Prometeu
O ceartă mare se iscase între Zeus și oameni. Titanul Prometeu, cel cu minte multă, ținea cu aceștia și-i învăța să nu facă pe placul noului zeu, ce cuprinsese cu sila stăpânirea tatălui său, Cronos.
El le zise: „Măi, oamenilor ! Acest Zeus e lacom de avuții și de daruri; dacă voi, când înjunghiați vite în onoarea lui, i le veți închina cu totul, apoi să știți că veți ajunge curând să dați de capăt tuturor turmelor voastre, oricât de numeroase ar fi. Haide mai bine să facem cu Zeus o tocmeală, pentru ca și voi, oamenii, și el, să vă bucurați de câte o parte din vitele jertfite în hacatombe, adică cu sutele, pe altarele zeilor”.
Atunci el alese din cirezi un bou mare și frumos, îl înjunghie și făcu dintr-însul două părți. Într-una puse vintrele și carnea și le înveli în pielea boului; în cealaltă așeză numai oasele, bine înfășurate în grăsime. Apoi îi zise lui Zeus așa: „Alege-ți partea ce vei voi, cu hotărârea ca aceea pe care vei pune acum mâna, să rămână întotdeauna pe seama-ți”.
Zeus se lăcomi și întinse pe loc mâna la partea unde lucea grăsimea; dar când văzu că sub dânsa erau numai oase, foarte tare în sine se mânie. Cu toate acestea însă, din acea zi înainte se făcu datina ca, în sacrificii, oamenii să închine zeilor numai oasele și grăsimea de la victime.
Ca să se răzbune pe seminția muritoare a oamenilor, Zeus hotărî să nu le mai trimită jos, pe pământ, focul cu care el îi dăruia mereu mai înainte, și astfel îi lăsă în mare lipsă, suferind cumplit de ger, de întuneric și de foame. Dar Prometeu se repezi în cer, răpi de acolo foc, îl ascunse în țeava unei trestii și îl aduse oamenilor înapoi.
Când Zeus află una ca aceasta, se înfurie așa de tare încât azvârli cu traznetul în Prometeu și trimise pe credinciosul său vestitor Hermes ca să-l prindă, să-l ducă tocmai pe piscurile sterpe ale muntelui Caucaz și acolo să-l ferece de stâncă, cu cătușe țepene de fier, punându-i strajă un vultur care să-i sfâșie mereu inima cu clonțul său ascuțit.
Dar nici cu atât nu se împacă Zeus; el mai scorni și un mijloc de a munci pe bieții oameni muritori. Își aduse aminte că Prometeu îi povățuise și-i îndemnase să nu primească niciun dar de la zei și că lăsase cu dânșii pe fratele său, Epimeteu, ca să le poarte de grijă și să-i ferească de vicleniile lui Cronos.
Atunci, Zeus se gândi într-astfel: „Seminția omenească nu știe până acum ce este nici boala, nici durerea, nici certurile, nici războiul, nici furtișagurile, nici trădarea; căci toate aceste rele le ține închise Epimeteu într-o cutie pusă sub bună pază. O să fac ce voi face, ca ele să scape de acolo și să umple pământul de mișelii și de nevoi.”
Îndată chemă pe Hefaistos, meșterul focului, și-i vorbi așa:
– Să-mi gătești ceva minunat, pe care zeii să-l dăruiască oamenilor. Să iei țărână și să plămădești cu dânsa un chip de femeie. S-o faci cât mai frumoasă la vedere; dar să pui într-însa o fire rea, pentru ca dânsa să mă răzbune de câte rele mi-au făcut mie oamenii.
Hefaistos luă țărână și plămădi, după cum i se spusese, un chip frumos de femeie. Zeița Atena o îmbracă cu o rochie minunată și pe cap îi puse o cunună, de unde atârnă o maramă ca pânza păianjenului, de-abia îi ascundea umerii și pieptul alb ca zăpada. Hermes o învață un grai plin de farmec și suflă într-însa un cuget nesățios și neastâmpărat, pentru ca să știe a îndupleca și a ațâța neamul omenesc. Apoi, Hefaistos o duse în adunarea zeilor și toți rămaseră încântați de frumusețile ei.
Atunci Zeus, luând-o de mână, o dete lui Epimeteu și-i zise așa: „Știi ceva? M-am gândit că voi, oamenii, sunteți, bieții, împovărați de muncă multă pe pământ și că vă lipsește o ființă care, prin dulcile ei dezmierdări, să vă pună inima la loc după atâtea grele osteneli. De aceea noi, zeii nemuritori, ne-am îndurat de soarta voastră și, spre a vă aduce o blândă alinare, iată, va dăruim această mângâioasă ființă a femeii, pe care am și numit-o Pandora, fiindcă este înzestrată cu toate darurile”.
Epimeteu cel cu mintea târzie, uimit de frumusețile Pandorei, uită povețele fratelui său și, împreună cu dânsul, toată seminția muritorilor se amăgi cu cuvintele lui Zeus și primi darul, care îi fermecă pe toți, îndată ce dădeau cu ochii de dânsul. Dar, vai! bucuria nu le ținu mult.
Pandora, nesățioasă de a ispiti toate, văzuse o cutie mare, pitită mai cu îngrijire decât orice alte avuții, în cămara cu comorile lui Epimeteu. Îi ardea inima să știe ce o fi într-însa. Deci, într-o zi, se furișă de soțul ei cel lesne încrezător și deschise capacul cutiei.
Deodată scapară dintr-însa, cu grămada, ca niște iesme pocite, certurile și bătăile, nevoile și bolile, hoțiile și turbările, grijile și necazurile toate.
Cuprinsă de spaimă, abia apucă ea să lase repede capacul jos. Pe fundul cutiei rămăsese, pitită, numai speranța. De aceea, abia cu dânsa se mai poate mângâia uneori sărmana omenire de câte rele a răspândit pe pământ nesocotita Pandora.
Pandora
