luni, 23 septembrie 2013

ROMÂNIA PITOREASCĂ de Alexandru Vlahuță (fragmentul final)







Alexandru Vlahuță 1858 - 1919



ȚARA. POPORUL.


Dunărea, Marea, Carpații și Prutul - iată cele patru hotare cari-ngrădesc pământul Țării Românești. [...]


Aduși în Dacia de împăratul Traian, rămași aici, în urma celei mai vajnice lupte ce-au văzut timpurile vechi, am păstrat în sângele nostru vitejia celor două popoare mari din cari ne tragem. [...] De-atunci au trecut aproape două mii de ani. Multe războaie am avut și multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite-au  trecut peste noi, la toate-am ținut piept, și nu ne-am dat,  și-aici am stat. Ca trestia  ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt.


Și-am rămas stăpâni pe mișioara noastră. Știe numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump pentru frumusețile și bogățiile lui, scump pentru faptele mărețe și înălțătoare cari s-au petrecut pe el.


Odihnească-n pace gloriosul Ștefan, că n-au fost spuse în deșert cuvintele mândre și-nțelepte pe cari ni le-a lăsat cu limbă de moarte: „ Dacă dușmanul vostru ar cere legăminte rușinoase de la voi, atunci mai bine muriți prin sabia lui decât să fiți privitori  împilării și ticăloșiei țării voastre. Domnul părinților voștri, însă,  se va îndura de lacrimile slugilor sale și va ridica dintre voi pe cineva carele va așeza iarăși pe urmașii voștri în voinicia și puterea de mai înainte.”


Din strașina munților ce-nalță marginea țării de la Severin până la Dorohoi, râuri frumoase, dătătoare de viață, și nenumărate pâraie se despletesc,  în cărări de argint, peste-ntinsele șesuri ale Valahiei și printre dealurile blânde ale Moldovii. Singură câmpia Ialomiței s-așterne tăcută, netedă, uscată - vast ostrov însetat, îm mijlocul atâtor ape ce-mpodobesc pământul României. Doarme sub șuierul vânturilor deșertul lor, nemărginit al Bărăganului. De mii de ani visează râuri limpezi și lacuri sclipitoare: în zilele senine de vară visu-i se răsfrânge-n undele aerului și-ngână peste lanurile și bălăriile uscate ale pustiului acele ape vrăjite, amăgitoare ale „mirajelor”, așa de frumos numite de popor „ apa morților”.


Călătorii străini cari-au străbătut văile României pe drumuri  hrintuite, în căruțele de poștă de-acum patruzeci de ani, cu greu ar mai cunoaște astăzi locurile pe unde-au umblat. Li s-ar părea că altă țară s-a pus între Carpați și Mare. Și-ntr-adevăr, o țară nouă s-a ridicat de-atunci în răsăritul Europii. Moșia lui Mircea ș-a lui Ștefan, libera și mândra Românie de azi nemaicrescând în lături, a  trebuit să cească-n sus, și saltă zi cu zi - o saltă puterea tinereții și setea de lumină ! Din hotar în hotar, în lung și-n lat, o prind acum, ca-ntr-o rețea, șisele netede,  pietruite, și linii ferate, înșirând pe firele lor orașele-nfloritoare și sutele de fabrici ce scot la lumină bogățiile țării.


Astăzi, capitala noastră, care-a stat pitită prin munți atâtea veacuri, sporește - sigură și puternică - îm mijlocul câmpiei dunărene, ridicând palat lângă palat, pe unde-și păștea odinioară turmele legendarul Bucur. Și largi își deschid acum porțile altarele luminii - treptat poporul se înviorează, se deșteaptă, la o viață de pace și de muncă roditoare.


În fața scundelor și sărăcăcioaselor chilii, unde-acum optzeci de ani dascălul Lazăr punea în mâna copiilor cea dintâi carte românească, se-nalță falnic palatul universității, iar pe locul acela sfânt s-au așezat trei statui: Eliade, Mihai Viteazu, Gheorghe Lazăr - poetul, eroul și apostolul.


Două mari bulevarde taie-n cruciș orașul. Dâmbovița se minunează de strălucirea și mândreța-n care se desfac malurile ei, ascunse până mai deunăzi sub rădiuri (pădurice) de sălcii.


De-aici, în mijlocul capitalei zgomotoase, îmi întorn gândurile pe unde am umblat. Multe din locurile frumoase pe cari le-am văzut îmi revin acum, învăluite în farmecul depărtării, și parcă mă dojenesc, unele că n-am  spus destul, altele că n-am spus nimic de ele. Multe vor fi iarăși  pe cari nu le-am văzut încă. Dar ceea ce se  ridică mai luminos și mai sfânt în mijlocul amintirilor mele, podoaba cea mai aleasă și mai mândră-ntre podoabele țării, este poporul românesc. În sufletu-i larg, nespus de duios, lămurit în focul atâtor suferinți am găsit izvorul curat al frumoaselor lui cântece și înțelesul istoric al trăiniciei și  stăruinții noastre pe acest pământ. În marea lui putere de muncă, de luptă și de răbdare, în mintea lui trează și-n inima lui caldă am găsit sprijinul speranțelor noastre și dezlegarea înaltei chemări a neamului nostru. Îl urmăresc cu gândul de-a lungul veacurilor, îl  văd cu pieptul dezvălit în zloată și-n bătălii, muncind ca să plătească dările țării, luptând ca să-și apere pământul, căzând și ridicându-se iar, murind în șes și renăscând în munți, pururea tânăr, pururea mândru, cu toate nevoile ce-au dat să-l răpuie, și mă-ntreb: ce popor a avut pe lume o soartă mai aprigă și mai zbuciumată, ce neam de oameni a stat mai viteaz și mai întreg în fața atâtor dureri !


Unde-ar fi ajuns el astăzi dac-ar fi fost lăsat în pace !...


„O lacrimă-i tremură-n glas, și graiul lui e un suspin”, zice Michelet vorbind de poporul român.


Într-adevăr, suferințile aceste au pus o blândeță divină pe figura țăranului nostru. Inima lui e plină de milă pentru cei nenorociți, și limba lui e dulce și plină de mângâieri.



Palatul Universității - București - 1899

sursă:
http://www.bucurestiul.net/poze-bucurestiul-vechi/#



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu