duminică, 9 noiembrie 2014

PUIUL DE VEVERIȚĂ de Ion Vlasiu





A fost odată un pui de veveriță, un puiuț roșcat, cam neastâmpărat, care se tot zbenguia când sus, când jos, depărtându-se de cuib. Se tot avânta din creangă în creangă, și într-o zi s-a rătăcit în pădure. Mic și prost cum era, nici să mănânce nu știa. A găsit o alună mare și frumoasă, dar cum avea dinți de lapte, n-o putea sparge și o tot întorcea în lăbuță că i se făcuse foame:

- Vai, vai, a început să plângă puiul, nu știu cum să sparg alunele !...

Atunci a trecut pe acolo un cioban necăjit.

- Ciobane, ciobane, a strigat puiul. Sparge-mi aluna, că sunt mic și nu pot.

Ciobanul s-a oprit și, nici una, nici alta, a prins puiul și l-a băgat în traistă, cu alună cu tot.

- Ciobanule, ciobanule, striga puiul. Sparge-mi aluna că mi-e foame.

A băgat ciobanul mâna în traistă, a luat aluna și fără multă vorbă a spart-o în dinți. Dar, ce să vezi ? În alună se afla un mărgăritar strălucitor. Un mărgăritar nemaipomenit de frumos, pe care, văzându-l, ciobanul l-a băgat în șerpar, zicând:

- Uite, uite, nu știi când dă norocul peste om !

Bucuros de norocul ce-a dat peste el, a băgat mâna în traistă și scoțând puiul i-a spus:

- Mi-ai purtat noroc, mă zgaibă mică, te las să te duci în voia ta.

L-a lăsat jos, dar puiul, cu gândul la aluna lui, se ținea de cioban și tot zicea:

- Să-mi dai aluna, că mi-e foame. Te-am rugat să mi-o spargi.

- Am spart-o, dar în alună era un mărgăritar, a răspuns ciobanul.

- Dă-mi-l, ciobanule. Mărgăritarul e al meu, te rog frumos.

Ciobanul nu era un om rău, dar nici să se despartă de mărgăritar nu-i venea și s-a răstit la pui:

- Vezi-ți de treabă, fugi, că mărgăritarele nu sunt pentru veverițe !

Puiul însă nu se lăsa cu una, cu două. Sărea în urma ciobanului, tot strigând:

- Ciobanule ! Ciobanule ! Dă-mi mărgăritarul că este al meu !

- Taci din gură ! s-a răstit ciobanul, pășind morocănos printre stejari.

Atunci a ieșit dintr-un tufiș un lup flămând care i-a spus ciobanului:

- Te mănânc !

- Mănâncă-l ! a strigat puiul de veveriță. Și nici una, nici alta s-a repezit lupul să-l înghită pe cioban.

A căscat o gură mare, roșie, în care ciobanul a intrat cu traistă cu tot. Dar, când să-l înghită, scârț, s-a înecat lupul.

- Foarte bine, a spus puiul de veveriță și fără să mai stea pe gânduri a luat mărgăritarul și, zbughind-o, l-a lăsat acolo pe cioban să se descurce singur.

Când s-a văzut puiul de veveriță cu acel mărgăritar minunat, a început să zburde, avântându-se din copac în alt copac, uitând că e flămând.

Între timp, lupul s-a opintit și, strănutând o dată, i-a sărit ciobanul din gât cât colo. Apoi, fără să se mai uite la acesta a pornit în fuga mare pe urmele puiului și nu după multă vreme l-a văzut avântându-se prin copaci.

- Ascultă, puiule de veveriță ! a strigat lupul. Stai să te ajung, că vreau să-ți spun o vorbă.

Puiul, auzind glasul lupului, s-a oprit numaidecât, iar lupul s-a apropiat.

- Ce-ai făcut, lupule ? L-ai mâncat pe cioban ? a întrebat puiul

- Nu, că avea cojoc gros, a mârâit vicleanul.

- Trebuia să-l mânânci, lupule, că era un cioban rău. Ai zis că vrei să-mi spui o vorbă.

- Să-mi dai mie mărgăritarul, că altfel te mănânc ! a zis lupul.

- Ți-l dau, lupule, dar tu ce-mi dai mie ?

- Mi-a rămas în gât fluierul ciobanului, a răspuns lupul. Bagă-ți laba și scoate-l, că ți-l dau ție !

Puiul, nebănuind șiretenia lupului, a întins laba să-l ia, dar, atunci, hap, l-a înghițit lupul.

- Lupule, lupule, se văita puiul, de ce ești rău ? Ți-am dat mărgăritarul și tu m-ai păcălit.

Dar lupul nu era rușinos și, făcându-și coada colac, a luat-o razna printre copaci și se tot ducea.

- De ăștia îmi ești ? Stai numai, lupule, că-ți vin eu de hac ! Și apucând fluierul începu să cânte ca un năzdrăvan, iar lupului îi sfârâiau călcâiele sărind și jucând ca pe jăratec. Sărea lupul, țopăind cu limba scoasă, și se ruga de pui să nu mai cânte, dar puiul se făcea că nu-l aude. Și cânta puiul cu tot mai mult foc, iar lupul țopăia printre copaci, jucând fără voie, fiindcă fluierul era fermecat.

A țopăit lupul, a tot țopăit, până la asfințitul soarelui, iar atunci a căzut frânt de oboseală, rămânând cu gura căscată.

- Așa te vreau ! a strigat puiul de veveriță, apoi, luându-și mărăgăritarul, a sărit repede din gura lupului, avântându-se prin crengi. A înconjurat pădurea de două ori, apoi și-a adus aminte că-i era foame.  Căutând prin frunziș găsi o altă alună pe care apucând-o cu dinții i se păru și mai tare decât cealaltă.

- Vai, vai, nu pot sparge aluna, începu să se căinească iar . Tare mi-e foame !

Și, deodată, numai ce apare un cerb maiestuos care avea patruzeci și patru de flori în coarne, cu câte patruzeci și patru de mărgăritare încrustate, ce străluceau mai tare ca soarele.

- Cerbule, cerbule, a strigat puiul de veveriță. Tare mi-e foame ! Nu pot să sparg aluna ...

- Bine ! a spus cerbul cu blândețe. Să facem un târg amândoi. Tu să-mi dai mărgăritarul acela, iar eu ți-oi sparge aluna.

- Bine, cerbule, a răspuns puiul. Vreau, dar să nu mă păcălești că șu lupul și ciobanul m-au păcălit.

- Să nu-ți fie frică ! Eu sunt cerbul cerbilor, îmi place dreptatea !

- Bine ! a zis puiul. Uite, îți dau mărgăritarul, să fie al tău.

Cerbul a luat mărgăritarul și pe loc și l-a încrustat în frunte, fiind foarte mulțumit.

- Îmi pare bine că ți l-am dat, cerbule, a mai zis puiul. Îți stă frumos.

Cerbul a zâmbit mulțumit, apoi luând aluna, a curățat-o de coajă, i-a dat-o puiului și s-a tot dus.

S-a dus cerbul cât s-a dus și iată că se întâlnește cu ciobanul.

- Hei, ciobane ! Ia vino încoace, că avem de vorbit. De ce ai păcălit puiul de veveriță ?

Ciobanului nu-i era frică de cerb, dar înțelegea și el că greșise. Se lăcomise crezând că n-o să afle nimeni și, rușinat în sinea lui, răspunse:

- Cerbule, te rog să mă ierți, dar eram amărât tare. Lupul îmi mâncase turma și n-am știut ce să fac.

- Bine, a spus cerbul. Uite, îți dau un mărgăritar să-l vinzi și să-ți cumperi alte oi. Dar altădată să nu mai păcălești puii de veveriță. Ai înțeles ?

- Am înțeles, cerbule.

Mulțumit, cerbul s-a dus mai departe. S-a tot dus prin pădure, luminând frunzișul cu coarnele sale strălucitoare, s-a tot dus, în jos și în sus, până l-a întâlnit pe lup.

- Hai încoace, lupule ! De ce l-ai păcălit pe puiul de veveriță ?

- Mâr, mâr. Nu știu nimic...Care pui ?

- Unul mic, drăguț, cu coada mătăsoasă.

- Mâr, mâr...Nu știu, n-am văzut...

- N-ai văzut ?! Dar oile ciobanului de ce le-ai mâncat ?

- Le-am mâncat că-mi era foame.

- Bine că recunoști.

- Recunosc, mârâi lupul.

- Nu-ți ajungea una ?

- Nu știu să număr. Tot câte una am mâncat...

- Aha ! Ești obraznic ! Apropie-te !

Lupul s-a apropiat, iar cerbul i-a dat una cu copita.

- Te doare, obraznicule ?

- Nu mă doare ! mârâi lupul.

Atunci cerbul i-a mai dat una.

- Acum te doare ?

- Acum mă doare !

- De câte ori te-am lovit ?

- De două ori, a răspuns lupul.

- Așadar, să ții minte, una și cu una fac două !

- Am înțeles, tot câte două oi am să mănânc !

„Lupul ăsta e prea obraznic”, s-a gândit cerbul și, pierzându-și răbdarea, l-a trântit pe lup de pământ, a pus genunchiul pe el și dintr-o dată i-a scos colții cei mari și răi.

- Au ! Auuuu !...urla lupul. Lasă-mă, cerbule, că nu mai fac !

- Bine, a zis cerbul. Te las cu atâta. Dacă mai faci vreo ticăloșie, să știi că-ți scot și limba din gură. Mai faci ?

- Nu, nu mai fac ! a răspuns lupul.

- Acum, vezi-ți de treabă ți nu-ți uita făgăduința, a zis cerbul, iar lupul a pornit cu coada între picioare, pocăit.

Apoi cerbul, care era mare meșter, a dres ce a dres și, cât ai bate din palme, a făcut din colții lupului un cleștișor minunat și, întorcându-se pe cărare, i l-a dat puiului de veveriță, zicând:

- Ține, micuțule, să-ți spargi singur alunele. Fă-ți și tu necazul până crești mare.

- Mulțumesc, cerbule, a strigat puiul de veveriță ți țușt, a sărit într-o tufă de alun.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu