia în care curgea smoală fierbinte




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu