luni, 29 septembrie 2014

MICA SIRENĂ - de Hans Christian Andersen



http://dettoldisney.files.wordpress.com/2011/11/little-mermaid-andersen.jpg



Departe-n largul mării apa e albastră ca albăstrelele și limpede cum e cristalul, dar e și foarte adâncă, atât de adâncă încât nici o ancoră nu poate ajunge până la fund; ar trebui să pui o mulțime de turnuri de biserică, unele peste altele, ca să ajungi de la fund până la luciul apei.
Să nu credeți însă că acolo nu-i decât nisip și mâl; nu, acolo cresc copaci ciudați și ierburi ciudate, și tulpinile și frunzele lor sunt așa de mlădioase încât se clatină la cea mai mică mișcare a apei, parcă ar fi vii. Toți peștii, mici și mari, se strecoară printre ramuri cum se strecoară păsările prin văzduh. În locul unde-i cea mai mare adâncime e palatul împăratului mării; zidurile sunt de mărgean și ferestrele înalte și arcuite sunt de chihlimbar străveziu; acoperișul e făcut din scoici care se deschid și se închid după cum se mișcă apa. Și în fiecare scoică e un mărgăritar de preț; numai unul și ar fi destul să împodobească măreț coroana unui rege.

Împăratul mării era de multă vreme văduv și casa i-o ținea mamă-sa, bătrâna. Era o femeie înțeleaptă, dar foarte mândră de neamul ei; purta douăsprezece stridii pe coadă, pe când nobilii aveau numai câte șase. Încolo, era femeia vrednică, mai ales că ținea foarte mult la nepoatele ei, domnițele mării. Acestea erau șase la număr și toate frumoase, dar cea mai mică era cea mai frumoasă dintre toate; pielea ei era gingașă și moale ca o petală de trandafir, ochii albaștri ca niște lacuri adânci, dar, ca și celelalte, nu avea picioare și trupul în partea de jos avea o coadă de pește.

Toată ziua fetele se jucau prin odăile palatului din ai cărui pereți creșteau flori vii. Când deschideau ferestrele de chilimbar, intrau înăuntru pești, așa cum intră la noi rândunelele când deschidem ferestrele. Peștii veneau până-n preajma domnițelor, mâncau din palmă și se lăsau mângâiați.

Afară, în fața palatului era o grădină mare cu copaci roșii și albaștri; poamele străluceau ca aurul și florile ca focul, și tulpinile și frunzele se mișcau întruna. Pe jos era un nisip foarte fin și albastru ca o flacără de pucioasă. Peste tot plutea un soi de lumină albastră, încât ai fi crezut că ești sus în văzduh cu cerul deasupra și dedesubt și nu că ești în fundul mării. Când apa era liniștită se putea zări soarele ca o floare mare, roșie, din care se revărsa lumina.
Fiecare domniță își avea în grădină un loc al ei, în care sădea ce-i plăcea. Una dăduse stratului ei de flori formă de balenă, alteia îi plăcuse să și-l facă pe-al ei după chipul ei însăși, iar cea mai mică își făcuse stratul rotund ca soarele și sădise numai flori roșii ca și el. Domnița cea mai mică era o fată tăcută și gânditoare și în timp ce surorile ei adunau toate lucrurile ciudate care căzuseră de prin corăbii scufundate, ea, în afară de florile cele roșii, care semănau cu soarele, nu voise să aibă decât o statuie. Era un băiat frumos, sculptat din marmură albă și pe care-l găsiseră într-o zi prăbușit în fundul mării. Domnița a sădit lângă statuie volbură trandafirie și volbura a crescut și ramurile ei atârnau peste băiatul de marmură aplecându-se către nisipul albastru de pe jos, pe care umbra se așternea albastră și tremura întruna ca și ramurile. Ai fi zis că vârful și cu rădăcinile se jucau împreună și parcă tot voiau să se sărute.

Cea mai mare bucurie a ei era să vorbească despre lumea oamenilor. Bunică-sa mereu trebuia să-i spuie tot ce știe despre corăbii și despre orașe, despre oameni și despre animalele care trăiesc sus pe pământ. Fetei i se părea mai cu seamă frumos că sus, pe pământ, florile au mireasmă, nu ca florile din fundul mării, care n-au parfum, și că pădurile sunt verzi, iar peștii care se zăresc printre ramurile copacilor cântă de ți-i mai mare dragul; bunica le zicea păsările pești, fiindcă altfel fetele n-ar fi priceput ce spune, că nu văzuseră niciodată păsări.

- Când aveți să împliniți cincisprezece ani, spunea bunica, o să aveți voie să ieșiți la fața mării, să vă așezați pe stâncă la lumina lunii și să vedeți corăbiile cele mari, și o să vedeți și orașe, și păduri.

Și iată că a venit vremea când sora cea mai mare a avut cincisprezece ani. Între surori era deosebire tot de câte un an, așa că cea mai mică era cu cinci ani mai tânără decât cea mai mare și mai avea deci de așteptat cinci ani până să ajungă și ea să se ridice din fundul mării și să vadă cum e la noi pe pământ. Cea mai mare a făgăduit celorlalte să le povestească ce a văzut și ce lucruri frumoase a găsit; fiindcă ce le spunea bunica nu le era destul, voiau să afle mai mult decât ce povestea ea.
Nici una nu era așa de curioasă cum era cea mai mică, tocmai ea care avea de așteptat mai mult decât toate, și care era așa de cuminte și de gânditoare. Adeseori, noaptea, deschidea fereastra și stătea ceasuri întregi uitându-se prin apa albăstruie cum peștii dădeau din coadă și din aripioare. Putea să zărească luna și stelele; de-acolo din fund se vedeau șters prin apă, însă mult mai mari decât le vedem noi. Când pe sub ele trecea deodată ceva care semăna cu un nor negru, ea știa că era o balenă care trecea pe deasupra ei sau o corabie pe care erau oameni mulți; desigur că ei nici nu se gândeau că o fată drăgălașă din fundul mării stă dedesubt și își întindea mâinile albe către pântecele corăbiei.

Și așa cum am spus, domnița cea mai mare împlinise cincisprezece ani și avea nevoie acuma să iasă la fața mării.

Când s-a întors avea o sumedenie de lucruri de povestit, dar mai frumos decât toate era, zicea ea, să stai pe un grind de nisip la lumina lunii, când marea e liniștită, și să te uiți la orașul așezat pe coasta mării, în care strălucesc lumini ca sute de stele, să auzi muzica și vuietul trăsurilor și al oamenilor, să privești turnurile bisericilor și să asculți clopotele. Și sora cea mai tânără ardea de dorința de a vedea toate aceste lucruri și asta tocmai din pricină că nu putea să se ducă să stea sus pe pământ. Seara s-a dus iar la fereastră și s-a uitat prin apa albastră; se gândea cum o fi orașul cel zgomotos și i se părea că aude clopotele.

Peste un an, altă soră de-a ei a căpătat învoire să se urce la fața apei și să înoate până unde-o vrea. A ieșit din mare când asfințea soarele și priveliștea asta i s-a părut că-i cel mai frumos lucru pe care l-a văzut. Spunea că tot cerul parcă era din aur și nourii erau așa de minunați, cum nici nu se putea închipui, zburau pe cer, roșii și albaștri, dar și mai repede decât nourii zbura, asemenea unui văl lung și alb, un stol de lebede către soare. Dar soarele s-a scufundat în valuri și curând după aceea a pierit și lumina trandafirie care umplea fața mării și nourii.

A mai trecut un an și s-a urcat sus și sora de-a treia. Asta era cea mai îndrăzneață din toate; a intrat pe gura unui fluviu care se vărsa în mare. Pe dealuri verzi, pe de o parte și de alta, erau podgorii; printre păduri minunate se iveau case și castele și în copaci erau păsări care cântau. La o cotitură a dat de-un cârd de copii care se scăldau și se hârjoneau în apă; a vrut să se joace și ea cu dânșii, dar copiii au fugit speriați și deodată a venit un animal mititel și negru; era un câine, dar ea nu mai văzuse câini până atunci; a început să latre la dânsa așa de tare, că ei i-a fost frică și s-a întors repede înapoi în mare. Și acuma ea zicea că niciodată n-are să uite pădurile, dealurile și pe copiii aceia drăgălași, care puteau să înoate, deși nu aveau coadă.

Cea de-a patra soră nu era așa de vitează și a rămas în mijlocul mării. Spunea că acolo e mai frumos; te uiți și vezi până departe de jur împrejur și cerul deasupra e ca un clopot de sticlă. Văzuse și corăbii, dar numai de departe tare, parcă erau niște pescăruși; delfinii poznași se dădeau de-a tumba și balenele cele mai mari împroșcau apă pe nări, parcă erau în toate părțile numai fântâni țâșnitoare.

Și iată că i-a venit rândul celei de-a cincea surori. Ziua ei de naștere cădea iarna și de aceea ea a văzut ce nu văzuseră surorile ei când ieșiseră la fața apei întâia oară.

Marea era verde și în toate părțile pluteau munți mari de gheață și fiecare parcă era un mărgăritar, zicea ea, și totuși erau mai mari decât turnurile oamenilor. Aveau forme care de care mai ciudate și sclipeau ca niște diamante. Ea s-a așezat pe un munte de gheață și corăbierii treceau speriați pe lângă dânsa și vântul i se juca prin păr. Spre seară cerul s-a înnourat, a început să fulgere și să tune, iar marea s-a întunecat și a început să se zbuciume zgâlțâind munții de gheață care străluceau la lumina fulgerelor. Corăbiile și-au strâns pânzele și pretutindeni era numai spaimă și obidă, ea însă ședea liniștită pe muntele ei de gheață plutitor și se uita cum fulgerele alunecă în cruciș și în curmeziș pe cer.

Fiecare dintre cele cinci surori, când se suia întâia oară la fața apei, era încântată de lucrurile noi și frumoase pe care le vedea. După aceea însă, când urcatul deasupra apei ajungea să fie ceva obișnuit, fiindcă puteau să iasă la fața mării când voiau, nu le mai plăcea așa de tare să se urce sus; ba chiar după o lună de zile fiecare spunea că-i mai frumos jos la ele acasă.

Acum, după ce toate se făcuseră mari, se luau uneori la braț și se urcau seara împreună deasupra apei; surorile aveau glasuri frumoase, mai frumoase decât ale oamenilor, și când era furtună și ele să gândeau că au să se scufunde multe corăbii, se duceau pe lângă corăbii și cântau și-n cântecele lor spuneau ce frumos e pe fundul mării. Îi rugau pe corăbieri să nu le fie teamă dacă se scufundă, dar corăbierii nu pricepeau limba lor și credeau că vorbește furtuna. Și ei nu putea să vadă frumusețile din fundul apei, fiindcă atunci când corabia se scufunda corăbierii se înecau și ajungeau morți la palatul împăratului mării.

Când surorile celelalte se urcau deasupra mării, sora cea mai mică rămânea singuratică și se uita după ele, și mai că-i venea să plângă, dar zânele mării n-au lacrimi și de aceea durerea lor e și mai mare.

- O, de-aș împlini o dată cincisprezece ani ! ofta ea; de pe acum știu că lumea de pe pământ și oamenii au să-mi fie dragi !

În sfârșit, a împlinit cincisprezece ani.

- Acum ești mare, i-a spus bunica, mama împăratului mării. Hai să te gătesc și pe tine ca și pe surorile tale !

Și i-a pus în păr o cunună de crini albi, cu petalele de mărgăritar; și i-a mai prins de coadă opt stridii mari, ca să-i însemne rangul.

- Mă doare, a zis domnița.

- Trebuie să rabzi; măreția se ține cu osteneală !

O ! ea ar fi aruncat cu plăcere toată această măreție și și-ar fi scos bucuros cununa cea grea; florile cele roșii din grădină o prindeau mai bine, dar nu avea încotro. Și-a luat rămas bun de la bunică-sa și s-a urcat, ușoară ca o picătură de aer, prin apă.

Soarele tocmai asfințise când și-a scos capul din mare, dar nourii mai străluceau roșii și aurii și pe cer se ivise luceafărul de seară. Văzduhul era molcom și răcoros, și marea era liniștită. Nu departe de acolo era o corabie mare, cu trei catarge și numai cu o pânză întinsă, fiindcă vântul nu bătea deloc; pe funii și pe catarge ședeau mateloți. De pe corabie venea zvon de muzici și de cântece și deodată sute de lanterne s-au aprins; colorate cum erau ai fi zis că fluturau în aer steagurile tuturor popoarelor.

 Zâna cea mică s-a dus până la fereastra cabinei și s-a uitat. Înăuntru erau mai mulți oameni îmbrăcați de sărbătoare; dar cel mai frumos dintre ei prințul cel tânăr. Avea niște ochi mari, negri și nu părea să aibă mai mult de cincisprezece ani. Astăzi era ziua lui de naștere și de acea era petrecere pe corabie. Marinarii dansau pe punte și când prințul a ieșit și el pe covertă, sute de rachete au țâșnit în aer și au făcut o lumină ca ziua și zâna s-a speriat și s-a scufundat repede în apă. Dar n-a stat mult și și-a scos capul și când s-a uitat în văzduh parcă toate stelele cerului cădeau pe ea. Niciodată nu văzuse ea asemenea minunății de artificii. Sori mari se destrămau, împroșcând flăcări, pești zburători pluteau în aer și totul se oglindea în apa strălucitoare. Pe corabie era atât de multă lumină, încât se deslușeau bine nu numai oamenii, dar chiar și fiecare funie. Ce frumos era prințul. Strângea mâinile celorlalți și zâmbea, și muzica cânta.

S-a făcut târziu, dar zâna nu-și mai putea dezlipi ochii de la corabie și de la prințul cel tânăr și frumos. Lanternele colorate s-au stins; nu mai zburau rachete către cer, nu se mai auzeau tunurile bubuind, însă în adâncul mării era vuiet și zbucium. Zâna stătea la fața apei, valurile o ridicau și o legănau și ea se uita pe fereastra cabinei. A început să bată vântul și corabia și-a desfăcut una câte una pânzele. Valurile se ridicau tot mai sus, cerul s-a înnourat, în zare a început să fulgere. Venea furtuna. Mateloții au strâns pânzele. Corabia a pornit repede, legănându-se pe marea vânzolită, valurile se înălțau ca niște munți negri care parcă voiau să se rostogolească peste catarge, dar nava se cufunda ca o lebădă, apoi ieșea iar la iveală printre talazurile înalte și se lăsa iar în jos. Zânei i se păru că-i un joc vesel al corăbiei, dar celor din corabie nu li se părea deloc că-i așa. Nava trosnea tot mai tare, pereții s-au spart de izbiturile valurilor, apa a pătruns înăuntru, catargul s-a rupt, parc-ar fi fost de papură, și corabia s-a culcat pe-o parte și apa a început s-o cuprindă. Acum de-abia zâna și-a dat seama că cei de pe corabie erau în primejdie; chiar și ea trebuia să se ferească de bârnele și lemnele care se desfăceau din corabie și erau împinse de valuri în toate părțile. Câteva clipe a fost așa de întuneric, încât nu se mai putea zări nimic, pe urmă, la lumina fulgerelor, toți cei de pe corabie s-au văzut; zâna căuta din ochi pe prințul cel tânăr.

Deodată l-a zărit scufundându-se împreună cu corabia și pierind în apă. Mai întâi s-a bucurat că el are să ajungă jos la ea acasă, dar îndată după aceea s-a gândit că oamenii nu pot trăi în apă și prințul n-are să poată ajunge decât mort la palatul tatălui ei. Nu, nu trebuie să moară, s-a gândit ea și repede a pornit înot printre bârnele și scândurile care pluteau pe apă, uitând cu totul că acestea ar fi putut s-o lovească și s-o vatăme. Și atunci s-a dat la fund, apoi a ieșit mai departe din apă, până a ajuns lângă prințul care de-abia mai putea să înoate din pricină că valurile puternice îl acopereau mereu; brațele și picioarele îi erau frânte de oboseală, ochii lui frumoși clipeau gata să se închidă și chiar s-au închis și el ar fi murit desigur dacă n-ar fi fost zâna. La prins cu o mână și cu cealaltă i-a ținut capul deasupra apei și s-a lăsat cu dânsul în voia valurilor.

Dimineața s-a făcut iar vremea frumoasă, dar din corabie nu mai rămăsese nimic. Soarele a răsărit roșu, strălucitor, din apă și la razele lui, obrajii prințului parcă s-au înviorat, dar ochii tot închiși au rămas. Zâna l-a sărutat pe frunte și i-a dat într-o parte părul ud. I se părea că seamănă cu statuia din grădina ei din fundul mării. L-a mai sărutat o dată, dorind din tot sufletul ca el să mai trăiască.

Deodată a zărit în fața ei pământul, cu munți înalți și albăstrui, ale căror piscuri străluceau de zăpadă parcă ar fi fost niște lebede care făcuseră acolo popas. Jos, către țărm, erau păduri verzi și mai în față era o biserică sau o mânăstire, dar ea nu știa ce era și vedea că-i o clădire mare. În grădină erau lămâi și portocali și în fața porții palmieri. Marea făcea aici un mic golf și apa era liniștită, dar foarte adâncă. Zâna a înotat cu prințul până la o stâncă de lângă țărm presărată cu nisip alb și mărunt și l-a așezat pe nisip, sprijinindu-l așa ca să stea cu capul ridicat și cu fața la soare.

În clădirea cea mare și albă au început să tragă clopotele și în grădini s-au ivit o mulțime de fete. Zâna s-a ascuns după niște stânci care ieșeau din apă și și-a turnat spumă de mare în păr și pe piept ca să nu i se vadă fața și s-a uitat de după stânci să vadă cine are să vie la prinț.
N-a trecut mult și a venit o fată; întâi s-a speriat, dar îndată s-a dus repede și a chemat mai mulți oameni și zâna a văzut cum prințul și-a venit în fire, cum s-a uitat împrejur zâmbindu-le tuturor, numai ei nu, și nici nu avea cum să-i zâmbească, fiindcă nu știa că ea îl scăpase de la moarte.

Zâna s-a întristat și după ce l-au dus pe prinț în clădirea cea mare s-a scufundat și ea mâhnită în apă și s-a întors la palatul tatălui ei din fundul mării.

Fusese ea tăcută și gânditoare și mai înainte, acum însă s-a făcut și mai tăcută. Surorile au întrebat-o ce-a văzut sus, dar ea nu le-a spus nimic. În fiecare zi, și dimineața și seara, ieșea la fața apei și se ducea la locul unde îl lăsase pe prinț. A văzut cum încetul cu încetul poamele din grădină s-au copt, cum zăpada de pe munți s-a topit, dar pe prinț nu-l vedea nicăieri și de aceea de fiecare dată se întorcea acasă tot mai tristă. Singura ei mângâiere era să se ducă în grădină și să ia în brațe statuia cea frumoasă de marmură care semăna cu prințul. De flori nu se mai îngrijea și ele crescuseră ca niște bălării, năpădiseră cărările și acum își împleteau tulpinile și rămurelele cu crengile copacilor, așa că pe sub ele era întuneric de-a binelea.

De la o vreme nu s-a mai putut ține și a spus uneia dintre surori ce-i sta pe inimă, și sora aceasta a spus celorlalte, dar numai lor și câtorva zâne ale mării, care n-au vorbit despre asta decât cu prietenele lor cele mai bune. Una dintre ele știa cine-i prințul, văzuse și ea petrecerea de pe corabie și de la ea s-a aflat unde-i palatul lui.

Palatul acesta era clădit dintr-un fel de piatră galbenă, strălucitoare, cu scări de marmură, din care una ajungea chiar până la marginea mării. Cupole mari de aur se ridicau deasupra palatului și printre stâlpii care înconjurau clădirea erau statui care parcă erau vii. Pe geamurile limpezi ale ferestrelor înalte se vedeau odăi mărețe cu perdele de mătase și covoare pe jos și cu tablouri mari atârnate de pereți. În mijlocul sălii celei mari era o fântână țâșnitoare și apa ajungea până sus la cupola de sticlă a tavanului. Prin cupolă pătrundea soarele luminând apa și plantele care creșteau în havuz.
Acum zâna știa unde stă prințul și acolo se ducea ea către seară și ședea pe apă până târziu noaptea. Se apropia de țărm mult mai mult decât s-apropiaseră celelalte, ba se ducea chiar până sub balconul de marmură care arunca o umbră lungă peste apă. Aici ea se oprea și se uita la tânărul prinț, care stătea pe balcon și credea că e singur în lumina lunii.

De multe ori îl vedea cum, seara, pornește pe mare pe o corabie cu stegulețe multe la catarg; pe corabie cânta muzica; ea asculta ascunsă în păpurișul verde și când vântul umfla vălurile ei lungi și albe ca argintul cine-o vedea credea că-i o lebădă care își întinde aripile.

Noaptea, de multe ori, când pescarii ieșeau le pescuit cu făclii, ea auzea cum vorbeau frumos despre prinț și se bucura că-l scăpase de la moarte atunci când îl luase în brațe, pe jumătate mort, și-l purtase cu dânsa pe valuri. Și își aducea aminte cum șezuse el cu capul pe pieptul ei, și cum ea îl sărutase, prințul nu știa de asta nimic și nici măcar nu putea s-o viseze.

Zâna cea mică îi îndrăgea tot mai tare pe oameni și tot mai tare ar fi vrut să trăiască printre dânșii și lumea lor i se părea mult mai mare decât lumea ei din fundul mării; puteau să meargă cu corăbiile pe apă, să se urce pe munți până deasupra norilor și țările lor se întindeau, cu păduri și cu câmpii, mai departe decât ajungea ea cu privirea. Erau o mulțime de lucruri pe care voia să le afle, dar surorile nu știau ce să-i spună și de aceea, într-o bună zi, a întrebat-o pe bunică-sa. Bunica cunoștea bine lumea de deasupra apei și-i zicea țara de deasupra mării.

- Când oamenii nu se îneacă, a întrebat-o zâna cea mică, atunci ei pot să trăiască mereu ? Nu mor și ei așa cum murim noi aici.

- Ba da, a răspuns bunica, mor și ei și viața lor e chiar mai scurtă decât a noastră. Noi putem să trăim și trei sute de ani, dar după ce am murit ne prefacem în spumă și n-avem nici măcar un mormânt aici, printre cei care ne-au fost dragi. Sufletul nostru nu-i nemuritor, nu mai înviem din morți și suntem ca papura cea verde, care dacă o tai nu mai înverzește niciodată. Oamenii însă au un suflet care trăiește mereu după ce trupul s-a făcut țărână; sufletul lor se suie în stelele cele strălucitoare. Așa cum urcăm noi la fața apei și vedem țara oamenilor, așa se urcă ei până la un tărâm necunoscut și minunat pe care noi nu-l putem vedea niciodată.

- Dar noi de ce nu avem un suflet nemuritor ? a întrebat zâna. Aș da bucuros sutele de ani pe care le mai am de trăit ca să fiu om măcar o zi și să pot avea și eu parte de viața cerească.

- La asta nici să nu te gândești, a spus bătrâna. Noi suntem mult mai fericiți decât oamenii.

- Va să zică am să mor și am să mă prefac în spumă de mare și n-am să mai aud muzica valurilor, și n-am să mai văd soarele ? Oare nu pot să fac nimic ca să capăt și eu un suflet nemuritor ?

- Nu, a spus bătrâna; s-ar putea asta numai dacă vreun om muritor te-ar iubi mai mult decât pe tatăl și pe mama lui și s-ar gândi numai la tine, și te-ar lua de mână, și ți-ar jura dragoste și credință pe veșnicie. Atunci, sufletul lui ar trece și în tine și ai avea și tu parte de fericirea oamenilor. Ți-ar da suflet și totuși sufletul lui și l-ar păstra ! Numai că asta nu se poate întâmpla ! Tocmai ceea ce ni se pare nouă că-i frumos, adică coada noastră de pește, tocmai asta li se pare oamenilor urât; acolo la dânșii, ca să fii frumos trebuie să ai două proptele grosolane, cărora ei le zic picioare.

Zâna a oftat și s-a uitat mâhnită la coada ei de pește.

- Mai bine să ne bucurăm de viața noastră așa cum este, a spus bătrâna. Să înotăm și să sărim prin apă trei sute de ani cât avem de trăit, după aceea ne rămâne vreme destulă să ne odihnim ! Deseară avem bal la curte !

A fost o petrecere cum nu se poate vedea pe pământ. Pereții și tavanul sălii de bal erau de sticlă groasă, dar străvezie. Sute de scoici uriașe, roze și verzui, stăteau în șiruri de o parte și de alta, și în fiecare ardea un foc albastru care lumina toată sala și se vedea și afară prin pereți, așa că marea era toată luminată. Se puteau vedea toți peștii, de tot felul, mari și mici, cum înotau pe lângă pereții de sticlă; unii aveau solzi roșii, alții îi aveau albi ca argintul sau galbeni strălucitori ca aurul. Prin mijlocul sălii curgea o apă largă și pe apa asta bărbații și femeile mării dansau după cântecul pe care-l cântau chiar ei. Oamenii de pe pământ n-au glasuri așa de frumoase. Zâna cea mică a cântat mai frumos decât toți și toți au bătut din palme după ce au ascultat-o. Și o clipă s-a bucurat și ea, fiindcă știa că are cea mai frumoasă voce de pe pământ și din mare. După aceea și-a adus aminte de lumea de deasupra; nu putea să uite pe prințul cel frumos și nici să uite părerea ei de rău că n-are și ea un suflet nemuritor cum are el. S-a întristat așa de tare, că s-a strecurat printre ceilalți și a ieșit din palat și, în timp ce toți cântau și se veseleau, s-a dus în grădină și a șezut acolo, mâhnită până în fundul inimii.

Deodată a auzit cornul, sunetele lui pătrundeau înăbușit prin apă până la dânsa. Și ea s-a gândit: "Acum desigur că prințul pleacă cu corabia pe mare; mi-i mai drag decât tata și decât mama, și lui aș vrea să-i încredințez fericirea vieții mele. Am să fac tot ce am să pot ca să capăt și eu un suflet fără de moarte ! Surorile mele dansează în palat și nimeni nu mă vede. Am să mă duc la vrăjitoarea mării; totdeauna m-am temut de ea, dar acuma mă duc la dânsa, poate că-mi dă un sfat și mă ajută !"

Zâna ieși din grădină și se duse către bulboanele vuitoare, dincolo de care locuia vrăjitoarea. Nu fusese niciodată acolo. Pe unde mergea acum nu erau flori, nici iarbă de mare, era numai cenușiu și gol; la bulboane apa se învârtea ca niște roți de moară și tot ce lua cu ea ducea în adâncime. Zâna trebui să treacă prin aceste vârtejuri de apă ca să ajungă la tărâmul vrăjitoarei mării, iar aici alt drum nu era decât printr-un mâl care parcă fierbea și de care zicea vrăjitoarea că e nămolul ei. Casa era în mijlocul unei păduri foarte ciudate. Copacii și tufișurile erau polipi, pe jumătate animale, pe jumătate plante; erau ca niște șerpi cu sute de capete care ieșeau din pământ; ramurile erau brațe lungi și vâscoase, cu degete ca niște viermi mlădioși, și toate mădularele lor se mișcau mereu, de la rădăcini până în creștet. Tot ce puteau apuca din apă, apucau și nu mai lăsau. Zâna cea mică s-a oprit din mers, speriată; inima îi bătea cu putere; mai că s-ar fi întors înapoi, dar s-a gândit la prinț și la sufletul oamenilor și a căpătat curaj. Și-a strâns părul în vârful capului, ca să nu i-l apuce polipii, și-a încrucișat mâinile pe piept și s-a repezit înainte, așa cum se reped peștii prin apă, printre polipii cei urâcioși care își întindeau după ea brațele mlădioase ca s-o prindă. Vedea cum polipii tot ce apucau țineau strâns cu sutele lor de brațe subțiri, parcă-n lanțuri de fier. În brațele polipilor, oamenii care se înecaseră și căzuseră la fund erau ca niște schelete albe. Țineau în brațele lor vâsle și lăzi și ciolane. Într-un loc, zâna văzu cum polipii prinseseră o fată din neamul mării, ca și ea, și o sugrumaseră; priveliștea asta a speriat-o mai mult decât orice.

În sfârșit, a ajuns la o poiană mlăștinoasă prin care șerpi de apă, mari și grași, se târau și se rostogoleau și își arătau pântecele urâcios și gălbui. În mijlocul poienii era o casă făcută din ciolane albe de oameni înecați; vrăjitoarea mării ședea chincită jos și-i dădea din gură de mâncare unei broaște, așa cum dau oamenii zahăr unui pui de canar. Șerpi de cei grași și urâcioși i se încolăceau pe piept și pe umeri. Și ea vorbea cu ei și le spunea "puișorii mei".

- Știu ce vrei tu, a spus vrăjitoarea mării. E o prostie să vrei asta, dar am să-ți fac pe plac pentru că numai necazuri ai să ai de pe urma lui, domniță frumoasă. Ai să-ți lepezi coada și în locul ei ai să capeți două proptele așa cum au oamenii, pentru ca prințul să se îndrăgostească de tine și tu să capeți un suflet nemuritor.

Și vrăjitoarea a râs atât de urâcios, încât broasca și șerpii au căzut jos zvârcolindu-se.

- Ai venit tocmai bine, a spus vrăjitoarea; dacă veneai mâine, după apusul soarelui, n-aș mai fi putut să fac nimic pentru tine, decât doar de azi într-un an. Am să-ți dau o băutură și cu băutura asta tu trebuie să te duci la țărmul mării, până nu răsare soarele, să șezi acolo pe țărm și s-o bei. După ce-ai s-o bei, coada are să ți se schimbe în mădularele acelea cărora oamenii le zic picioare. Dar să știi că are să te doară, ai să simți ca un cuțit prin tot corpul. Toți cei care au să te vadă au să spuie că ești cea mai frumoasă fată din lume. Ai să-ți păstrezi mersul tău legănat; nici o dănțuitoare n-o să se mlădieze ca tine, însă la fiecare pas pe care ai să-l faci au să te doară picioarele ca și cum ai călca numai pe cuțite ascuțite și ca și cum ți-ar curge tot sângele. Dacă vrei să înduri toate aceste chinuri, eu îți dau băutura.

- Da, vreau, a spus zâna cu glas tremurat și s-a gândit la prinț și la sufletul cel fără de moarte.

- Să știi însă, i-a mai spus vrăjitoarea, că o dată ce-ai căpătat înfățișare omenească nu mai poți să te prefaci iar în zână a mării. Nu te mai poți întoarce la surorile tale și la palatul tatălui tău, iar dacă prințul nu te iubește, nu uită de tatăl și de mama lui și nu ține la tine cu trup și suflet și nu ajungeți să fiți soț și soție, atunci tu nu capeți un suflet nemuritor. În ziua în care el se însoară cu alta, inima ta se rupe și tu te prefaci în spumă.

- Vreau ! a spus zâna și s-a făcut galbenă ca moartea la față.

- Să mai știi însă că trebuie să-mi plătești pentru asta, a zis vrăjitoarea, și nu-i puțin lucru ce-ți cer. Tu ai glas mai frumos decât au toate zânele și fetele din fundul mării; tu crezi că cu glasul tău ai să-l vrăjești, dar glasul tău trebuie să mi-l dai mie. Eu îți dau băutura, dar și tu trebuie să-mi dai mie ce ai mai bun. Pentru că și eu trebuie să pun în băutura asta sângele meu; numai așa capătă tărie, ca o sabie cu două tăișuri.

- Dar dacă-mi iei glasul, atunci ce-mi mai rămâne ? a întrebat zâna.

- Chipul tău frumos, a răspuns vrăjitoarea, mersul tău legănat și ochii tăi care vorbesc; cu asta poți să farmeci o inimă omenească. Ei, ce zici, mai vrei ? Dacă vrei, atunci scoate limba ca s-o tai drept plată și îți dau băutura.

- Da, da, vreau ! a spus zâna, și atunci vrăjitoarea a pus cazanul pe foc ca să pregătească băutura fermecată.

- Curățenia e lucru bun, zise ea și șterse cazanul cu un mănunchi de șerpi.

Apoi s-a tăiat la piept și și-a picurat sângele în cazan; aburii închipuiau în aer tot felul de figuri schimonosite, că-ți era frică să te uiți la ele. Vrăjitoarea a mai aruncat în cazan o mulțime de alte lucruri și când a început să clocotească, s-auzea din cazan parcă ar fi plâns un crocodil. În sfârșit, băutura a fost gata; era limpede ca apa.

- Ia-o, că-i gata, a spus vrăjitoarea și i-a tăiat zânei limba și acum zâna era mută, nu mai putea nici să vorbească, nici să cânte.

- Dacă polipii vor să te prindă, când ai să treci iar prin pădurea mea, a mai spus ea, azvârle-n ei o picătură din băutura asta și atunci brațele și degetele lor se sfărâmă-n bucăți.

Dar zâna nici n-a avut nevoie să facă așa, pentru că polipii s-au dat înapoi speriați când au zărit băutura aceea care strălucea în mâna ei ca o stea scânteietoare. Zâna a trecut repede prin pădure, prin mâl și prin bulboană.

Când a ajuns la palat, făcliile în sala de bal se stinseseră.

De bună seamă că acum dormeau cu toții. Ea de altfel nici n-a îndrăznit să intre, fiindcă nu putea să vorbească și avea de gând să-i părăsească pentru totdeauna. I se rupea inima de mâhnire. S-a furișat în grădină, a luat din straturile surorilor ei câte o floare și după ce-a trimis o mie de sărutări palatului a pornit-o în sus prin apa întunecată.

Când a ajuns sus, soarele încă nu răsărise. Zâna a ieșit pe mal lângă palatul prințului și s-a urcat pe scara de marmură. Luna lumina ca ziua. Zâna a băut băutura aceea tare și iute și când a băut-o parcă i-ar fi trecut un cuțit prin tot corpul și a căzut leșinată. Când soarele a răsărit, s-a trezit. În fața ei stătea prințul și se uita la dânsa cu ochii lui negri; așa de adânc se uita, că ea și-a lăsat ochii în jos. Atunci a văzut că nu mai are coadă de pește, ci două picioare albe și gingașe. Era goală și ca să-și acopere goliciunea s-a învăluit în părul ei lung și des.

Prințul a întrebat-o cine-i și cum a ajuns acolo și ea se uita la el cu ochii ei adânci și albaștri, dar nu putea să vorbească. Atunci el a luat-o de mână și a dus-o în palat.

Așa cum îi spusese vrăjitoarea, ea la fiecare pas pe care îl făcea parcă ar fi călcat pe ace și pe cuțite ascuțite, dar răbda asta cu bucurie. Prințul o ținea de mână și lângă dânsul ea se simțea ușoară ca un fulg și tuturor le plăcea mersul ei legănat și grațios.

Au îmbrăcat-o în haine scumpe de mătase și muselină și acum era cea mai frumoasă din palat, atâta numai că era mută, nu putea nici să vorbească, nici să cânte. Roabe frumoase în haine de mătase și aur au venit și au cântat în fața prințului și părinților lui, regele și regina, și cântau una mai frumos decât cealaltă și prințul bătea din palmă și zâmbea către ele. Zâna s-a întristat pentru că știa că ea ar fi cântat mai frumos decât toate. Și se gândea: "O, dac-ar ști el că eu mi-am pierdut pe veșnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul !"

După aceea roabele au început să danseze. Dar iată, atunci, că zâna și-a ridicat deasupra capului brațele ei albe și frumoase, s-a înălțat în vârful picioarelor și a început și ea să danseze așa cum nici una nu mai dansase. Cu fiecare mișcare pe care-o făcea, frumusețea ei ieșea și mai mult la iveală, iar ochii vorbeau și privirile lor mergeau la inimă mai adânc decât cântecul roabelor.

Toți erau fermecați, mai cu seamă prințul, și ea dansa mereu, deși ori de câte ori picioarele ei atingeau pământul parc-ar fi călcat pe vârfuri de cuțit. Prințul a spus că de-acum înainte ea tot pe lângă dânsul are să stea și i-a dat voie să doarmă la ușa lui pe-o saltea de catifea.

A pus să-i facă haine bărbătești, ca să-l poată însoți călare. Plecau amândoi călare și umblau prin păduri pline de mireasmă, și ramurile verzi îi dezmierdau pe umeri și păsările cântau prin frunze. Zâna s-a suit cu prințul pe munții cei înalți și cu toate că picioarele ei gingașe sângerau și ceilalți vedeau că-i sângerează și se speriau, ea râdea și mergea cu el mai departe, până ajungeau să vadă norii plutind dedesubtul lor ca niște stoluri de lebede în drum spre țări străine.

Acasă, în palatul prințului, noaptea când toți ceilalți dormeau, ea ieșea și se ducea pe scara cea largă de marmură; picioarele o usturau; și le băga în apa rece a mării și se gândea la cei din adâncime.

O dată, surorile ei au venit la braț și au cântat un cântec de jale și ea le-a făcut semn cu mâna și ele au văzut-o și i-au spus că plecarea ei i-a îndurerat pe toți. După aceea, au venit în fiecare noapte și o dată zâna cea mică a zărit departe în larg și pe bunică-sa, care de ani de zile nu mai ieșise la fața mării, și l-a zărit și pe tatăl ei, împăratul mării, cu coroana pe cap; întindeau amândoi brațele spre dânsa, dar nu îndrăzneau să vină așa de aproape de țărm ca surorile ei.

Cu fiecare zi care trecea, ea îi era tot mai dragă prințului. Îi era așa de dragă cum ți-i drag un copil cuminte și drăgălaș, dar s-o facă regină nici prin gând nu-i trecea; și ea, ca să capete un suflet nemuritor, trebuia să fie soția lui, că dacă nu, în ziua nunții lui avea să se prefacă în spumă.

Când el o lua în brațe și o săruta pe frunte, ochii ei parcă spuneau:

- Așa-i că îți sunt dragă mai mult decât orice pe lume  ?

- Da, îmi ești cea mai dragă, spunea prințul, pentru că ai inima cea mai bună, ții la mine mai mult decât oricine și semeni cu o fată pe care am văzut-o cândva și pe care desigur că n-am s-o mai văd niciodată. Eram pe o corabie, corabia s-a scufundat și valurile m-au aruncat pe mal lângă un templu în care slujeau niște fete. Una dintre ele m-a găsit pe țărm și m-a scăpat de la moarte; abia de două ori am văzut-o. Numai pe dânsa aș putea s-o iubesc pe lumea asta; tu semeni cu ea; ea e în slujba sfântă la templul acela și trebuie să rămâie acolo. De aceea soarta mea cea bună mi te-a trimis pe tine și de tine n-am să mă despart niciodată.

"Vai, nu știe că eu l-am scăpat ! se gândea zâna. L-am dus pe mare până la mal, acolo unde-i templul. După aceea m-am ascuns pe după stânci și m-am acoperit cu spumă și m-am uitat să văd dacă vine cineva. Și a venit fata aceea pe care o iubește mai mult decât pe mine."

Și zâna a oftat adânc, că nu putea să plângă. Și s-a gândit:

"A zis că fata e în slujba templului și nu poate să plece de-acolo, așa că nu se mai pot întâlni niciodată. Dar eu stau cu el și-l văd în fiecare zi; am să-l slujesc, am să-l iubesc și am să-mi dau și viața pentru dânsul."

Și iată că într-o bună zi s-a răspândit vestea că prințul se însoară cu fata regelui din țara vecină și că de aceea a pus să i se pregătească o corabie măreață. Pe față se spunea numai că prințul se duce să vadă țara vecină, dar de fapt se ducea ca s-o vadă pe fata regelui și avea să fie însoțit de un alai strașnic; zâna însă clătina din cap și zâmbea; ea știa mai bine decât toți ce gândește prințul. "Trebuie să plec, îi spuse el trebuie să mă duc s-o văd pe prințesă, că așa vor părinții mei, dar n-au să mă poată sili s-o iau de soție. Nu pot s-o iubesc, că nu seamănă cu fata de la templu; cu fata aceea semeni tu; dacă mă însor vreodată, apoi numai cu tine mă însor, blândă și dulce copilă cu ochi adânci și visători."

Și a sărutat-o, jucându-se cu părul ei lung și frumos, și și-a rezemat capul de pieptul ei; și ea visa la fericirea oamenilor și la sufletul cel fără de moarte.

- Va să zică nu ți-i frică de mine ? a spus el, când au pornit amândoi cu corabia cea măreață spre țara regelui vecin.

Și a început să-i spuie cum e marea atunci când e furtună, și cum e atunci când vântul a stat, și i-a spus că în adâncuri sunt pești ciudați și i-a povestit ce văd scafandrii când coboară în fundul mării mai bine decât oricine.

Noaptea pe lună, când toți dormeau, afară de cârmaciul corăbiei, ea s-a urcat pe punte, s-a uitat în apă și i s-a părut că vede în fund palatul tatălui ei; pe acoperiș stătea bunica cu coroana de argint pe cap și se uita în sus la pântecele corăbiei. Surorile ei au ieșit la fața apei și s-au uitat la ea cu tristețe și frângându-și mâinile. Ea le-a făcut semn, le-a zâmbit și tocmai voia să le spuie că-i merge bine și că e fericită, când deodată un marinar s-a apropiat de dânsa și atunci surorile s-au scufundat repede în apă; marinarul a crezut însă că trupurile lor albe fuseseră doar spuma de pe creasta unui val.

A doua zi dimineața, corabia a ajuns în portul capitalei țării vecine. Toate clopotele băteau și din turnuri porneau mereu sunete de trâmbiță și soldații dădeau onorul, cu steaguri și cu sabia la umăr. Câteva zile au ținut petrecerile. Balurile și sindrofiile se țineau lanț. Dar prințesa încă nu sosise. Era departe, într-un templu, unde-o duseseră ca să desprindă virtuțile regale. În sfârșit, a sosit și ea.

Zâna era curioasă să vadă cât e de frumoasă. Și într-adevăr, a trebuit să-și spuie și ea că fată mai frumoasă decât prințesa nu văzuse. Avea o față netedă și luminoasă și ochii negri și blânzi luceau în dosul genelor lungi.

Cum a văzut-o, prințul a spus:

- Tu m-ai scăpat de la moarte atunci pe țărm, când zăceam mort. Și și-a strâns în brațe logodnica, roșie la față de bucurie.

- O, sunt foarte fericit ! a spus el zânei. Mi s-a împlinit dorința mea cea mai adâncă. Știu că ai să te bucuri și tu, pentru că ții la mine mai mult decât la orice.

Zâna i-a sărutat mâna, dar inima i se rupea de durere.

Știa că în ziua nunții lui ea va muri și se va preface în spumă pe valuri.

Clopotele băteau, crainicii umblau pe uliți și vesteau logodna. La toate altarele, în cățui de argint, ardea ulei parfumat. Preoții cădelnițau și mirele și mireasa s-au prins de mână și au primit binecuvântarea episcopului.

Zâna, în mătase și fir îmbrăcată, ținea trena miresei, dar urechile ei nu auzeau cântecele de sărbătoare, ochii ei nu vedeau ceremonia sfântă, ea se gândea la moartea ei și la ceea ce pierduse.

Seara, prințul și prințesa s-au dus pe corabie. Tunurile bubuiau, steagurile fâlfâiau și în mijlocul corăbiei era un cort de aur și de purpură cu perne scumpe. Aici aveau să doarmă însurățeii. Pânzele s-au umflat de vânt și corabia a început să alunece domol pe marea liniștită.

Când s-a făcut noapte, marinarii au aprins lanterne colorate și au dansat veseli pe punte. Zâna și-a adus aminte cum a ieșit ea din mare întâia oară și cum a văzut și atunci o petrecere pe corabie. A început și ea să danseze lunecând parcă prin aer ca o rândunică fugărită și toți au bătut din palme văzând-o cum dansează; și într-adevăr că niciodată nu dansase așa de frumos ca acum. Picioarele o dureau cumplit, parcă ar fi călcat numai pe vârfuri de cuțit, dar ea nu simțea; inima o durea și mai tare. Știa că asta e cea din urmă seară când îl mai vedea pe prinț, pe omul pentru care își lăsase și țara, și părinții, pentru care își dăduse glasul ei cel frumos și suferise în orice clipă chinuri sfâșietoare, fără ca el să bănuiască măcar. Era cea din urmă noapte în care mai răsufla aerul pe care îl răsufla și el, în care mai zărea marea cea adâncă și cerul cu stele; o noapte veșnică, fără gânduri și fără vise o aștepta pe ea, care nu avea suflet și care nu putea să capete un suflet. Pe corabie veselia și petrecerea au ținut până târziu după miezul nopții și ea tot timpul a dansat gândindu-se numai la moarte. Prințul și-a sărutat soția, jucându-se cu părul ei negru și, braț la braț, s-au dus amândoi în cortul cel minunat.

Pe corabie era acum liniște, numai cârmaciul stătea la cârmă. Zâna s-a sprijinit cu coatele de marginea corăbiei și a stat uitându-se către răsărit și așteptând zorii; știa că cea dintâi rază de soare are s-o omoare. Și deodată a văzut pe surorile ei că ies din mare, galbene la față ca și ea; și părul lor lung și frumos nu mai flutura în vânt; și-l tăiaseră.

- Am dat vrăjitoarei părul nostru, au spus ele, ca să-ți putem veni în ajutor și să nu mori mâine dimineață.

Vrăjitoarea ne-a dat un cuțit, uite-l ce ascuțit este ! Până a nu răsări soarele, tu să înfigi cuțitul în inima prințului și sângele lui cald are să se prefacă în coadă de pește și tu ai să fii iar o zână a mării și ai să poți să te scobori iar la noi și să trăiești trei sute de ani și abia după aceea să te preschimbi în spumă în valuri, sărată și fără viață. Bunica e mâhnită și ea, fiindcă și părul ei alb a căzut ca și al nostru, tăiat de foarfecele vrăjitoarei. Omoară-l pe prinț și întoarce-te la noi ! Grăbește-te, că uite, la răsărit cerul s-a înroșit ! Acuși răsare soarele și tu mori !

Surorile au oftat adânc și s-au scufundat în valuri.

Zâna cea mică a dat la o parte perdeaua de purpură a cortului. Prințesa cea frumoasă dormea cu capul pe pieptul prințului. Zâna s-a aplecat, l-a sărutat pe frunte și s-a uitat apoi la cerul pe care începuseră să se întindă zorii, și după aceea la cuțitul cel ascuțit, și pe urmă iar la prinț. Prințul visa și în vis rostea numele prințesei; numai pe ea o avea în minte. Cuțitul a început să tremure în mâna zânei și ea deodată l-a aruncat departe, în apa cu sclipiri roșii; și acolo unde a căzut cuțitul picături de sânge parcă au țâșnit din mare. Zâna s-a mai uitat o dată la prinț, apoi s-a azvârlit în apă și deodată a simțit că i se preface trupul în spumă.

Soarele a ieșit din mare; razele lui au căzut blânde și calde pe spuma mării rece ca moartea; și zâna n-a mai simțit moartea; vedea acum soarele, iar sus, deasupra ei, pluteau sute de ființe străvezii, minunate la vedere; zărea prin ele pânzele albe ale corăbiei și norii roșii de pe cer. Vorba lor era melodioasă, dar era ca vocea unor duhuri fără trup; urechea omenească n-o putea auzi, tot așa cum ochiul omenesc nu putea să zărească acele ființe; zburau prin aer fără aripi, purtate numai de lipsa lor de greutate. Zâna deodată văzu că și ea are un trup ca și ele, un trup care se înălța încet-încet din spumă.

- Unde mă duc ? a întrebat ea, și vocea ei suna ca vocea unei ființe de pe altă lume, o voce ca a unui duh și pe care nici o muzică pământeană n-ar putea-o rosti.

- Te duci la fiicele aerului, au răspuns acele ființe din văzduh. Zânele mării n-au suflet nemuritor și nici nu pot căpăta asemenea suflet dacă nu dobândesc dragostea unui om. Viața lor cea veșnică atârnă de o putere străină.
Fiicele aerului nici ele n-au suflet nemuritor, pot însă să-și capete unul făcând fapte bune. Zburăm către țările calde și ducem acolo răcoarea. Împrăștiem în aer mireasma florilor și aducem mângâiere și înviorare. Și după ce trei sute de ani ne-am străduit să facem tot binele pe care-l putem face, căpătăm un suflet nemuritor și luăm parte la fericirea cea veșnică a oamenilor. Tu, biată zână a mării, ai îndurat necazuri mari, inima ta s-a chinuit și de aceea poți și tu să capeți un suflet nemuritor după trei sute de ani de fapte bune.

Zâna cea mică și-a ridicat brațele străvezii către soare și acum, întâia dată în viață, ochii i s-au umplut de lacrimi.

Pe corabie era iar mișcare și viață. Zâna a văzut cum prințul și prințesa o căutau în toate părțile; se uitau cu mâhnire la spuma valurilor, parcă ar fi știut că ea se aruncase în valuri. Zâna a sărutat, nevăzută, fruntea prințesei, a zâmbit către prinț, apoi s-a urcat împreună cu ceilalți copii ai aerului pe un nor trandafiriu, care plutea pe cer.









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu