A fost odată o fetiță căreia îi muriseră atât mama cât și tatăl și ea rămăsese așa de săracă, încât nu mai avea nicio cămăruță unde să locuiască, nici un pat unde să doarmă, în sfârșit, nimic altceva decât hainele de pe ea și bucațica de pâine pe care unii trecători miloși i-o dădeau din când în când.
Ea era însă o fetiță bună la suflet și credință în Bunul Dumnezeu - și, cum era părăsită de toată lumea, plecă, cu Dumnezeu în gând, pe câmp, la voia întâmplării.
La un moment dat se întâlni cu un om sărac care-i spuse:
- Dă-mi și mie ceva de mâncare, sunt mort de foame.
Ea îi dădu ultima bucățică de pâine ce-o avea la ea, apoi zise: "Dumnezeu să te binecuvinteze", și plecă mai departe.
Ceva mai încolo, pe drum întâlni un copil care-i spuse:
- Mi-e tare frig la cap, dă-mi ceva să mă acopăr.
Fetița, cu inima ei bună, nu stătu mult pe gânduri, își luă căciulița de pe cap și i-o dădu.
Mergând mai departe, ăi apăru în cale un copil gol-goluț, tremurând de frig.
Fetița cea bună îi dădu hăinuța ei și plecă mai departe.
Pe înserat ajunse într-o pădure ; o femeie sărmană veni la ea și-i ceru ceva de îmbrăcat iar fetița, miloasă cum era, îi dădu și cămășuța pe care o mai avea pe ea, gândind: "E noapte, nu mă vede nimeni, pot să stau și dezbrăcată".
Cum stătea ea așa, singură, în pădure, în puterea nopții, văzu deodată deasupra capului, o ploaie de stele care, când cădeau pe pământ, se prefăceau în monezi de aur. Din cer îi mai căzu la picioare o tunică țesută cu fir de aur și un inel prețios. Ea îmbrăcă tunica, își puse inelul pe deget, apoi începu să adune monedele de aur; deveni, astfel, foarte bogată și trăi apoi în belșug și fericire toată viața, aducând neîncetat mulțumire lui Dumnezeu pentru bunătatea și purtarea Lui de grijă pentru ea.
Noi știm cu toții că Dumnezeu îi iubește pe oamenii cu suflet bun și nu-i părăsește niciodată.
