duminică, 8 septembrie 2013

TATĂL LUI SIMON - de GUY de MAUPASSANT - Partea a II-a





Лошадка.gif


Deodată o mână grea i se așeză pe umăr și o voce groasă îl întrebă :

- Ce te necăjește așa, băiețele ?

Simon se întoarse. Un muncitor voinic, cu barba și părul negre și crețe, îl privea cu bunătate. Copilul răspunse cu lacrimi în ochi și-n gâtlej:

- M-au bătut...pentru că...eu...eu..n-am...tată...n-am tată.

- Cum, spuse omul zâmbind, păi toată lumea are un tată !

Copilul mai spuse încă o dată cu greutate, printre sughițuri de deznădejde:

- Eu..eu...eu n-am.

Atunci muncitorul deveni serios; îl recunoscuse pe fiul Blanchottei și cu toate că era nou-venit prin partea locului, îi cunoștea vag povestea.

- Haide, spuse el, liniștește-te, băiete, și vino cu mine la maică-ta. O să ți se dea...un tată.

O luară la drum, voinicul de mână cu copilul, și omul zâmbea iar, pentru că nu-i părea rău s-o vadă pe Blanchotte, despre care povestea că e cea mai frumoasă fată din ținut. Poate că-și mai spunea în mintea lui că o fată care a greșit o dată putea să mai greșească și a doua oară.

Ajunseră în fața unei căsuțe albe, foarte curate.

- Aici, spuse copilul, și strigă: Mamă !

O femeie se ivi, și muncitorul încetă deodată să mai zâmbească, pentru că înțelese pe loc că nu era de glumit cu fata asta voinică, palidă, care stătea serioasă în prag, ca și cum ar fi vrut să apere de un bărbat pragul casei în care mai fusese trădată o dată de un altul. Omul, sfios, cu șapca în mână, îngână:

- Uite, doamnă, îți aduc băiețelul care s-a rătăcit pe malul râului.

Dar Simon sări de gâtul maică-si și spuse plângând iar:

- Nu, mamă, am vrut să mă înec pentru că ceilalți m-au bătut...m-au bătut...m-au bătut pentru că nu am tată.

O roșeață arzătoare acoperi obrazul tinerei femei; cu inima zdrobită, își îmbrățișă cu patimă copilul. Lacrimi repezi i se rostogoleau pe față. Bărbatul, mișcat, rămăsese locului, nemaiștiind cum să plece. Dar Simon se repezi deodată la el și-i spuse:

- Nu vrei dumneata să fii tatăl meu ?

Se făcu o tăcere adâncă. Blanchotte, mută și chinuită de rușine, se rezemase de perete, cu mâinile pe inimă. Copilul, văzând că nu i se răspunde, rosti iar:

- Dacă nu vrei, am să mă întorc înapoi, să mă înec.

Muncitorul o luă în glumă și răspunse râzând:

- Bine, vreau.

- Cum te cheamă, întrebă atunci copilul, ca să știu ce să le răspund băieților când or vrea să-ți afle numele ?

- Philippe, răspunse bărbatul.

Simon tăcu o clipă, ca să-și bage în cap numele ăsta, apoi întinse brațele împăcat și spuse:

- Atunci, Philippe, tu ești tatăl meu.

Muncitorul îl ridică în brațe, îl sărută repede e amândoi obrajii și fugi în grabă, cu pași mari.

A doua zi, când copilul intră în clasă, fu primit cu un zâmbet răutăcios; la ieșire, când băietanul vru să înceapă iar, Simon îi aruncă în cap, ca pe o piatră, cuvintele acestea:

- Pe tata îl cheamă Philippe.

Din toate părțile țâșniră urlete de bucurie:

- Care Philippe ?...Philippe și mai cum ?...Ce e aia Philippe ?...de unde l-ai scos și pe Philippe ăsta ?...

Simon nu răspunse nimic; de neclintit în credința sa, îi înfruntă cu privirea, gata mai curând să se lase  martirizat decât să fugă de ei. Învățătorul  îl scăpă de copii și Simon se întoarse la maică-sa.

Timp de trei luni, Philippe, muncitorul cel voinic, trecu des prin fața casei Blanchottei și câteodată se încumeta chiar să-i arunce câte o vorbă, când o vedea cosând la fereastră. Ea îi răspundea totdeauna politicos, era totdeauna serioasă, nu râdea niciodată cu el și nu-l lăsa să intre în casă. Cu toate astea, Philippe își închipuia, pentru că era puțin cam înfumurat, ca toți bărbații, că adesea, când vorbea cu el, Blanchette era mai îmbujorată decât de obicei.

Dar când ți-ai pierdut numele bun, e foarte greu să ți-l redobândești și rămâne pentru totdeauna atât de șubred încât, cu toată stăpânirea grijulie a Blanchottei, în sat oamenii începură să bârfească.

Simon însă îl iubea foarte mult pe noul lui tată și aproape în fiecare seară, când amurgea, se plima cu el. Se ducea sârguitor la școală și trecea foarte demn printre colegii lui, fără să le mai răspundă.

Totuși, într-o zi, băietanul care îl atacase prima dată îi spuse:

- Ai mințit, n-ai un tată pe care îl cheamă Philippe.

- De ce ? Întrebă Simon foarte emoționat.

- Pentru că dacă ai avea, ar fi bărbatul mamei tale.

Simon se tulbură în fața justeței acestui raționament, însă răspunse:

- Totuși e tatăl meu.

- Poate, zise băietanul rânjind, dar nu e chiar de-adevărat tatăl tău.

Țâncul Blanchottei plecă fruntea și porni visător spre fierăria lui moș Loizon, unde lucra Philippe.

Fierăria asta parcă era îngropată sub copaci. Înăuntru domnea întunericul; numai dogoarea roșie a unei vetre uriașe lumina cu reflexe mari cinci fierari cu brațele goale, care loveau în nicovale cu un zgomot asurzitor. Stăteau în picioare, încinși ca niște diavoli, ciu ochii ațintiți asupra fierului arzător pe care îl chinuiau și gândurile lor grele se ridicau și se lăsau o dată cu ciocanul.

Simon intră nevăzut și se duse binișor să-și tragă prietenul de mânecă. Acesta se întoarse. Deodată lucrul se opri și toți oamenii se uitară foarte atenți la el. Atunci, în mijlocul tăcerii neobișnuite, se auzi vocea subțirică a lui Simon:

- Auzi, Philippe, băiatul Michaudei mi-a spus adineauri că nu ești tatăl meu de-adevărat.

- De ce ? întrebă muncitorul.

Copilul răspunse cu toată nevinovăția:

- Pentru că nu ești bărbatul mamei.

Nimeni nu râse. Philippe rămase în picioare, cu fruntea sprijinită de mâinile lui mari, încleștate pe coada ciocanului proptit de nicovală. Se gândea. Cei patru  tovarăși îl priveau, și Simon, mărunțel între uriașii ăștia, aștepta neclintit. Deodată, unul dintre fierari îi spuse lui Philippe, răspunzând parcă gândurilor tuturor:

- Totuși Blanchotte e o fată bună, cumsecade, harnică și așezată, cu toată nenorocirea care i s-a întâmplat, și  ar fi o nevastă cum se cuvine pentru un om de treabă.

- Da, e adevărat, spuseră ceilalți trei.

Muncitorul continuă:

- E vina ei dacă a greșit ? I-a făgăduit că o ia de nevastă. Cunosc și eu destule care se bucură de cinste azi și care au făcut la fel.

- Da, e adevărat, răspunseră în cor ceilalți trei.

Și urmă:

- Numai bunul Dumnezeu știe cât s-a trudit sărmana, ca să-și crească singură băiețelul, și cât a plâns de când iese din casă numai până la biserică !

- Și asta-i adevărat, ziseră ceilalți.

Nu se mai auzeau decât foalele care ațâțau focul din vatră.

Philippe se aplecă deodată spre Simon.

- Du-te și spune-i mamei tale că am să viu să vorbesc cu ea astă-seară.

Apoi luă copilul de umeri și-l împinse afară.

Se întoarse la munca lui și cele cinci ciocane căzură împreună pe nicovale, ca o singură lovitură. Bătură fierul așa până noaptea, puternici, voinici, veseli, ca niște oameni mulțumiți. Dar așa cum clopotul cel mare al unei catedrale răsună în zilele de sărbătoare pe deasupra dangătului celorlalt clopote, ciocanul lui Philippe domina zgomotul celorlalte și se repezea în fiece clipă cu un vuiet asurzitor. Iar el, cu ochii aprinși, muncea pătimaș, drept, în mijlocul scânteilor.

Cerul era acoperit de stele când Philippe bătu la ușa Blanchottei. Își pusese hainele de duminică, o cămașă curată, și-și pieptănase barba. Femeia se ivi în prag și-i spuse mâhnită:

- Faci rău că vii după căderea nopții, domnule Philippe.

El vru să răspundă, îngână ceva, apoi tăcu, emoționat în fața ei. Ea urmă:

- Pricepi și dumneata că nu trebuie să se mai vorbească despre mine.

Atunci Philippe izbucni:

- Ce-nsemnătate mai are asta, dacă ai vrea să te măriți cu mine !

Nici un răspuns, dar i se păru că aude în întunericul odăii răbufnirea căderii unui trup. Intră repede; Simon, culcat în patul lui, prinse cu urechea zgomotul unei sărutări și câteva cuvinte șoptite încet de maică-sa. Apoi, deodată, fu ridicat de mâinile prietenului său și cel care îl ținea ridicat cu brațele lui de Hercule îi spuse:

- Să le spui colegilor tăi că tatăl tău e Philippe Remy, fierarul, și că are să le rupă urechile tuturor celor care au să se atingă de tine.

A doua zi, când clasa era plină și lecția trebuia să înceapă, Simon se ridică în picioare, palid și cu buzele tremurând, și spuse cu o voce limpede:

- Tatăl meu e Philippe Remy, fierarul, și-a făgăduit c-o să le rupă urechile tuturor celor care s-ar mai atinge de mine.

De data asta nimeni nu mai râse, pentru că îl cunoșteau bine pe Philippe Remy, fierarul și era un tată de care oricine ar fi fost mândru.

1879





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu