DE VORBĂ CU BUNELU'
de Mocanu Dumitru
-Bunele, ești atât de mare,
Ce tare-aș vrea să fiu ca tine,
Că eu sunt slab, și-așa îmi pare,
Că mic am fost și voi rămâne.
Și cum așa se face Bune,
Că nu ai teamă de nimic,
Iar eu ce-aș face, ori aș spune
Oricum n-ajung așa voinic.
Chiar nu ți-e frică de nimic?
Atunci bătrânul alb în plete,
Se-ntoarce dulce către el
Și sărutându-i fruntea fină,
Își duce mâna-n capul chel.
Zâmbește, tremurându-i ochii,
Privește lung și gânditor,
Și-ncremenit ca o icoană
Răspunde calm și iubitor:
-Ți-aduci aminte astă vară
Când ai rămas cu mine-n sat,
Când îți citeam povești alese
Cu prinți și fete de - împărat?
Ți-aduci aminte, măi nepoate,
Cum ai scos apă din fântână,
Ne-am potolit oleacă setea
Și ne-am pornit în deal la stână?
Iaca atuncea scumpul tatii,
Nu mi-a fost frică de nimic
Simțind cum viața mea rodește
Și înflorește pic cu pic.
...
-Bunele, de moarte ți-e frică?
Că dacă vrei te apăr eu!
-Nu scumpule să știi că moartea
Și ea e de la Dumnezeu.
-Poate ți-e frică de-ntuneric,
Sau de balaurul din carte?
Bătrânul îi răspunde palid:
-Mi-e frică de singurătate.
-Da ce-i singurătatea asta?
Vreo babă grasă cu ochi răi...
-Nu scumpule, e toată lumea
Care-a fugit de ochii tăi.
-Și cum să înțeleg bunele,
Să mă feresc și eu de ea,
Sau dacă - o întâlnesc vreodată
Să nu-i spun unde stai mata.
-He, he! băiete, nu dă Doamne,
Să o zărești pe undeva,
Când ești bătrân singurătatea
Începe a te căuta.
Ea te pândește pe la colțuri,
Așteptă-n casă s-o poftești,
Și-atunci când numai ești cu nimeni,
În pragul ușii o găsești.
Singurătatea măi nepoate,
E cel mai bun învătător,
Ea multe știe despre viață
Despre trecut și viitor...
Ascultă sfatul meu copile,
Că n-am să te învăț de rău,
Și ține minte toată viața
Poruncă de la Dumnezeu:
Fii bun și blând cu lumea toată,
Ca cei din jur să te iubească,
Că doar așa singurătatea
Se va feri să te-ntâlnească...
Nepotul îi surâde dulce,
Semn că-nțelege acum ceva:
-Bunele, tu ai fost cuminte,
Rămân pe vara la mata !
|
|
|
|
|
|
|
|
