TUBURI HARTIE IGIENICA - BINOCLU + RACHETA

Materialele de care aveți nevoie:
     3 foi de hârtie (portocaliu, alb și galben).
     Foarfece.
     Adeziv de hârtie (sau capsator).
     Rola de hartie igienica.
     Hârtie de țesut galben.

THE ARROW AND THE SONG - by Longfellow (1807-82)

THE  ARROW  AND  THE  SONG by Longfellow (1807-82) I shot an arrow into the air, It fell to earth, I knew not where; For, so swiftly it flew, the sight Could not follow it in its flight. I breathed a song into the air, It fell to earth, I knew not where; For who has sight so keen and strong That it can follow the flight of song? Long, long afterward, in an oak I found the arrow, still unbroke; And the song, from beginning to end, I found again in the heart of a friend.

CIUPERCUȚA CU PAPUCI - Autor necunoscut

CIUPERCUȚA  CU  PAPUCI Autor  necunoscut Ciupercuța cu papuci  A pornit-o pe cărare  - Unde te duci ? Unde te duci ?  Strigă Izma și-o Cicoare.  - La oraș, dragele mele,  Le răspunse ea voioasă,  Ca să-mi cumpăr picățele  Și-o umbrelă mai frumoasă.  Ia-mi și mie-o umbreluță  Că sunt mică și drăguță  Și aș vrea să fiu ca tine:  O ciupercă foarte bine.

DE VORBĂ CU BUNELU' - de Mocanu Dumitru

DE  VORBĂ  CU  BUNELU' de  Mocanu Dumitru -Bunele, ești atât de mare,  Ce tare-aș vrea să fiu ca tine,  Că eu sunt slab, și-așa îmi pare,  Că mic am fost și voi rămâne. Și cum așa se face Bune,  Că nu ai teamă de nimic,  Iar eu ce-aș face, ori aș spune  Oricum n-ajung așa voinic.  Chiar nu ți-e frică de nimic?  Atunci bătrânul alb în plete,  Se-ntoarce dulce către el Și sărutându-i fruntea fină, Își duce mâna-n capul chel.  Zâmbește, tremurându-i ochii,  Privește lung și gânditor, Și-ncremenit ca o icoană Răspunde calm și iubitor: -Ți-aduci aminte astă vară Când ai rămas cu mine-n sat,  Când îți citeam povești alese  Cu prinți și fete de - împărat? Ți-aduci aminte, măi nepoate,  Cum ai scos apă din fântână, Ne-am potolit oleacă setea Și ne-am pornit în deal la stână? Iaca atuncea scumpul tatii,  Nu mi-a fost frică de nimic  Simțind cum viața mea rodește Și înflorește pic cu pic.  ... -Bunele, de moarte ți-e frică? Că dacă vrei te apăr eu! -Nu scumpule să știi că moartea Și ea e de la Dumnezeu. -Poate ți-e frică de-ntuneric,  Sau de balaurul din carte?  Bătrânul îi răspunde palid: -Mi-e frică de singurătate. -Da ce-i singurătatea asta?  Vreo babă grasă cu ochi răi... -Nu scumpule, e toată lumea  Care-a fugit de ochii tăi. -Și cum să înțeleg bunele,  Să mă feresc și eu de ea,  Sau dacă - o întâlnesc vreodată Să nu-i spun unde stai mata. -He, he! băiete, nu dă Doamne,  Să o zărești pe undeva,  Când ești bătrân singurătatea  Începe a te căuta.  Ea te pândește pe la colțuri,  Așteptă-n casă s-o poftești, Și-atunci când numai ești cu nimeni,  În pragul ușii o găsești.  Singurătatea măi nepoate,  E cel mai bun învătător,  Ea multe știe despre viață Despre trecut și viitor...  Ascultă sfatul meu copile,  Că n-am să te învăț de rău, Și ține minte toată viața  Poruncă de la Dumnezeu:  Fii bun și blând cu lumea toată, Ca cei din jur să te iubească, Că doar așa singurătatea  Se va feri să te-ntâlnească... Nepotul îi surâde dulce,  Semn că-nțelege acum ceva:  -Bunele, tu ai fost cuminte,  Rămân pe vara la mata !

A TRUE STORY - by Muz-muz

Many years ago a little boy, named Gilbert, lived in a small town in New Brunswick, on the banks of the St. John River. The river is deep and swift; and Gilbert's papa had often warned him not to go too near the brink.

One day, when the little fellow was about six years old, he went with his papa down to the river; and, while his papa stopped to talk with a friend, Gilbert wandered along the shore.

He took with him his fishing-rod, and thought it would be fine fun to catch a fish all by himself: so he went close to the edge of the water, and dropped in his line.

After waiting a few minutes without getting a bite, he thought he would walk out on a raft that he saw close by, and try his luck in a new spot. He crept along till he reached the outer edge of the raft; but then, as he threw out his line, his little bare feet slipped, and over he went, plump into the river. A splash, a scream, and down he went.

At the time of this story, there were a good many Indians in New Brunswick; and a party of them were in camp in the woods near the river. They were harmless, peaceable Indians, and very friendly to the boys of the neighborhood, who liked to visit their tents, and see them weave baskets, and make bows and arrows, and scarlet slippers, and other pretty things.

Luckily for Gilbert, an Indian boy happened to be fishing near the raft, and saw him slip off into the water. Although the Indian boy was not much older than Gilbert, he was larger and stronger, and he knew how to swim. In an instant he plunged into the river, seized the poor little drowning boy, and brought him to the land safe and sound.

His papa took him in his arms, all wet and dripping, and, after thanking the brave Indian boy for his noble deed, hurried home, scolding Gilbert by the way for disobedience. Poor little Gilbert was very miserable. It was not at all nice to be wet and frightened and scolded all at once; and, worse than all, he feared he would be punished when he got home.

So, when his papa carried him into the kitchen, it was a great comfort to the little fellow to see his good grandmother sitting by the fire. She was very fond of Gilbert; and, when she saw what a plight he was in, she begged his papa not to punish the dear child this time, saying she was sure he had been punished enough already by his fright and his ducking.

His papa was so happy to have his little boy alive and safe, that it was easy to forgive him; and in a little while Gilbert was dressed in dry clothes, and sat down on his little stool before the fire to eat a red apple which his grandmother had brought him.

That night, when little Gilbert said his prayer, he put in at the end, "God bless the brave Indian boy who saved my life!"

CRI, CRI - de Tudor Arghezi

CRI, CRI de Tudor Arghezi M-am pomenit într-o seară cu o vizită neașteptată. Pe masă, printre manuscrise și condeie, apăru, la etajul unde sălășuiesc, într-o insula de asfalt, un greiere elegant. N-aș putea spune cât a fost el de surprins de prezența mea în mijlocul unui talaz de hârtii mâzgălite, răzimată-n cot și silind un alt greiere, mic, prins între degete și muiat în cerneală, să fac slove minuscule, identice în intimitatea lor cu cântecul lui de clopoțel cât bobul de mazăre. S-a oprit pe masă și a stat să se reculeagă. Îmi închipui că m-a văzut și că a rămas confuz de ciudata mea îndeletnicire, el, care cunoștea munca spicelor, rumegatul vitelor, ghitara vântului și osârdia cârtiții oarbe. În fața lui am avut un sentiment speriat, modificat de un sentiment îngeresc. M-am ridicat respectuos de pe scaun și, fără să vreau, l-am salutat: - Bună seara, domnule Greiere de Câmp, încorsetat în platoșe lucii, de mare cavaler. Cărei intenții datoresc onoarea vizitei domniei tale ? Stăteam în cot, scârbit de lumini artificiale și de zgomotul cetății unde cârtesc în singurătăți. Cine te-a trimis ? Cum te-ai strecurat până la mine, nestrivit de automobile și nemâncat de vrăbioi înainte de a intra în oras ? Scoate biletul: îmi închipui că te-au trimis copiii mei cu o scrisoare. Unde i-ai lăsat ? în trifoi, sau, cu ochii pe jumătate adormiți, în scaunele lor de răchită ? Ce ți-au spus când ai plecat ? Greierele răspunde, într-adevăr, fără să se miște de lângă tampon: - Cri-cri ! - Dacă ai venit să-mi ții de urât, să mă ierți că nu am unde te adaposti ! Pâlnia telefonului, când o cânta în urechea ta, obițnuită cu muzica lină, te vei înfricoșa. Dumneata ești un neastâmpărat; te cunosc: îți place să fugi și să te întorci, să sari în sus și să te pitești în iarbă. N-am iarbă decât în peisajul de colo, și iarba-i de ulei, și peisajul cu geam: ai vrea să intri și te oprește sticla. Du-te înapoi ! Odihnește-te puțin. Ai să străbați două județe întregi, Ilfovul și Prahova. Haide, sunt orele zece și un sfert și vreau mâine dis-de-dimineață să fii îndărăt, să-mi deștepți copiii, cântându-le "cri-cri" în horbota pernei și să-i pupi din partea mea pe cercelul urechii. Greierul a înțeles: - Cri-cri! - și se aruncă de pe masă în întuneric. Doamne tu te-ai gândit la mine și mi-ai trimis o mângâiere pe care astă-seară am căutat-o în deșert.

PEȘTIȘORUL DE AUR - de Jacob şi Wilhelm Grimm

PEȘTIȘORUL  DE  AUR  de Jacob şi Wilhelm Grimm A fost o dată ca niciodată un pescar bătrân, care locuia împreună cu soţia lui în apropierea ţărmului unei mări îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit şi dărăpănat, iar bătrânul, slăbit de povara anilor, de abia îşi mai ţinea zilele. Nu mai ieşea pe mare, la pescuit, de teamă că n-ar putea face faţă valurilor mai puternice. Îndrăznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscăţivă de pe ţărm, de unde îşi arunca în apă undiţa. Prindea doar peştişori mai mici, cu care nu prea reuşeau să îşi astâmpere foamea.  Nevasta lui era o femeie înfumurată, certăreaţă şi mereu nemulţumită. Zi de zi se plângea de viaţa pe care o duceau şi nu contenea să îşi învinovăţească bărbatul pentru neajunsurile lor. Într-o bună zi, pescarul îşi aruncă undiţa în apă, nădăjduind să prindă cât mai mult peşte. Trecu o bună bucată de vreme de când stătea chircit cu undiţa-n mână. Deodată însă se petrecu o minune: prinse un peştişor mic, din cale afară de frumos şi de strălucitor. Bătrânul nu mai văzuse ceva asemănător: era poleit cu aur. Peştişorul, cu glas de om, îi ceru pescarului să-l lase în viaţă şi să-l arunce în apă. Pescarul era un om milostiv, însă îi era teamă de gura spurcată a nevestei, gândindu-se că se va întoarce acasă fără hrană. În cele din urmă, cruţă viaţa bietei vietăţi, hotărându-se s-o lase să se întoarcă în împărăţia apelor. Peştişorul, drept răsplată, îi promise pescarului că îi va îndeplini trei dorinţe. Însă bătrânelul, trecut prin atâtea necazuri, nu mai credea în minuni. Îşi spuse doar că l-ar fi mâniat pe Dumnezeu dacă n-ar fi cruţat viaţa micului peştişor auriu. Când pescarul se întoarse acasă cu traista goală, nevasta îl dojeni aspru. Pentru a o îmbuna, îi povesti întâmplarea ciudată de care avu parte, ba pomeni şi de promisiunile peştişorului de aur. Preţ de câteva clipe, nevasta bătrânului se arată neîncrezătoare. Îşi spuse că are un papă-lapte de bărbat, mult prea milostiv. Asta trebuie să fi fost pricina pentru care cruţase viaţa peştişorului. Dar, şireată cum era, se hotărî să pună la încercare promisiunea făcută de peştişor. Porunci bătrânului să se întoarcă îndată pe ţărm şi să-i ceară peştişorului să îi îndeplinească o dorinţă. Pescarul porni înspre mare şi, cam şovăielnic, îl strigă pe peştişorul de aur. Acesta nu întârzie să se arate, iar pescarul îi destăinui ce îi ceruse nevasta să îi poruncească. Îi ceru o covată mai mare, în locul celei vechi, ponosite. Peştişorului nu i se păru greu să îi îndeplinească dorinţa şi îi promise pescarului că soţia lui va fi mulţumită. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casă. Când ajunse aici, spre uimirea lui, văzu în odaia mică a căsuţei o covată mare şi frumoasă, cum nu-i fusese dat să vadă vreodată. Nevasta lui însă stătea nerăbdătoare lângă covată, clătinându-şi capul în semn de uimire. Acum dădea crezare puterii nemaipomenite a peştişorului, dar nu trecu mult timp că născoci din nou o dorinţă demnă de lăcomia ei. Gândindu-se că aceasta covăţică nu îi este de ajuns, îşi trimise din nou bărbatul la malul mării, pentru a cere peştişorului de aur să îi îndeplinească cea de-a doua dorinţă. De astă dată, femeia voia o casă frumoasă şi împodobită, în locul celei dărăpănate. Zbiera cât o ţinea gura, fugărindu-l pe bietul pescar. Vorbele-i tăioase se auziră până departe şi pescarul nu avu de ales decât să îl cheme din nou pe peştişorul auriu. Om cinstit, cumpătat şi modest, îi era ruşine de lăcomia soţiei sale. Se temea că peştişorul se va supăra dacă îl caută după atât de puţin timp. Poate îşi va spune că este şi el la fel de necinstit şi de lacom ca şi nevasta lui. Îşi ascunse ruşinea, îşi lua inima în dinţi şi-l chemă din nou pe peştişor. Şi îi spuse cea de-a doua dorinţă a femeii sale. Peştişorul îl asigură că dorinţa îi era ca şi îndeplinită – la întoarcere va găsi o casă nouă, încăpătoare, din care nu va lipsi nimic. Pescarul merse înspre casă, cu capul plecat. Dar iată că în locul bordeiului dărăpănat, se afla o casă mare, nou-nouţă. Nevasta lui însă stătea în prag, scrâşnind din dinţi de nemulţumire. „Te pomeneşti că nu îi sunt de ajuns toate bogăţiile din lume”, gândi mohorât bătrânul. Şi câtă dreptate mai avea! Căci de îndată ce îl văzu, bătrâna îi porunci moşului să facă din nou cale întoarsă şi să se înfăţişeze înaintea peştişorului. Urma să i se îndeplinească cea de-a treia dorinţă: voia un palat. Peştişorul îi îndeplini dorinţa, deşi părea deja sătul şi plictisit de lăcomia lor. Când bărbatul se întoarse acasă, nu-i veni să-şi creadă ochilor. În locul casei era un palat care se înălţa falnic în ţinutul acela părăsit ce până nu demult fusese parcă uitat de Dumnezeu. Nevastă-sa era acum împărăteasă şi se aşezase deja pe locul de cinste din sala mare a palatului. Când îşi văzu bărbatul la poartă, îi zise numai vorbe de ocară, izvorâte din inima ei haină, de piatră. Îl goni de la palat, strigându-i că este un biet muritor, împovărat de ani, şi că ar face bine să îşi caute norocul în altă parte. Îl izgoni ca pe un duşman şi îi spuse să ia seama că nu cumva să îndrăznească să mai pună piciorul în palatul ei. Bătrânul pescar părăsi palatul şi porni încotro văzu cu ochii, iar pentru drum nu i se dădu nici măcar o bucată de pâine. Paznicii palatului îl înghiontiră şi îl batjocoriră. I se interzise să se mai apropie vreodată de palat. Bietul pescar nici nu înţelegea bine ce se petrecea. Căzu pe gânduri, ştia că doar peştişorul de aur putea să-i dea vreun sfat. Cobora din nou la ţărm şi îl chema încă o dată deşi cele trei dorinţe fură deja îndeplinite. Totuşi, peştişorul se arată şi acum. Bătrânul îi povesti de necazul care dădu-se peste el, de trufia nevestei sale. Bătrânul avea o ultimă rugăminte, pornită din suflet. Îi ceru peştişorului să năruie palatul şi să facă să dispară bogăţiile primite, iar acasă vroia s-o găsească pe nevasta lui aşteptând în uşa şubredă a vechiului lor bordei, în care să domnească pacea şi împăcarea. Lăcomia nevestei pescarului îl supără din cale-afară pe peştişor, astfel că se îndură de sufletul necăjit care venise să-şi jelească amărăciunea. Hotărî să facă dreptate şi să-i îndeplinească această ultimă dorinţă. Îl îmbună pe bietul pescar şi îl trimise acasă. Nu mai era nici urmă de palat, de curte împărătească şi de mulţimea de servitori care forfoteau prin palat să îi facă pe plac stăpânei. Când bătrânul văzu vechea lor căsuţă, cu pereţii scorojiţi, se simţi cu sufletul împăcat. Înăuntru îşi găsi nevasta, cea veşnic nemulţumită, cum era şi mai înainte. Totul era ca la început: viaţa lor era lipsită de bucurii şi de bogăţii, aşa cum fuseseră obişnuiţi. Pescarul mai ieşea din când în când la pescuit, dându-şi toată silinţa să prindă cât mai mulţi peştişori în cârligul undiţei. Duceau o viaţă grea, plină de griji, dar pescarul ştia că era tocmai viaţa pe care şi-o dorise, deşi nevasta continua să îl dojenească pe nedrept în fiecare zi. Bătrânul avea o ultimă rugăminte, pornită din suflet. Îi ceru peştişorului să năruie palatul şi să facă să dispară bogăţiile primite, iar acasă vroia s-o găsească pe nevasta lui aşteptând în uşa şubredă a vechiului lor bordei, în care să domnească pacea şi împăcarea. Lăcomia nevestei pescarului îl supără din cale-afară pe peştişor, astfel că se îndură de sufletul necăjit care venise să-şi jelească amărăciunea. Hotărî să facă dreptate şi să-i îndeplinească această ultimă dorinţă. Îl îmbună pe bietul pescar şi îl trimise acasă. Nu mai era nici urmă de palat, de curte împărătească şi de mulţimea de servitori care forfoteau prin palat să îi facă pe plac stăpânei. Când bătrânul văzu vechea lor căsuţă, cu pereţii scorojiţi, se simţi cu sufletul împăcat. Înăuntru îşi găsi nevasta, cea veşnic nemulţumită, cum era şi mai înainte. Totul era ca la început: viaţa lor era lipsită de bucurii şi de bogăţii, aşa cum fuseseră obişnuiţi. Pescarul mai ieşea din când în când la pescuit, dându-şi toată silinţa să prindă cât mai mulţi peştişori în cârligul undiţei. Duceau o viaţă grea, plină de griji, dar pescarul ştia că era tocmai viaţa pe care şi-o dorise, deşi nevasta continua să îl dojenească pe nedrept în fiecare zi.

PLOAIA DE STELE - de Frații Grimm

A fost  odată o fetiță căreia îi muriseră atât mama cât și tatăl și ea rămăsese așa de săracă, încât nu mai avea nicio cămăruță unde să locuiască, nici un pat unde să doarmă, în sfârșit, nimic altceva decât hainele de pe ea și bucațica de pâine pe care unii trecători miloși i-o dădeau din când în când.

        Ea era însă o fetiță bună la suflet și credință în Bunul Dumnezeu - și, cum era părăsită de toată lumea, plecă, cu Dumnezeu în gând, pe câmp, la voia întâmplării. 

La un moment dat se întâlni cu un om sărac care-i spuse:

- Dă-mi și mie ceva de mâncare, sunt mort de foame. 

Ea îi dădu ultima bucățică de pâine ce-o avea la ea, apoi zise: "Dumnezeu să te binecuvinteze", și plecă mai departe.

Ceva mai încolo, pe drum întâlni un copil care-i spuse:

- Mi-e tare frig la cap, dă-mi ceva să mă acopăr. 

Fetița, cu inima ei bună,  nu stătu mult pe gânduri, își luă căciulița de pe cap și i-o dădu.

Mergând mai departe, ăi apăru în cale un copil gol-goluț, tremurând de frig. 

Fetița cea bună îi dădu hăinuța ei și plecă mai departe. 

 Pe înserat ajunse într-o pădure ; o femeie sărmană veni la ea și-i ceru ceva de îmbrăcat iar  fetița, miloasă cum era,  îi dădu și cămășuța pe care o mai avea pe ea, gândind: "E noapte, nu mă vede nimeni, pot să stau și dezbrăcată".

Cum stătea ea așa, singură, în pădure, în puterea nopții,  văzu deodată deasupra capului, o ploaie de stele care, când cădeau pe pământ, se prefăceau în monezi de aur. Din cer îi mai căzu la picioare o tunică țesută cu fir de aur și un inel prețios. Ea îmbrăcă tunica, își puse inelul pe deget, apoi începu să adune monedele de aur; deveni, astfel, foarte bogată și trăi apoi în belșug și fericire toată viața, aducând neîncetat mulțumire lui Dumnezeu pentru bunătatea și purtarea Lui de grijă pentru ea.

Noi știm cu toții că Dumnezeu îi iubește pe oamenii cu suflet bun și nu-i părăsește niciodată.

MOGÂLDEA - de Alexandru Vlahuță

Am învățat cu el în școala primară. Nu mi-era drag, pentru c-avea o figură răutăcioasă și pentru că, de câte ori se uita la mine, se strâmba: ceea ce a făcut într-o zi să-mi pară grozav de bine când am văzut pe d-na Udrea c-o dată mi-l înșfacă de urechi și-l toarnă " la bancă". Turnatul la bancă era teribil. Micul vinovat era așternut cu pieptul pe capătul băncii, un monitor îl ținea bine de grumaz, altul de picioare, și domnu îi trăgea cu varga la ... spate, ca să gonească mintea la cap. Uneori domnu se înfuria strașnic de țipetele nenorocitului copil, ș-atunci vergile se rupeau una după alta, și asta-l necăjea și mai rău... pe domnu, vezi bine.

- Cambur ! Să-mi aduci mâine douăzeci de nuiele bune; să nu te văd cu paie de astea, că-ți rup urechile !

- Am înțeles !

Ș-a doua zi băiatul butnarului de la Podu-Verde - Camburachi Gogolos - venea cu maldărul la spinare.

Ce ochi de drac împielițat avea Mogâldea; și ca un viezure își răsucea capul - o clipă n-avea astâmpăr. Băieții îi ziceau "Michiduță". Nu puteam pricepe unde dispărea el în timpul recreației; întotdeauna o zbughea pe poartă cu câțiva tovarăși, și când se întorceau, aveau și ei un aer misterios și viclean... Știam că "tata" lui Mogâldea e legător de cărți, și că șade peste drum de școală. Mai auzisem că " Michiduță” are dugheană-n gârliciul unei pivniți", dar fiindcă eu apucasem din capul locului să mă uit la el cu sfială, ceea ce neapărat îl făcu să mă privească de sus, se stabilise de la sine între noi amândoi un fel de mică dușmănie, care ne îndârjea și ne strângea pumnii pe sub bancă, în așteptarea surdă a unei definitive încercări de forțe pe dealul Țuguetei. Nu știu de ce mi-era frică de el, deși era mai mic decât mine. Îmi intrase-n cap c-are să mă umilească. Dar într-o zi am repurtat o victorie de care și astăzi, când mi-aduc aminte, parcă mă umple un sentiment de mândrie. D-nu Udrea ne explicase " prinderea lui Iisus din grădina de la Ghetsemani".

- Care știe s-o spuie și el așa ?

Un moment de profundă tăcere. Era primăvară; băieții se uitau la un zarzăr bătrân, care înflorise devreme.

- Eu...

Și mă scol, ridicând două degete: dar ce tare-mi bătea inima !

- Spune !

Domnul își lăsă plictisit capul pe mână; monitorul de la banca întâi îmi aruncă o căutătură infernală... Îmi dresei glasul și-ncepui...

Frumos trebuie s-o fi depănat eu, căci domnul Udrea își ridică o dată capul și-mi spuse un "bravo, piciule !" care mi-aduse tot sângele-n obraz.

- Spune-o și tu, Tăbârcă !

Modestia la o parte ... n-avea de-a face.

- Ieși afară, măgarule ! Ia-ți și catrafusele de-acolo, spurcăciune ! Treci, piciule în locul lui ! ... Așa ! Și poartă-te frumos.

Iată-mă-s monitor pe clasa a VII-a ! Multe bucurii am avut de-atuncea, multe emoțiuni mari și fericite am apucat în fuga vieții, dar fericit și mândru ca-n ziua aceea nu m-am simțit niciodată. După ce-mi așezai cărțile și caietele în bancă, înaintai binișor capul și-mi număram supușii: erau opt. Mă mai uitai o dată bine: da, în celălalt capăt al băncii, care se chema coada ... pricepeți de ce, era chiar el - smolitul și micul Mogâldea. De astă dată nu se mai strâmba la mine.

Mi se păru un an până s-aud clopotelul.

Asadar, Michiduță era " în sadă" la mine: dimineața și demiază eu îl ascultam, eu îi privegheam caietele, eu îi puneam note la învățătură și la purtare, în catalogul meu, scris de "moș Petrachi" cu cele mai frumoase litere gotice ce am putut să văd vreodată. Să fii student în clasa II-a primară, și să ai - pe lângă această onoare - și opt băieți în sadă, mi se pare că e de ce să te fudulești. Vă puteți închipui cât de adânc ofensat m-am simțit când un ticălos de alvițar mi-a strigat, într-o zi, de la spate : "Hei, măi băiețaș, îți pică batista !". M-am întors, firește,  să văd ce e : îmi atârna ceva, dar nu era batista. Alvițarul pufni în râs. Ce dobitoc... Să-și bată joc de-un monitor ! Dar și mama, zău, pesemne că nu mai știa altă croială de pantaloni !

***

- Hai, nu vrei să vii cu noi ?

- Unde ?

- La mine ... la dugheană !

Ce limpede mi s-arat-acum în minte... sunt douăzeci și șase de ani ... toate se dau la o parte ... văd căsuța lui Mogâldea, o babă sta la fereastră și se uita cu drag la noi, o bură de ploaie ne lustruiește ghiozdanele de glant, aud clanța de la portiță, și pe Michiduță răstindu-se  -  era la el acasă :

- Da, haideți, intrați, ce dracu !

Și mergem cu toții în fundul grădinii, o rață leșească fuge-naintea noastră, măcăind, speriată. Michiduță, scoate-o cheie din buzunar, descuie lacătul și dă ușa la o parte. O, ce minune ? Cine l-ar fi crezut așa de bogat ? ... Pe poliți albe de brad, de o parte și de alta, în girliciul pivniții, toate bunăciunile pământului ... și cu ce rânduială sunt așezate ! In cutioare de carton: rahat, smochine, roșcove, halva, migdale, cofeturi ... Ochii lui Michiduță sticleau ca ochii de pisică. Ne-așezăm jos pe treptele gârliciului.

- Dă-mi de șase parale cofeturi de cele galbene...

Pe tăvițe de  mucava micul negustor își servește mușterii cu o îndemnare care mă uimește; el cântărește tot ce dă.

- Da' tu ce vrei ? Spune.

Eu mă uit țintă, c-o poftă de care mi-e rușine, la un botișor de icre negre, cât o nucă, așezat frumos pe-o frunză de viță. Mă gândesc că n-am nici un gologan, și-mi lasă gura apă.

- Te cred, draguță, dar sunt cam scumpe ! ... Ai parale ?

De unde-a știut Michiduță că eu poftesc la icre ? .. Ș-apoi, de ce mi-o fi vorbit așa peste picior ? Recunosc că el e cel mai bogat și mai fericit copil din lume, și simt pentru el o admirație pe care-mi dau toată osteneala, s-o ascund, dar și eu sunt monitor ... și mâine eu îl ascult, eu ăi pun nota ...

O, nelegiuit corumpător de suflete, ispită infernală !

Cu vârful briceagului, trei firmituri cât grăuntele de păpușoi, numai trei firmituri ... uscate, pline de colb ... N-am mâncat icre așa bune de când sunt! ... Nenorocitule, îți mănânci conștiința și gloria ta de monitor !

***

- Banca a șaptea ! ... Cum a mers Mogâldea ?

- Bine, domnule !

- Ce notă i-ai pus la geografie ?

- Prima.

- Ce spui, frate ? Ia ieși, Mogâldea, la hartă, să văd și eu minunea asta ?

În clasă s-a făcut întuneric ... și n-am mai simțit nimic. Când m-am deșteptat, eram în genunchi la tablă, urechile îmi ardeau ca focul, Michiduță se strâmba la mine, iar eu aveam sentimentul că mor.

PNG / TUBE - COPII