luni, 22 septembrie 2014

TOAMNA ȚESĂTOARE de Vasile Alecsandri


 



TOAMNA ȚESĂTOARE

de Vasile Alecsandri





Toamna mândră, harnică
Și de bunuri darnică

A-mpărțit a ei comori:
Frunza-i dat-au vântului,
Iar roada pământului
Dat-o-au la muncitori.




Dat-au in pentru ștergare
Și porumb pentru coșare
Plin de ținte aurii,
Și toți strugurii de vie
Pentru dalba veselie
De la nunți și cumătrii.




Dat-au încă pentru coasă
Iarba-i verde și frumoasă
Care-n mai au înflorit;
Ș-a ei paseri cântătoare,
Ș-a ei șiruri de cucoare
Tainicului Răsărit.




Ș-au rămas, sărmana, goală,
Pe când viforul se scoală
Aducând gerul de an! ...
Ce-a să facă ea la iarnă?
Norii vin ca să aștearnă
Pe câmpii un lung troian.




Vai de ea! ... Ce-a să devie
Sub cumplita vijelie
Care suflă oțerit
Peste văile uscate,
Peste apele-nghețate,
Peste codrul desfrunzit?




Dar nu-i pasă! ... Cât e soare,
Toamna, mândră țesătoare,
Pune furca-n brâul ei,
Ca să toarcă și să țese
Pânză lată-n ițe dese
De-nvălit umerii săi.




Și torcând de-a lungul trece
Peste brazda murgă, rece,
Unde ies painjini mii.
Iar fuioru-i de matasă
Pe pământ în urmă lasă
Mreji de raze argintii.




Câte lanuri, văi întinse,
Toate-acuma sunt cuprinse
De lungi fire ce lucesc.
Unele s-adună-n caier,
Altele, perdute-n aer,
Tainic, lin călătoresc.

Toamna grabnic le urzește,

Le-mpletește, nevedește,
Și cu toate la un loc
Ea-și lucrează-o-nvălitoare
Ca să meargă-n șezătoare
Și să ia parte la joc.




Iat-o în cămeșă albă,
Cu lefți mari lucind în salbă,
Mari cât ochii săi căprii.
Trista iarnă-o pizmuiește
Și prin neguri o pândește
Descântând vrăjitorii.


Iar românul cu drag spune:

„Doamne ! fă încă-o minune!
Scoate-o față-n calea mea,
Ca și toamna harnică
Și de suflet darnică,
Să-mi fac traiul meu cu ea!“










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu