marți, 3 iunie 2014

CÂNTAREA ROMÂNIEI - de Alecu Russo (ultima parte)




Alecu  Russo 
1819 - 1859


43

În șesurile tale dușmanii corturile și-au întins... mândria numelui tău a căzut, precum cade de pe deal stejarul cel îmbătrânit, și nu-ți lăsară de a răsufla fără numai atâta aer, precât se îndurară ei... Domniile și boieriile tale îngenuncheară înaintea lor.

44

Erai un trup cu viață și ai ajuns umbra morții... războinicii tăi s-au făcut muieri, boierii tăi, robi ai dușmanilor, și steagul tău pieri dintre steagurile neamurilor !..


Pentru ce te frămânți oare ? îți este dor de vremea veche... vreo rază din fala trecută venit-a să lumineze fruntea ta ?.. Nu, ci frământarea e de durere!.

45

Mândră și vitează erai în bătălie, o, țară română... Cu greu și cu anevoie era a te birui... Ca să-ți sugă sângele, feciorii tăi cei blestemați te deteră în prada dușmanului. Neamurile ce pizmuiau puterea ta și numele tău cel falnic se legară între ele și ziseră: "Hai să zdrobim acest cuib de volnicie..." Ele te orbiră de ură și de zavistie, puterea ta se toci pilită de trupul tău însuși... uriașii se aruncară asupra trupului tău, și îl tăieră în bucăți și împărțiră între sine, ca pe niște turme, pe feciorii tăi: "și aruncat-au la sorți hainele lui Hristos", zice Psaltirea

46

Mult mai înainte păgânul zisese: "Ca să zdrobesc acest trup, ce mă îngrozește și când nu se mișcă, să dau drumul asupră-i nemernicilor mei..."; și venetici, lepădați de Domnul, ca un nor de lăcuste, trecură mările și se azvârliră peste tine, o, pământ al grelelor dureri, și supseră sângele măduvei tale ! Ei aruncară pe copiii tăi în beznele întunericului... și numele lor pieri cu tine... Erai slobodă... și te puseră în obezi... erai avută... și se îmbuibară de carnea ta, ca niște lupi flămânzi... erai vitează, și înfipseră mișelia în inima ta... erai vrednică și lăudată... și ajunseși defăimată... erai curată... și te pângăriră cu tâlhăria și nelegiuirea !

47

Sângele feciorilor tăi s-a stricat, și inima lor a putrezit... când erai tare, erau și ei mândri de tine... dar de când s-au amestecat cu cei mișei și cu cei vicleni, s-au făcut și ei vicleni și mișei !.

48

Tu ești ca corabia fără cârmă bătută de furtună... și vâslașii cei răi care și-au însușit (dreptul) de a fi cârmaci te duc dintr-o nevoie într-alta și mai mare, din fărădelege în fărădelege, din păcătuire în păcătuire... că sunt orbi de strâmbătate... Iarba se usucă pe unde călcăm... înțelepciunea noastră e minciuna... isteciunea noastră -- jefuirea... faptele nostre — faptele iadului... și am supus robiei pe frații noștri, am robit clăcii sângele nostru, și am ofilit fruntea ta... stins-am candela cu suflarea noastră de fărădelege... ce vei zice, o, țară de necazuri, Rahilă nemângâiată... când îi grăi ?... Ce vei face când va veni ziua dreptății și a curățirii ?

49

Jalnic e cântecul tău, româncă copiliță !.. Ce zici ? Ienicerii trecut-au Dunărea ?.. Tătarul pustiitor împrăștie oare spaima de-a lungul țării ?.. Leahul călăreț venit-a să-și izbândească de războaiele pierdute, și ungurul să-și adune oasele risipite ale ostașilor săi ?.. Logodnicul cins-a paloșul strămoșesc ?.. Cântă-ți cântecul...

50

Doina și iar doina !.. cântecul meu e versul de moarte al poporului la șezătoarea priveghiului... pământul îi e de lipsă... și aerul îl îneacă... Văzut-am flăcăii scuturându-și pletele... și fruntea lor a se încreți fără de vreme... florile de pe capul copilelor a se veștezi... și poporul căutând în beție uitarea necazurilor... Trist e cântecul în sărbătorile satului: "Birul îi greu, podvoada e grea !.." Bătrânii își ascund ochii plini de lacrimi, bărbații stau obidiți... cântecele se sfârșesc în blestemuri... și copiii căinează nașterea lor. Poporul e stâlpul țării... fiecare părticică de pământ e vopsită cu sângele lui... și într-o zi ni s-a zis: "Muncește, române, de dimineață până în seară... și rodul muncii nu va fi al tău !... tatăl tău ți-a lăsat moștenire o țarină și arme... și nu te vei bucura de dânsele... și tu vei trăi vecinic robind... trupul și sufletul tău vor fi străini pe pământul înrodit de tine... vei plăti aerul ce răsufli... vei plăti soarele ce te încălzește, și locul unde zac oasele mamei tale, vei plăti dreptul să crești vaca ce hrănește pe copiii tăi, și boul ce-ți ajută la muncă... trupul tău se va gârbovi sub bătaie, și partea ta în lume va fi ocara !" Veneticii zisu-ne-au în limba lor: "Al nostru e pământul și acei ce locuiesc pe dânsul... ale noastre câmpurile... ale noastre dealurile... ale noastre cotunele, satele și târgurile, colibele și curțile, toată mișcarea și toată suflarea... Tu ai fost puternic și viteaz în luptă... dar puterile tale s-au tocit de sărăcie și de stricăciune... și noi am cules rodul vitejiei tale... Vor veni feciori cu mângâieri mincinoase de ți-or povesti că ești și tu un popor... Noi suntem păstorii... Tu ești turma chinurilor..." Toți își bat joc de viața, munca și sărăcia ta, și slugile slugilor calcă peste trupul tău... cei ce zic că sunt aleșii tăi cresc în măriri și avuții, și ție-ți este frig, și copiilor tăi le este foame !.. Ei fac legi, dar nu pentru dânșii, ci pentru împovărarea ta!.. Doina și iar doina!.. Suntem pribegi în coliba părintească... și străini în pământul răscumpărat cu sângele nostru !.. Dar în câmpie crește, și pe deal iarăși crește o floare pentru popoarele chinuite... Nădejdea !

51

Era odinioară un neam de frați născuți dintr-o mumă și dintr-un tată... și veni acel neam într-o țară lată și mănoasă pe căile cerului de se pomenește și astăzi... Și frații se iubeau între sine și creșteau în avuție și fericire... turme nenumărate, ca stelele, pășteau în câmpii întinse... vecinii și hoții pizmuiau unirea, puterea și bogăția lor, dar le era teamă de dânșii, căci bărbăția lor îi îngrozea... și astfel acești frați trăiau fericiți, și copiii lor în moștenirea cea mare rămasă de la părinții lor... Când vreo nevoie venea dintr-o parte, ei alergau cu toții într-acolo... cădeau cu toții împreună, când vijelia mare îi dobora, dar se ridicau iarăși cu toții împreună și izbândeau... astfel se pleacă și se ridică în timp de viscol vârfurile codrilor.


După ce trăiră într-acest chip vreme multă, nepoții ziseră într-o zi între dânșii: "Pentru ce să mai trăim amestecați unii cu alții, mai bine să împărțim moștenirea părintească, și fiecare să ia partea sa..." Atuncea traseră cu funia și-și împărțiră moșia în mai multe părți: una la miazăzi, alta la apus și alta la miazănoapte... Săpară șanțuri și puseră râurile și munții hotare între dânșii... și de atuncea frații nu se mai puteau vedea între ei... și vecinii se umplură de bucurie... Nu trecu mult, și fiecare, șezând închis în moșia sa, ajunse că copiii din aceiași părinți uitară de tot unii de alții, și de vorbeau tot o limbă... dar nu se mai înțelegeau... și când unele din ramurile acelui neam se stingeau de pe fața pământului, înecate de vecini, ceilalți frați nu simțeau nici o durere... căci acum erau străini și dușmani între dânșii, și se ridicau cu dușmanii împotriva sângelui lor !..


Și aceste neamuri, care încă se numesc între sine români, în ochii celorlalte popoare sunt numai seminții rătăcite, al cărora izvor s-a stins din ținerea (de) minte a oamenilor !..


52

Domnul Dumnezeul părinților noștri înduratu-s-a de lacrimile tale, țară română ?.. Nu ești îndestul de smerită, îndestul de chinuită, îndestul de sfâșiată ?.. Văduvă de feciorii cei viteji plângi fără încetare pe mormintele lor, precum plâng și jelesc femeile despletite pe sicriul mut al soților.

53

Neamurile auziră țipătul chinuirii tale... pământul se mișcă... Dumnezeu numai să nu-l fi auzit ?.. Răzbunătorul preursit nu s-a născut, oare ?

54

Care e mai mândră decât tine între toate țările semănate de Domnul pe pământ ? Care alta se împodobește în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate ?

55

Deșteaptă-te, pământ român ! Biruește-ți durerea... E vreme să ieși din amorțire, seminție a domnitorilor lumii! Aștepți oare, spre a învia, ca strămoșii să se scoale din morminte ?.. Într-adevăr ei s-au sculat, și tu nu i-ai văzut... ei au grăit, și tu nu i-ai auzit... Cinge-ți coapsa ta, caută și ascultă... ziua dreptății se apropie... toate popoarele s-au mișcat... căci furtuna mântuirii a început... Vezi ! cu cât mai mult pleci capul, cu atâta cei nelegiuiți își bat joc de tine și sug sângele tău... Din a dreapta și din a stânga piticii și uriașii râvnesc la tine, oricât de slabă și zdrumicată ești.

56

Sfârșitul ispitelor s-a apropiat... căci vremea trece iute... și semne s-au arătat pe cer... Și blestemul a covârșit măsura... oamenii sângiurilor ți-au mistuit inima și plămâiele. Ei înălțară trufia lor pe tâlhărie, avuția lor pe foametea ta... mărirea lor pe zdrențele tale... puterea și strălucirea lor pe sângele ce ai vărsat într-o sută de bătălii, unde părinții lor nu se aflară!.. ține minte numele lor, o, țară a grelelor dureri, și numele străinului !

57

Aurică copiliță, cântă frunza verde, cântă floarea câmpului, cântă floarea muntelui, cântă nădejdea... nădejdea e glasul Domnului ! Norodul trebuie să se ispășească și să se curețe de păcatele sale, și prin ispitele suferinței numai se curăță noroadele... cele ce am făcut în vremea trecută nu sunt ispite... căci, dacă ne-am luptat și am fost viteji, rodul luptei și al vitejiei ne-au fost volnicia și numele nostru... Ispitele sunt strâmbătatea judecătorilor... despoierea și mișelia, minciuna și lăcomia, zgârcenia și împilarea domnilor și a boierilor... cumpăna nepotrivită a dreptății... uciderea proslăvită... robirea pentru unii și desfrâul pentru alții... toate acele fapte grozave, pentru care s-au cotropit Sodoma și Gomora, orașe și țări urgisite de Domnul Dumnezeu pentru blestemăția lor !.. și toate aceste ispite le-ai cercat, pământ român... paharul fărădelegii s-a umplut peste margine și palaturile de strâmbătate se prăvălesc surpate de blestemul norodului ! Făptuitorii de tâlhării se spăimântează înșiși de faptele lor!.. Domnul și-a întors cu scârbă fața de la dânșii, și îngerii s-au depărtat cu groază de ei... Ești searbădă și slăbănogită... ai suferit toate... o, țară de chinuri !.. Ridică-ți capul strivit și caută de vezi... semne s-au arătat pe cer... furtuna mântuirii a început !...

58

Să nu ne scârbim de vremea trecută, când bătrânii povestesc bătăliile cele uriașe și ne arată dărâmăturile cetăților; când ne spune lupta, zgomotul, sângele vărsat și câmpiile acoperite de morți, ciuma și văpaia focului, foametea și războiul; și pe câmpiile pârjolite cetele tătărești târând în fuga mare, legați de cozile cailor, pe femei, copii și bătrâni!.. Era acea vreme a luptei... era viață, bărbăție și putere, vitejie și jertfe... cei ce făceau faptele mari aveau o moșie... și erau umărul drept al moșiei, și ridicau stâlpi de biruințe, și țara era o țară de fală și zidul cel tare al credinței !...

59

Orașele s-au întemeiat din nou, dărâmăturile turnurilor și ale curților nu se mai văd... alte curți și alte turnuri s-au înălțat în locul lor... copiii robiți întorsu-s-au iarăși... dar oamenii sângiurilor nu-ți deteră înapoi volnicia... pământ al grelelor dureri !.. și copiilor tăi le-a rămas robia... Pe câmpul de bătaie se văd oameni cu brațele goale, cu piepturile dezvelite, zvârlindu-se peste ascuțitul paloșelor... și în locul oricărui om ce cade, în locul oricărui pept ce se despică, alt piept și alt om se pune în rând... carnea tocește fierul... bătrânii robiți cântă... femeile blestemă pe cei mișei... Dar în orașele cele nouă ale tale, o, țară română, nu se mai aude de vitejie... ci de lăcomie și nedreptate!.. Pe câmpiile tale și pe drumuri trec fețe serbede și veștede, fluierând doine dureroase !

60

Viscolul pustiirii a suflat pe acest pământ... sângele părinților în vinele strâmte ale strănepoților a secat !

61

Viforoase erau vremile cele vechi... dar oamenii se nășteau tari!.. Pământul era acoperit de dărâmături și de trupuri moarte... dar din acele câmpii ce fumegau de pârjol și de măcel se înălțau strigări de biruințe și de slobozenie... Ticăloșia și moartea sunt și acum... dar unde sunt slobozenia și biruința... și strigările ce se înalță sunt numai ale durerii!.. Ce ar fi ajuns pământul acesta dacă strămoșii noștri ar fi dormitat și ei !

62

Deșteaptă-te, pământ român ! biruie-ți durerea; e vremea să ieși din amorțire, seminție a domnitorilor lumii!.. Aștepți oare, spre a învia, ca strămoșii să se scoale din morminte ?.. Într-adevăr, într-adevăr ei s-au sculat, și tu nu i-ai văzut... Ei au grăit, și tu nu i-ai auzit... Cinge-ți coapsa ta, caută și ascultă... Ziua dreptății se apropie... toate popoarele s-au mișcat... căci furtuna mântuirii a început !.

63

Nu ți s-a zis oare prin gura mucenicilor tăi: "Și Domnul părinților voștri se va îndura de lacrimile slugilor sale și va scula pe unul dintre voi, care va așeza pe urmașii voștri iarăși în volnicia și puterea lor de mai înainte ?"

64

Deci, timpul sosit-a... Semne s-au ivit pe cer... pământul s-a clătinat de bucurie... blestemul înfricoșat s-a auzit dinspre apus... și toate popoarele s-au deșteptat.

65

Cinge-ți coapsa, țară română... și-ți întărește inima... miazănoapte și miazăzi, apusul și răsăritul, lumina și întunericul, cugetul dezbrăcător și dreptatea s-au luat la luptă... Urlă vijelia de pe urmă... Duhul Domnului trece pe pământ!.





0_5f744_465d695_M (300x169, 77Kb)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu