miercuri, 11 septembrie 2013

BUDULEA TAICHII - de Ioan Slavici (Partea I)









De-mi părea bine ?

Dar se-nțelege că-mi părea bine.

Când mi-l aduc aminte pe dânsul, mi se desfășură înaintea ochilor întreaga lume a tinerețelor, cu toate  farmecele ei, acuma perdute pentru totdeauna; și nici unul dintre noi toți, care împreună am trecut prin acea lume, nu poate să gândească la tinerețele sale fără ca să-i treacă, așezat,  retras și totdeauna înțelept, Budulea Taichii pe dinaintea ochilor, pentru că Budulea nu era numai al Taichii, ci și al nostru al tuturora.

- Mie îndeosebi mi se cuvenea oarecare întâietate la împărțeala părerilor de bine, pentru că eu îl știam încă din copilărie și eram prieten chiar și cu Budulea cel bătrân.

Nea Budulea, înainte de toate, avea un picior mai scurt decât celălalt și era un om scurt, gros, rotund la față și zâmbea mereu când vorbeai cu el. Fără de dânsul nu se putea nici un fel de veselie în sat la noi, fiindcă el cânta mai bine decât toți și din vioară, și din cimpoi, și din fluier, iar pe Huțu îl ducea totdeauna cu sine, deoarece Buduleasa fugise cu un scriitor al satului și nu putea să lase copilul singur acasă. Când Budulea cânta la vioară, Huțu ținea cimpoile, iar când oamenii se săturau de vioară, Budulea schimba cu fecioru-său. Fluierul îl purta Budulea totdeauna în șerpar; altfel nu l-am văzut de când îl țiu minte și nici nu-mi pot închipui un Budulea făr' de fluier la șerpar.

La pranice și la ziua numelui știam de mai nainte că are să ne vie Budulea cu mulți ani, cu spor în casă și cu belșug pe masă: așa m-am trezit eu; ce va fi fost mai nainte, nu știu.

Îmi aduc numai aminte că eram copil mic și că priveam când  la piciorul cel scurt al lui Budulea, când la Huțu, care ședea cu cimpoiele într-un colț al casei. Mai țin apoi minte că i-am dat o bucată de plăcintă, că l-am bătut, fiindcă nu voia să-mi lase cimpoiul, și că era băiat bun, căci nu s-a supărat, deși era mai mare decât mine.

În urmă, la școala din sat, mă bătea câteodată el pe mine, dar nici atunci nu era supărat, deși totdeauna eu mă legam de el.

Căci dascălul nostru era un om neobosit, și fiindcă Budulea peste săptămână mergea la lucru, el îi zicea mereu: „Măi Buduleo, nu mai purta și copilul cu tine, pune-i o bucată de pâine în traistă și-l trimite la școală, ca să-mi mai bat și eu capul cu dânsul”. Iară Budulea  era om cuminte și înțelegea că dascălul nu are altă treabă decât să-și bată capul cu copiii oamenilor. Un singur lucru îl mai punea pe gânduri: parcă tot nu-i venea să crează că și Huțu are să învețe carte.

Când eu începusem a umbla la școală, Huțu era printre băieții de care îmi era frică.

Îl văd parcă și acum umblând cu vergeaua în mână pe dinaintea băncii și privind de la înălțimea diregătoriei sale de „censor” cu o strașnică neîndurare asupra noastră, care nu străbătusem încă adâncimile tainicului „bukiaz-ba” (numele unor litere din alfabetul chirilic) și nu știam că „mizlete-ije-ludi-iăr” va să zică „milă”.

Povățuit de mâna lui am trecut aceste adâncimi pe nesimțite.

Întorcându-mă acasă după cele dintâi ceasuri petrecute la școală, sufletul îmi era plin de minunățiile ce văzusem. Închipuirea mea de copil era prea slabă spre a putea aduna atâta sumedenie de copii la un loc și toți acești copii pe care îi văzusem acuma în aievea, ședeau tăcuți, nemișcați și cu ochii țintiți la învățător: îmi era ca și când m-aș fi întors din altă lume, și când maica mă întreba ce-am văzut la școală, în uimirea mea nu știam să-i spun altceva decât c-am văzut pe Huțu lui Budulea plimbându-se cu bățul în mână, și că acum nu-l mai cheamă Huțu, ci Mihai și Budulea, ca pe taică-său cel cu cimpoile.

Și fiindă eram nerăbdător și doream să văd iar pe Huțu cu bățul, m-am dus și după-prânz la școală. Simt și acum adânca dezamăgire ce mă cuprinsese când văzui pe un alt băiat cu vergeaua, căci, în zadar, atât de strașnic ca el nu mai era nici unul.

Dar peste puțin iar a venit Huțu, ne-a luat pe noi, care eram mai mici, și ne-a scos afară, iară după ce ne-a  scos afară, ne-a pus în rând și ne-a întrebat dacă știm să stăm într-un picior. Eu am stat mai bine și mai mult decât toți ceilalți băieți: pentru aceea eram foarte fericit, și, întorcându-mă acasă, i-am arătat mamii cum zice Huțu ca să stai într-un picior și i-am spus că Huțu e cel mai  mare în școală și c-a vorbit cu mine și c-a zis că eu stau mai bine decât toți ceilalți într-un picior.

După aceea m-am dus iar la școală. Mama-mi dăduse două pere, una pentru mine, alta pentru Huțu. Eu le-am păstrat amândouă pentru dânsul; dar am plecat plângând de la școală și plângând am ajuns acasă fiindcă el nu le ceruse de la mine, iar eu nu îndrăzneam să i le dau.

Și fiindcă eram prea nenorocit, mama a trimis pe Barbură să aducă pe Huțu, pentru ca să-i dau cele două pere; iară de aici înainte, mergând la școală, el trecea totdeauna și mă lua și pe mine.

Pus fiind astfel sub ocrotirea celui mai strașnic dintre „censorii” din școală, nu mă mai temeam de nimeni și de nimic.

Știam afară de aceasta că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu, și pentru aceea îi prindeam apucăturile și, înainte de toate, din copil neastâmpărat ce eram, mă făcui un băiet așezat și înțelept ca dânsul. Nu-i vorbă, el era tot  mai așezat și mai înțelept decât mine: dar când îl vedeam pe el zicând Tatăl nostru, cântând irmosul ori citind Apostolul în biserică, inima îmi bătea mai tare, căci un glas tainic îmi șoptea: „ Și tu vei fi odată ca dânsul”. Mergeam dar totdeauna cu el, de el ascultam totdeauna și la dânsul căutam scăpare când eram năpăstuit.

Căci Huțu era puternic, pentru că dascălul nu ținea la nimeni mai mult decât la dânsul.

Iară dascălul avea cinci copii, care toți cinci erau fete. Neli era cea mai mare și avea obiceiul să sară peste bănci; Livia era cât mine și vorbea totdeauna până ce dascălul n-o punea în genunchi; Veturia ședea între băieți și se cotea cu ei, iară Mili abia știa să umble și nimeni n-avea voie s-o poarte în brațe afară de Huțu, pe care dascălul îl însărcinase cu purtarea de grijă pentru dânsa. Pentru aceea nici Mili nu voia s-o poarte altul de mână ori s-o ție în brațe și plângea când el se depărta de dânsa; câteodată numai, când Huțu voia să se joace de-a mingea cu ceilalți băieți, mi-o lăsa mie, iară eu vorbeam cu ea, o purtam de mână, o țineam în brațe și eram foarte fericit.

Eu m-am dus apoi la școlile cele mari din oraș, iară când m-am întors, peste un an, acasă, Huțu era tot mare, dar îmi părea mai puțin strașnic. Nu-i vorbă, și acum zicea Tatăl nostru, cânta chiar în strană și citea Apostolul în biserică, și acum purta pe Mili, ba chiar și pe Linica cea mică în brațe; el cu toate acestea îmi părea cam prost, ba câteodată chiar grozav de prost. Dar tot țineam la el, fiindcă era băiat domol și intra totdeauna în voile mele.

Dacă însă acum Huțu îmi părea mie grozav de prost, eu îi păream lui grozav de înțelept.

Într-o zi el însuși mi-a mărturisit-o aceasta, deși numai așa - cam pe departe.

Eram în pădure, adunaserăm alune și el mi le spărgea, luând din când în când câte una și pentru sine.

- Uite, îmi zise el nedumerit, taica zice că dascălul zice să mă duc și eu la școală la oraș, ca să mă fac dascăl: crezi tu, aș putea eu să învăț acolo cu voi ?

- Pentru ce nu ?

- Vezi că nu știu ungurește, răspunse el, privind deznădăjduit la mine.

- Ai să înveți.

- Dar cum să învăț, când dascălul vorbește numai ungurește și eu nu înțeleg nimica din cele ce zice ?

- Așa-i ! răspunsei, înțelegând acuma și eu că în adevăr Huțu e cu mult mai prost decât să poată înțelege pe dascălul cel unguresc, care nici nu e dascăl, e profesor.

Altfel, eu știam de mult că e vorba ca Huțu să meargă la școală. Căci dascălul nostru era un om neobosit, iară Budulea ținea foarte mult la el.

Încă demult nea Budulea era nedumirit. Îl vedea pe Huțu citind din carte ori scriind fel de fel de lucruri pe hârtie și nu-i prea venea să creadă că toate sunt așa cum i se par lui. Tot mai înțelegea ca omul să scrie și ca să știe ce a scris el însuși, fiindcă aceasta nu era decât un fel de răbuș (răboj). Când vedea însă pe Huțu citind din carte ceea ce au scris alții, îl cuprindeau îndoielile și-i zicea de obicei: „ Ba să mă ierți, asta o știi pe de rost ”. Huțu își dădea silința să-l lămurească și să-i arate și lui cum se citește; însă când Budulea se uita la slovele încurcate, îl cuprindea un fel de amețeală, fiindcă era peste putință ca cineva să le descurce. Într-o duminecă Budulea i-a zis lui Huțu: ” Ia scrie numele meu pe hârtie”. Huțu a scris cu slove mari: Lăpădat Budulea, locuitor din Cocorăști.

- Și acum, dacă cineva se uită aici, știe el că e numele meu ?

- Da, taică.

- Cum așa ?

- Apoi vezi: vede că e „ludi” și „iăr” și zice „Lă” „pocoi” și „iăr” și zice „pă”, adecă „Lepă”, „odobro-az-tfert” și zice „dat”, ceea ce face „Lăpădat”.

Budulea asculta cu mare băgare de seamă, deși nu înțelegea nimic. Dar, după ce s-a văzut singur, el a luat plumbul și a început să învețe a-și scrie numele. L-a scris o dată, l-a scris de două, de zece, de-o sută de ori, și cu cât mai mult îl scria, cu atât mai bine înțelegea că se poate să înțeleagă și altul ce scrie, pentru că de câte ori suna într-un fel, el scria aceeași slovă. El a luat apoi caietul lui Huțu și cu mare părere de bine a văzut că slovele pe care le-a scris sunt și în caiet. Acu parcă înțelegea că este cu putință ca unul să citească ceea ce  au scris alții, fiindcă toți cărturarii scriau într-un fel. Dar tocmai pentru aceea iar îl cuprinsese amețeala. Această înțelegere între un număr nesfârșit de oameni îi părea un lucru mai presus de închipuirea omenească. Era dar cu putință ca ceea ce a scris unul acum o sută de ani, alții să citească astăzi ? La asta nu s-a gândit niciodată. Era cu putință ca doi oameni care nu se pot înțelege prin grai viu, să se înțeleagă în scris, și dacă ungurul ori neamțul nu știe românește, el nu are decât să scrie, pentru ca să înțelegi ce vra să zică.

El însă tot nu înțelegea cum e aceasta cu putință.

- Măi Huțule ! ia scrie-mi tu mie pe hârtie: cimpoi, vioară și fluier.

După ce Huțu scrise cuvintele, Budulea privi lung la ele, lung și nedumerit, pentru că cimpoile nu semănau de loc a cimpoi și vioara îi părea tocmai ca fluierul.

- De unde să știu că aici stă cimpoi și vioară ? întrebă el

- Pentru că e „cerf0ije-mislete-pocoi-on-ije”.

- Nu înțeleg. Știu că la răbuș tragi o crestătură și asta vra să zică o zi de lucru sau o oaie, tragi o cruce și asta vra să zică un car de petriș sau un berbece. De unde știi tu că tocmai așa se scrie cimpoile ?

- Așa sună slova.

- Cum sună ?

- Fiindcă e cimpoi, scriu „cerf” și „ije” și  „mislete” ca să fie „cim”, iar după aceea, „pocoi, on, ije” ca să fie „poi”.

Budulea parcă iar înțelegea. Dar lucrul îi părea grozav de greu, căci dacă toată slova avea un sunet,  atunci fiind grozav de multe sunete, trebuiau să fie grozav de multe slove.

- Și tu înțelegi orice carte ?

- Înțeleg, taică.

- Și dacă un om foarte cu minte ar fi scris ceva, tu poți ceti ?

- Poci, taică.

- Dar atunci tu ești tot atât de cu minte ca el.

- Adecă nu, taică.

- Ce știi tu ! răspunse Budulea. Ești încă prost și copil, dar tot atât de cu minte ca el.

Și fiindcă Huțu era acum tot atât de cu minte, el nici nu mai avea pentru ce să umble la școală, ci trebuia să meargă la lucru, căci popă n-avea să iasă din el: destul că știe să scrie, să facă socoteală pe hârtie, să citească în toate cărțile, ba chiar și să cânte în strană. Pe el nu mai putea să-l înșele nimeni, ba putea să ajungă chiar și pețitor la casa satului și să adune birul de pe la oameni.

Mai ales de când avea copil la școală, Budulea mergea totdeauna la biserică și chiar de-ar fi fost singur la biserică, el avea locul lui, tocmai în fund, lângă muieri, iar când Huțu cânta sau citea Apostolul, Budulea  își încopcea mâinile pe piept, privea o dată la dascăl și rămânea cu capul plecat.

Dară cu dascălul n-ar fi îndrăznit niciodată să prinză vorbă, fiindcă se simțea prea jos spre a cuteza să supere pe un om atât de învățat cum era jupânul învățător Pantelemon Clăiță, un om scurticel, iute la vorbă, cu mustața groasă și cu sprâncenele dese. Nici nu se cuvenea să-l supere, fiindcă dascălul Clăiță era om neobosit, avea  totdeauna de lucru și nu putea să-și piardă vremea cu oricine.

Însă în cele din urmă tot trebuia să meargă la el, ca să-i mulțumească pentru învățătura lui HUțu și să-i spună că, iacă, Huțu a crescut mare, știe mai mult decât toți băieții din sat și trebuie să meargă la lucru.

Îi era greu să se hotărască și au trecut mai multe dumineci până ce a putut să prinză destulă inimă, mai ales că nu putea să meargă cu mâna goală și trebuia să aștepte până ce vin strugurii pârgavi, cea mai potrivită cinste pentru un dascăl ca Clăiță.

- Așa-i, zise dascălul, e băiat foarte înțelept și trebuie să meargă la lucru. Pentru că vezi d-ta: omul trebuie să învețe a munci, ca să poată trăi. Nu e școala cum ar trebui să fie, căci atunci ar învăța toți copiii la școală și n-ar trebui să-și mai piarză vremea pe la țarină. Dar ce să-i faci ? Am grădinița ce mi-a lăsat-o satul și i-am învățat să pună sămânță, să facă altoi, să poarte de grijă de stupi, să pună cartofi, fasole, morcovi și pătrunjel, să sădească varză și tutun, să poarte grijă de viță, ba la anul să-i pun chiar și laprășilă, pentru ca încă de mici să știe cum se câștigă pânea de toate zilele. Dacă satul mi-ar da o bucată de țarină, i-aș învăța și celelalte lucruri. Pentru ca să vezi d-ta: dascălul trebuie să știe tot și, dacă nu știe, trebuie să învețe, fiindcă sunt cărți în care stau toate aceste, și eu aș învăța copiii așa cum stă în cărți, adecă mai bine de cum se obicinuiește la prostimea noastră de astăzi. Afară de aceasta am casă grea, cinci fete, care cresc în fiecare zi, și nici un băiet, și satul ar trebui să se gândească și la mine. Ba acum se gândesc să mai facă și o a doua școală în sat, fiindcă ar fi prea mulți copii la mine. Dar cine a adunat copiii la școală ? Eu. Adicătelea în loc să mă plătească mai bine, fiindcă dau învățătură la mai mulți copii, să pun să ieie copiii adunați de mine și să-i deie la altul. Pentru că să vezi d-ta: nu ți le spun aceste pentru c-aș voi să mă plâng. Dascălul e cel mai mare lucru în sat, cel mai mare lucru în țară, pentru că el învață pe copii cum să vorbească, cum să se poarte, cum să înțeleagă lucrurile și cum să lucreze, ca să-și câștige pâinea de toate zilele, și dacă dascălul e prost și nu-i învață bine, toate merg rău în țară. Înțelegi dar că tot omul ar dori să fie dascăl și că eu nu mă plâng; însă îți spun eu d-tale, nu este cu putință să fie doi dascăli în sat, pentru că n-au din ce să trăiască amândoi și pentru că, închipuiește-ți dumneata ce încurcătură se face în sat când unul îi învață pe copii într-un fel, iară celălalt într-alt fel.

Budulea ascultase tot timpul cu încordare luare-aminte: dacă s-ar fi aprins casa în capul lui, el n-ar fi îndrăznit să se miște ori să grăiască cel mai scurt cuvânt măcar; când auzi însă cele din urmă cuvinte, el nu se mai putu stăpâni și grăi, ridicându-se puțin de pe scaun:

- Așa este !

- Un lucru ar mai fi cu putință, urmă dascălul mulțumit. Ca să fie un dascăl mare și unul mic, adecă unul întâi, altul al doilea, care nu învață decât ceea ce-i spune celălalt.

Budulea se simțea foarte înțelept, fiindcă era în stare să înțeleagă ceea ce zice Clăiță; el îndrăzni dar să adauge:

- Unul plătit mai bine, iar altul mai slab.

- Da ! Unul plătit mai bine. Astăzi nu e oare tot cam așa ? Pentru că vezi d-ta: copiii din școală sunt împărțiți în mai multe căprării, cum am zice, și eu nu le dau învățătură decât celor mai grei la minte; ceilalți învață de la băieții mai mari, cum e Huțu. Și, înțelegi d-ta, că satul ar face mai bine dac-ar lăsa lucrurile așa cum sunt și ar pune în loc de al doilea dascăl pe Huțu fiindcă n-ar trebui să-i plătească mult.

Budulea rămase încremenit. Huțu dascăl ? Nu știa dacă visează ori Clăiță vorbește în aiurea.

- Nu se poate, zise el. Huțu e prost; îl știu eu: e copilul meu.

- D-ta nu înțelegi, urmă iar dascălul. E bun Huțu. Pentru că vezi d-ta: spre a putea fii dascăl, se cer trei lucruri: întâi o carte de botez, a doua un  atestat că ești absolvent preparandist, a treia să cunoști cele opt glasuri și podobiile, a patra să știi tipicul; toate celelalte le înveți din carte. Lui Huțu nu-i lipsește decât atestatul; le are pe toate celelalte. Ar trebui să meargă la oraș, să steie doi ani, cum am stat și eu, și să-și ieie atestatul.

Budulea se ridică în picioare. Începea să înțeleagă că învățătura prea multă cam smintește capul omului și parcă-i era frică să mai steie cu dascălul.

- Eu, urmă dascălul, sunt feciorul paracliserului din Vlădeni. M-am trezit trăgând clopotele, aprinzând și stingând lumânările în biserică și purtând cădelnița după popa. Am învățat apoi să cânt în strană și să citesc, când eram de douăzeci și unu de ani, m-am dus să fac preparandia. Huțu știe mai mult decât știam eu atunci, fiindcă le-a învățat de la mine. Apoi nu e decât de 15 ani și trebuie să meargă să-și ieie atestatul, pentru că, îți spun eu: nu primesc alt dascăl în sat decât pe unul care a învățat la mine.

Budulea nu mai avea timp de pierdut. Dascălul Clăiță zicea că trebuie și așa nu mai încăpea nici o vorbă. Gata dar de a lua pe Huțu să-l ducă numaidecât la oraș, el plecă spre casă.











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu