ROMAN NĂZDRĂVAN de Nicolae Filimon

A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci și nouă oca de fier, și tot da cu spatele de cer; linguriță scurtă pe gura cui n-ascultă.

A fost odată trei frați olteni, dintre care unul era năzdrăvan . Într-o zi își ascuțiră coasele și plecară pe o cîmpie. După ce merseră și iar merseră, dederă peste o livede de fân mare. Ei se opriră în loc și o priviră; dar fratele cel mai mare zise:

— Știți voi una, mă ?

— Știm, dacă ne vei spune, răspunseră ceilalți doi frați.

— Ai, mă, să ne-ncercăm coasele pân ăst fân verde.

— Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, și îndată începură amândoi să cosească la fîn; dar n-apucară să sfârșească vorba bine și zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure șchiop.

Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mână, dar Roman Năzdrăvan le zise:

— Nu vă temeți, măre, lăsați pă mine, că-i viu eu de hac.

Zmeul din ce în ce s-apropia, iar când fu aproape de dânșii, învârti buzduganul de trei ori și zise:

— Cine sunteți voi, bre, dă mi-ați turburat izvoarele și mi-ați încurcat livezile ?

— Suntem niște oameni săraci și nemernici, măria-ta, să nu-ți faci păcat cu noi.

— Ai, sculați-vă, că vă iert, zise zmeul cu șiretlic, dar fiindcă ați început livedea, cosiți-o toată și diseară să veniți acasă să vă plătesc.

Câtetrei frații se puseră pe cosit și cosiră zi de vară până seara; dar când înnoptă, veni zmeul și-i luă cu dânsul acasă, ca să le plătească. Ajungînd acasă, zmeul fluieră de trei ori și numaidecât sări buzduganul din cui și puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pâine, o strachină cu apă, o lingură și o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.

Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:

— Să trăiești, măria-ta ! noi suntem niște oameni săraci, învățați să mâncăm cum om putea și să bem ce-om putea. Dă-ne pâinea aia de colo, strachina cu apă, lingura și plosca și ne va fi de ajuns.

Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan și tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte și-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gând ca să vie peste noapte, să le taie capetele.

Roman Năzdrăvan simți șiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic și, ca să înșele și mai bine pe zmeu, luă plosca și se duse în beci, împreună cu frații lui, iar dupe aceea scoase din traistă un fluier de prun și începu să cînte:

Fluieraș frumușel,
Mititel, gingășel,
Dacă tu mă iubești,
Vin-acum să-mi slujești.

N-apucă să sfârșească cântecul și d-odată veniră patru păsări măiestre și puseră o masă cum se pune la domni și la împărați. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicile zmeului și le dete de băut până se îmbătară și adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor și se îmbrăcă el și frații lui cu dânsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbătești și se duseră să se culce. Dar abia ce începură să ațipească de somn și zmeul veni cu paloșul să le taie capetele. Văzându-i însă îmbrăcați muierește, merse înainte și tăie capetele slujnicilor, apoi se duse și se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalți doi frați și o apucară la sănătoasa.

Se duseră și iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, căci cuvântul din poveste înainte mai lung și mai frumos este.

Este ce este, basmul d-aici înainte se gătește, Dumnezeu în casă la noi sosește. Se duseră trei zile și trei nopți și dederă peste un palat mândru și frumos și se puseră câtetrei la poartă.

Împăratul îi văzu dupe geam și trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rîndași la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine și să-l facă copil în casă.

Nu trecu mult timp și împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curței împărătești.

Frații lui, cum auziră aceasta, hotărâră să-l piarză.

Într-o zi, cînd împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieșiră înainte cu căciulile în mâni și ziseră:

— Luminate-mpărate, să trăiești, măria-ta, întru mulți ani ! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ți aducă cloșca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot și cu limba de doi.

Împăratul chemă numaidecât pe Roman Năzdrăvan și-i zise:

— Frații tăi mi-au spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloșca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.

— E, e, măria-ta, cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piarză; dar bun este Dumnezeu, o să-ți aduc cloșca, măcar de-aș ști că-mi voi răpune viața.

— Să știi, Romane — adăogă împăratul —, că daca nu-mi vei aduce cloșca, unde-ți stă picioarele o să-ți stea capul.

N-apucă să plece împăratul, și Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat și, ajungînd la odaia unde era cloșca închisă, se făcu pai de mătură și intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcîndu-se iarăși om, zise cloștii:

— Fă, cloșcă, vino cu mine !

Cloșca începu să strige:

— Sări, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan!

Zmeul veni numaidecât cu paloșul în mână, dar Roman se făcu grăunte de mei și se puse după ușe. Zmeul, văzând că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brâu și trase cloștii o bătăiuță țeapănă.

Roman se făcu iar om și zise:

— Fă, cloșcă, vii tu cu mine ori ba ?

— Viu, răspunse cloșca.

Atunci Roman luă cloșca cu pui cu tot ș-o dete împăratului, zicându-i:

— Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit.

Împăratul luă cloșca și dete lui Roman două căușe de galbeni și se duse, iar Roman se puse în scară și începu să-i numere. Din întîmplare, frații lui tocmai atunci treceau cu hârdăul cu apă la grajd; văzând însă pe Roman numărând bani, zise unul către celălalt:

— Văzuși, mă, ce de bani a câștigat afurisitul de Roman ?

— Las’ pe mine, mă, că ți-l voi așeza eu pe dânsul.

A doua zi, când ieși împăratul la plimbare, ei veniră iarăși la scară cu căciulele în mâni și ziseră:

— Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ți aducă armăsarul lui Căpățână-de-cal-într-un-picior-de- găină, înșelat și înfrânat.

Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan și-i zise:

— Auzi, mă, Romane, ce zic frații tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpățână-de-cal-într-un-picior-de-găină, înșelat și înfrânat !

— Să trăiești, măria-ta ! Cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piarză; dar bun e Dumnezeu.

După aceea încălecă calul, se duse la zmeu și, intrând în grajd, zise armăsarului:

— Mă, armăsare, vino cu mine !

Armăsarul, cum auzi acestea, strigă:

— Sări, stăpâne, că mă ia Roman Năzdrăvan !

Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloșul într-o mână și cu biciul de foc într-alta și zise calului:

— Unde este Roman Năzdrăvan, bre ? Calul se uită împrejur și nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai și intrase în iesle; atunci zmeul, văzându-se înșelat, se puse cu biciul pe cal și îi muie binișor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui.

Roman, văzîndu-se iarăși numai cu calul, îi zise:

— Mă, armăsare, vino cu mine !

— Acuma viu, stăpîne, dar înainte de a pleca, sapă la picerele mele cele dindărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit și altul cu argint; să iei două căușe de argint și să mă stropești de la mijloc pînă la coadă și să-ncalici pe mine.

Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dânsul și se duse. Dar ce mîndrețe, Doamne ! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint și atît de frumos, încât la soare te puteai uita, dar la dânsul, ba.

Cînd ajunse Roman la împărăție, împăratul tocma se întorcea de la plimbare; îi dede calul și luă patru căușe de galbeni.

Frații lui însă văzu toate acestea și ziseră unul către altul:

— Bre ! ce dă bani a câștigat nelegiuitul !

— Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ți-l pui eu bine pe dânsul !

A doua zi, când împăratul se plimba prin grădină, frații lui Roman Năzdrăvan îi ieșiră înainte și-i ziseră:

— Luminate-mpărate, să-ți lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ți aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat.

— Dar asta este cu neputință, răspunse împăratul.

— Știm prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru așa s-a lăudat.

Împăratul chemă pe Roman și-i zise:

— Așa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat ?

— E, luminate-mpărate, cine m-a pârât la măria-ta, nu m-a pârât să mă crească, ci m-a pârât să mă piarză; dar fie, mă leg să-ți aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu șase bivoli, să-mi dai șase dulgheri, șase tâmplari și șase fierari, și treaba e făcută.

Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car și apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară până seara; iar când fu aproape de palatul zmeului, se făcu moș bătrân cu barba și sprâncenele până la pământ.

Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieși în cale și-i zise:

— Ce cauți, moșule ?

— Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoțul de Roman Năzdrăvan și am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul.

— Bucuros, moșicule !

Atunci Roman tăie plopul și numai cât clipești din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar când veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului:

— Luminate-mpărate, știi că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul și să scape, și atunci ne prăpădește pe toți; fă bine de intră măria-ta în butoi și, după ce l-oi înfunda, pune-ți toată puterea să vedem, poți să-l spargi ?

Zmeul se supuse și intră în butoi, iar dulgherii, tâmplarii și fierarii înfundară butoiul și, după ce îl legară cu lanțuri groase de fier, înjugară bivolii și plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăție și deteră pe zmeu în mîna împăratului, viu nevătămat.

Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi:

— Luminate-mpărate, dacă vrei să trăiești, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa,  se alege praf de tine și de palatul tău.

Atunci împăratul porunci să aducă lemne și, făcând focul, arse pe zmeu trei zile și trei nopți; iar Roman luă oasele zmeului și le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece și-i dete pe fie-sa de soție.

Roman căzu la pămînt și sărută poala împăratului, iar după aceea zise:

— Știi una, luminate-mpărate; frații mei s-au lăudat că poți să-i legi pe vârful unei șire de paie aprinsă și că ei nu vor arde.

Împăratul porunci să-i lege și, dându-le foc, arseră de se făcură cenușă. Iar Roman trăi și împărăți și împărățește și până în ziua de astăzi.

Încălicai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa.