CÂNTAREA ROMÂNIEI - de Alecu Russo (Partea a-II-a)

Alecu  Russo  1819 - 1859

21

Și era viața dulce și pacinică... sub aripile slobozeniei legea înflorea... toți fiii țării trăiau în bine, căci unirea și dragostea domneau cu ei... bogatul ajuta pe sărman; sărmanul nu pizmuia pe bogat... fiecare om avea dreptul său și era moștean în țara sa... legea era dreaptă și tare; ea nimicea înlăuntru pe cei cu inima vicleană, și era un zid de apărare de către dușmanul dinafară... fruntea ta, o țară mult dragă, nu se pleca atunci rușinoasă înaintea străinilor, și, când grăiai, glasul tău se auzea de departe... numele străinilor nu te îngrozea și, deși ziceau între ei: "hai să punem în fiare pe feciorii vulturilor și să domnim asupra lor... căci noi suntem tari și mai mulți la număr... și turmele lor vor fi ale noastre... vom necinsti femeile și fetele lor... și vom batjocori perii cărunți ai bătrânilor lor". Dar tu râdeai de laudele sălbaticilor... că vulturii aveau aripi și căngi tari... când cătai la dânșii, ei piereau precum piere un nor de grauri, când vulturul se leagănă prin văzduh... greu era de a răpune feciorii tăi. Fiecare om era slobod și plătea cât o sută de oameni, căci se lupta pentru dânsul... slobozenia însutește puterea... numai cei mișei și cei răi țin cu străinii și cu apăsătorii...


22.

Vântul de la miazănoapte bate cu furie... cerul se întunecă... pământul se cutremură... În patru unghiuri ale lumii se văd înălțându-se stâlpi de flacără învăluită în nouri de fum... se aud armăsarii nechezând, turmele mugind, zgomote de care și o larmă îngrozitoare de glasuri de tot felul; limbile se amestecă și oamenii nu se mai pot înțelege... popoarele se grămădesc și se îndeasă unele peste altele... de-abia urma unora de pe pământ s-a șters, altele au năvălit în locul lor... pare că ziua de-apoi a lumii ar fi sosit... scârșniri de dinți, gemete și țipete de moarte se mai aud... Noroadele dau năvală peste noroade și oamenii peste oameni... pustiirea pășăște înainte și în urma lor... dreptatea stă în jaf... legea în sabie, noaptea cu beznele sale a cotropit omenirea... sângele curge pâraie... focul mistuiește ce scapă din sabie... și moartea seceră pământul... întunericimea se îndeasă și mai mult... tot neamul omenesc se frământă și se struncinează... urgia Domnului... dreptatea dumnezeiască trece pe pământ pustiind !..


23.

Viscolul siluirii se întinde și mai mult, și jaful se întocmește... cei mai voinici dintre voinici vor să supuie și pe soții lor, și pe cei mai slabi... sângele curge mereu... sabia domnește în acea vreme... Setea de a stăpâni cuprinde pe oameni... Domnii și boierii neamurilor se ridică ca niște uriași și caută a zdrumica popoarele... o luptă mare și îndelungată se începe între om și om, popor și popor, și între popoare cu căpeteniile lor cele răpitoare... oamenii de război se unesc toți din toate părțile între sine... slobozenia se învinge... pustiirea se întinde peste tot locul.


24.

Din această frământare a popoarelor se naște o fiară... Robia.

25.

Inima și tăria sufletelor bărbate... temelia dreptului și a slobozeniei nu pier în veci!.. în orice inimă rămâne un gând ascuns, un loc unde sămânța bună încolțește... popoarele își pierd sfaturile și rătăcesc din calea dreaptă, sau adorm în durere, dar nu pier.

Lumea răvășită se întocmește iarăși, dar cu încetul și cu durere mare; neamurile trec prin ispite și cercări, până ce intră priceperea într-însele și se înțeleg; așa și fierul numai prin foc se înmlădie, se netezește și se face strălucitor.

26.

Se zice în carte, că Domnul pe cei fără de lege, când voiește a-i prăpădi, îi orbește și le insuflă cugete nebune și neînțelepte de mândrie... Domnii și boierii neamurilor ziseră între dânșii: să nu lăsăm popoarele noastre în odihnă, căci odihna deșteaptă gândirea; și gândirea mână la faptă... să ridicăm stavile, să semănăm zavistia și ura, și să insuflăm lăcomia cuprinselor și a prăzilor, și să împingem neamurile unele asupra altora, ca astfel să întindem domnirea și puterea noastră... și neamurile se dușmăniră și se pizmuiră între dânsele, luptându-se mereu ca să slăbească pe cele mai tari, ca să înghită pe cele mai slabe, nu spre folosul lor, ci spre folosul asupritorilor pământului... astfel popoarele se făcură părtașe la nelegiuirile și nedumnezeirea căpeteniilor lor, sleiră sângele și topiră carnea după oasele lor în luptă, până când rănite și sângerate, și dându-și sufletul, cunoscură în sfârșit rătăcirea lor și cum toate limbile pământului sunt surori și fiice iubite ale Domnului... și vremea neînțelegerii trecu !..


27.

Neamurile toate s-au cunoscut între sine... limbile toate s-au îmbrățișat... Numai pe tine, țară de jertfă, pământ de sânge și de durere, nu te cunosc... mare ți-a fost fala... dar amară îți este răstignirea... Doamne, depărtează paharul !..


28.

În mijlocul viscolului, ce făceai tu, pământ dezmoștenit?.. Pământul ce acoperă cenușa strămoșilor era frământat de lavă... vârtejul furtunos învăluia câmpia... talazurile acelui ocean fără margini de neamuri, prăvălindu-se din toate părțile lumii, spinteca cu durere coastele tale... Mumă fără copii, feciorii tăi, rătăciți în vijelia omenească, pribegeau în toate laturile, ducând cu dânșii numai limba și dorul tău... moșia e cel mai dintâi și cel mai de apoi cuvânt al omului; într-însa se cuprind toate bucuriile... simțirea ei se naște odată cu noi și e nemărginită și vecinică, ca și Dumnezeu. Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei... coliba părintească cu copacul cel mare din pragul ușii, dragostea mamei... plăsmuirile (nevinovate) ale inimii noastre... locul unde am iubit și am fost iubiți.. câinele care se juca cu noi, sunetul clopotului bisericii satului ce ne vestește zilele frumoase de sărbătoare... zbieratul turmelor, când se întorceau în amurgul serii de la pășune... fumul vetrei ce ne-a încălzit în leagăn, înălțându-se în aer... barza de pe streașină, ce caută duios pe câmpie... și aerul, care nicăierea nu este mai dulce !..

Și sub cortul pribegiei bătrânii ziceau copiilor: ... colo... în vale... colo... departe... unde soarele se vede așa de frumos... unde câmpiile sunt strălucite și pâraiele răcoroase... unde cerul e dulce, unde pământul e roditor și juncile sunt albe... copii, acolo e țara!.. și la aceste cuvinte voinicii prindeau armele... pruncii tresăreau în leagăne... femeile cântau patria depărtată și durerea pribegiei... cei slabi se îmbărbătau. Și tu erai mândră atunci, o, țară nemângâiată... feciorii tăi erau un neam bărbat... numele tău era vestit noroadelor... războinicii tăi erau vitejii vitejilor... dragostea moșiei întărea ca o za de oțel latele lor piepturi și brațele lor erau tari... câți căutau la tine te pizmuiau, și dușmanii tăi înșiși îți dau laudă... când din nări sforăind și din ochi scânteind, taurul clătina coarnele, groaza se răspândea în toate laturile...

29.

Lupta întărește pe cel slab, și primejdia mărește pe cel tare... tot bunul are nevoile sale. Ghimpul se ascunde sub floare... așa și slobozenia mulți vrăjmași are... pentru că este partea cea mai frumoasă, cea mai roditoare din moștenirea părinească. Nu aurul este bogăția neamurilor, nu neavutul este sărăcia oamenilor. Avuțiile de aur sunt pieritoare, sărăcia harnică e o bogăție ce nu se răpește; munca e bogăție vecinică.

30.

Noi, săracii de legi, ca să păstrăm moștenirea aceasta, sau ca să o luăm înapoi, când ni s-a răpit, trebuie: o mare stăruință și priveghere, jertfe necurmate și o unire strânsă între oamenii din același sânge... astfel ca toți să stea pentru unul, și unul pentru toți.

31.

Mai odihnește-te, pământ al luptelor!.. precum muncitoriul stă de se răsuflă. Fruntea ta e plină de sudoare și de pulberea bătăliei... mai răsuflă puțin, căci ai dușmani mulți la număr... și soarta ta e o luptă necurmată.

Fost-ai multe veacuri volnică, ca pasărea văzduhului, până când o seminție iubitoare de cuprinderi râvni după patria fecioară a slobozeniei. Vulturul legioanelor zdrobise lumea în ghearele sale... ca să te poată cuprinde în brațe, fu silit a te lua de soție!.. seminția pustiei cu seminția ce năvălise peste dânsa s-a amestecat... acum slobozenia mai bărbată are arc și sabie spre apărare... Ascute-ți sabia ca fulgerul și încoardă-ți arcul, o, țara mea !.. dușmanul se gătește și tu ești straja lumii... lumea te-a părăsit și s-a sculat asupră-ți: noroadele s-au legat între ele, pentru a te batjocori și a stinge dintre noroade pomenirea ta... o, patria mea, jertfește-te !

32.

Grăbește a mai prinde putere... iată, se mai apropie o furtună... De-abia vijelia omenească se mai potoli și o întunericime cât un grăunte se zărește dinspre răsărit... De ce merge mai crește... și ca un nour se îndeasă și se întinde... Cerul se întunecă, viscolul izbucnește... norul se varsă pe pământ ca un râu întărâtat și, ca o mare fără margine, înghite și îneacă tot ce-i iese înainte... Spaima a cuprins toate neamurile... slobozenia și legea popoarelor se zdrumică... potop de sânge este... pământul se umple de dărâmături... războinicii o iau la fugă... voinicii sunt cuprinși de frică... semiluna strălucește.

33.

Pentru ce salți, Dunăre bătrână ?.. un biruitor îndrăzneț venit-a oare, ca în zilele strămoșilor, să calce cu amândouă picioarele pe amândouă malurile tale ?.. Legioanele înviat-au și mai vin să întemeieze de a doua oară patria ?.. apele tale se umplu, sar în sus și vâjâie îngrozite... nu... un turban se vede pe mal... armăsarii Anadolului nechează, sărind în două picioare de nerăbdare... pala pustiește țărmul din a dreapta... popoarele de la miazăzi la miazănoapte, de la răsărit la apus plec capul lor sabiei și se leapădă de legea părinților lor, ca să-și scăpe viața, și cred Coranului... Mahomet ia locul lui Hristos... Sabia și Coranul duc robia după dânsele...

34.

Pe râuri plutesc dărâmăturile palatelor și ale bisericilor... cu sângele se scurge rămășița neatârnării a douăzeci de popoare... Valurile izbesc spumegând valurile, și spuma lor e sângerată. Pe luciul Dunării merge și se întoarce, se afundă și se ridică un iatagan scânteietor... și valul înfiorat azvârle pe țărmurile înspăimântate pe feciorii prorocului... "Allah ! — strigă ei... — aicea e pământul făgăduit celor credincioși!.."


35.

Dacă dușmanul vostru va cere legăminte rușinoase de la voi, atunci mai bine muriți prin sabia lui decât să fiți privitori împilării și ticăloșiei țării voastre... Domnul părinților voștri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale și va ridica dintre voi pe cineva, care va așeza iarăși pe urmașii voștri în volnicia și puterea de mai înainte.



36

Pustiirea se întinde pe câmpii... codrii clocotesc de o fâșâire duioasă... pe coastele dealurilor se văd numai sate arse și turme de femei rătăcind cu pruncii la țâță... o, țara mea ! unde sunt acum voinicii tăi cu inima vitează și cu brațul tare ?.. N-aud ei răcnetul tău... vaietele femeilor... plânsorile copiilor... rugile fecioarelor ?.. leii făcutu-s-au miei ?.. Paloșele crunte ruginitu-s-au în mâinile războinicilor tăi ?.. și femeile ziceau: "vai nouă... vai!.. bărbații ș-au prăpădit inima... moștenirea copiilor noștri o să cadă în prada vrăjmașilor... și copiii vor ajunge robii lor... și ei se vor purta cu dânșii, sărmăneii, ca stăpânul cel rău cu câinele său... și vom rămâne de râsul și de batjocura neamurilor..." și mumele ziceau la feciorii lor: "cel ce fuge dinaintea dușmanului este mișel... și mișeii nu sunt din sângele nostru... duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decât să trăiți în robie și ocară"


37

Vâjâie crivățul... se clatină pământul... răsună buciumele... oamenii se izbesc cu oameni... zalele cu fierul... piepturile cu oțelul... vitejii cad morți în țărână... sângele desfundă pământul... leșuri plutesc pe râuri... pârjolul se învârtește în toate părțile. Strigările luptătorilor și clăncăirea paloșelor, încrucișându-se, răsună cu huiet... ce te-ai făcut, mare vizir ?.. Unde-ți sunt voinicii, pașă cu trei tuiuri ? Vântul împotrivirii sfărâmă zăbalele armăsarilor tăi... năvala se trase înapoi, spăimântată de piepturile goale ale vitejilor !..

Cine fuge colo în vale cu brâul descins... cu turbanul desfăcut... cu pala zdrobită ?.. Sultanul cel fălos... Sultanul groaznicul ... Fugi... și erai împăratul împăraților... numele tău îngrozea mai mult decât o oștire... Pașii tremurau când te vedeau trecând... Unde sunt cetele cele numeroase, ca și țările tale, ostașii tăi, mai mulți la număr decât stelele cerului ? Trăsnetul pică din mâinile tale... numele tău de nebiruit pieri... Fugi... și, în goana fugii, căpitanii tăi nu mai cunosc pe voinicul înfricoșător ce încura armăsarul înaintea bătăliei. Caută în urmă, vezi-ți comorile prădate... haremul pângărit... caii nechezând în câmpie fără călăreți... câte mume te vor blestema, o, sultane Fulgere... credincioșii prorocului zac neîngropați pe câmpuri... Dumnezeu s-a fost îndurat de lacrimile slugilor sale și a ridicat pe acela ce le-a așezat iarăși în volnicia și puterea de mai înainte

38

Ești frumoasă, ești avuțită... o, țara mea... ai copii mulți la număr, care te iubesc... ai cartea de vitejie a trecutului și viitoriul înaintea ta... pentru ce curg lacrimile tale ?..

39

Tresari, pare că trece pe zare năluca văilor... inima ți se frământă cu iuțeală... citit-ai în cartea ursitei, ori că îngerul pieirii ți s-a năzărit ?..

40

Pentru ce stai înmărmurită, o, țară română ?.. nu-ți mai aduci aminte de zilele cele vechi ?.. trăsnetul se zdrobea în mâinile celor nebiruiți... turbanul se rostogolea în țărână... străinul fugea ca de moarte, când vedea amenințătorul tău steag, un semn de dreptate, putere și slobozenie... Turcul, cuprins de spaimă, alerga să se ascundă între cadâne în harem... și tătarul, în fuga calului, lua îndărăt drumul pustiei !

41

Sub poalele unui munte se întindea o câmpie mare, și un soare strălucitor lumina acea câmpie... Doi inși se preumblau printr-însa... stau ades în loc... și apoi porneau mai departe... Precum spicurile, în vremea secerii, zac unele peste altele, așa și oase peste oase de morți acopereau pământul... petice sfâșiate și acățate de prăjina lor plecată de-abia se mai mișcau de vântul ce dogorea... un nour de corbi fâlfâia pe deasupra croncăind, vulturi mari se învârtejeau în văzduh, ș-apoi deodată se azvârleau cu iuțeală peste oasele înălbite... nici o locuință nu se zărea în acea vale a morții... ici-colea movile semănate fără rând încrețeau ca niște valuri luciul câmpiei... și pe fiecare din acele movile era câte un semn deosebit... pe una o cruce roșie plecată... pe alta un turban sângerat cu semiluna înfiptă pe dânsul... mai departe, o suliță tătărească sfărâmată... și acolo stau mormane grămădite, după seminții și lege, oasele neamurilor care se întâmpinară pe acest câmp de bătălie... fiecare la un loc, ca un semn de izbândă pomenitoare...

La marginea câmpiei era o pădure, iar din fundul pădurii se auzea o fâșâire neînțeleasă... o plângere ce semăna cu vaietele sufletelor chinuite... Copacii erau împestrițați de frunze felurite, pline de o rouă roșie... și în vârful unui stejar bătrân, un vultur alb fâlfâia și scutura din aripi... și la fiecare din acele mormane, cei doi oameni îngenuncheau și ziceau împreună: "...Fală de mărire ție, țara noastră, binecuvântată și cuvântătoare de Dumnezeu... feciorii hunilor s-au încumetat să te supuie... și tu ai fost peștera ciolanelor lor... potopul Asiei a vrut să înghită lumea... și tu ai fost stavila lumii... un neam de viteji a râvnit la turmele tale și la grânele aurite ale holdelor tale... și tu ai legat pe viteji doi câte doi... și ai arat cu dânșii țărâna... și ai semănat cu sângele și cu sudoarea lor Dumbrava Roșie, pădurea sângelui !

42

Cum de te-ai veștezit, floare a falei și a slobozeniei ?.. Într-o zi vruseși să te odihnești, ca omul obosit de muncă... și feciorii tăi cei vicleni făcură sfat între dânșii... Cugetul nedreptății și al domniei intra în sufletul lor... și râvniră la armele și avuția fraților lor. Zavistia semăna sămânța gâlcevilor și a împerecherilor... feciorii tăi te mușcară la inimă, o, țara mea, și îți făcură rană mare... Străinul puse piciorul pe pieptul tău, ca să te înădușe... și dete în mâinile voinicilor tăi furca în locul paloșului de odinioară... și tu, mușcată, te lăsași de bunăvoie în mâna celor ce nu putuse a te birui !...