sâmbătă, 17 mai 2014

ANDREI MUREȘANU - POEZII

File:Misu Popp - Portretul lui Andrei Muresanu.jpg


Andrei  Mureșanu 1816 - 1863
(portret aflat la muzeul Brukenthal)





DEȘTEAPTĂ-TE, ROMÂNE !
(UN RĂSUNET)



Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani
Acum ori niciodată croiește-ți altă soarte,
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian.

Înalță-ți lata frunte și cată-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinicii sute de mii;
Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii.

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,
Româna națiune, ai voștri strănepoți,
Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,
Viață-n libertate ori moarte" strigă toți.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Și oarba neunire la Milcov și Carpați
Dar noi, pătrunși la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați.

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-și azi mână d-ajutori,
Și blastămă cu lacrămi în ochi pe orișicare,
În astfel de pericul s-ar face vânzători.

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie și foc.

N-ajunge iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne de Domnul că vii nu o primim.

N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug de seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, cu oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm.

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri.
Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă și silă, viclene uneltiri.

Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină,
Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost'pământ.






O PRIVIRE PESTE LUME



Deșert e tot ce vede semețul ochi supt soare
Și nu e fericire deplină pre pământ;
Un vis e ce-amăgește ființa muritoare
Din oara când se naște și până la mormânt !

Văzutu-s-a om cândva să zică l-a sa moarte:
“Mă duc cu bucurie, c-am fost și-s fericit” ?
Un rege-a stat în lume, a cărui rară soarte
La altul în natură cu greu a mai zâmbit;

Și iată că el singur a scris cu-amărăciune,
Târât de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:
“Nimic supt cer statornic, ci tot deșărtăciune,
Deplină fericire supt soare n-am aflat !”

Un tată se silește s-adune-averi în lume
Încungiură oceanuri cu mii nefericiri,
Când fiu-i se răsfață văzând că are sume
Ce pot să corespundă la oarbele-i simțiri !

Un jude calcă legea, cu scop să mulțămească
Desfrâul unei patimi de care-i subjugat;
În urmă dă prinoase, cu scop să amuțească
Simțirea conștiinței ce-l mustră ne-ncetat.

Un trântor suge mierea ce crudele albine,
Zburând în armonie mai multe zeci de mii,
Adună dimineața, în oarele senine,
Când soarele străluce pe verzile câmpii.

Fățarnicul să-nchină cu buzele pătate,
Iar inima-i vicleană gonește mijiociri
Să guste-n răsfățare-și ce altor nu-s iertate,
Să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri.

În gura-i pângărită de false jurăminte,
Bucată neiertată de lege n-a întrat,
Iar vorbe necurate, ocări de lucruri sânte,
Ca ploaia primăverei din rostu-i au zburat.

Deșert e dar ce vede semețul ochi sub soare,
Și nu e fericire deplină pre pământ;
Un vis e ce-amăgește ființa muritoare
Din oara când se naște și până la mormânt !






OMUL  FRUMOS




Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină,
Și simțul ce ca șerpe spre rele îl înclină,
Supus, loial și drept;
Vârtutea-atunci măreață răsare ca ș-o floare,
De brumă neatinsă la rumena-i coloare
În fragedul lui piept !

Pe fruntea lui senină dreptatea strălucește
Întocma ca ș-un soare pe sferă când pășește
De nori neturburat;
E crimă, se retrage, e silă, se ferește,
E negură,-o străbate, e nor, îl împărțește
Și iesă nepătat.

Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată
Cu floarea conștiinței de crime nepătată,
Sincer, nefățărit;
Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte,
Închidă-l să nu vază lumină pân' la moarte,
Și iată-l neclintit !

Arunce-l în deșerturi lipsite d-orice floare,
Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare,
Ci șerpi veninători;
Vârtutea-i va fi scutul ș-azilul de scăpare,
Întocma ca și cedrul, cu umbra sa cea mare,
La oameni călători;

Frumos e omul, Doamne, cu generozitate,
Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate,
Cu scop d-a-l subjuga;
Și-n loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume,
Dușmana lui lucrare, îi cruță negrul nume,
Voind a-l îndrepta !

De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăție,
Când oamenii să șteargă și umbra de sclavie,
Fiind creștini curați;
Și-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,
Egala-dreptățire și pacea-adevărată,
Ca între fii și frați !






CĂTRE MARTIRII ROMÂNI DIN 1848-1849




Dormiți în pace, umbre, martirii românimei,
Ce-ați îngrășat pământul cu sânge de eroi !
Bătrâni cărunți cu vază, voi floarea tinerimei,
Ce-n lupte sângeroase căzând, v-ați rupt de noi !

Pământul ne desparte, iar cerul ne unește
În patria cea sfântă, egală pentru toți,
Acolo nedreptatea și ura nu răzbește,
Nu cumperi cu vieața pământul de trei coți.

Voi v-ati plinit chemarea și sânta datorință,
Când pentru-a Patrii bine cu glorii v-ați luptat !
Păstrând viitorimei modelul de credință,
Ce Patria ni-l cere ș-augustul împărat !

A voastre brave fapte sunt scrise-n istorie,
Iar dulcea suvenire în inimi de roman !
Mihalțul, Luna, Bradul, au dat dovadă vie,
Că nu e laș românul, nu fuge de dușman !

Un Iancu, un Buteanu, un Dobra ș-alți o sută
Vor sta pururea față cu orișice eroi,
Și până când națiunea română-i prevăzută
Cu stâlpi așa gigantici, nu-i pasă de nevoi !

Uniți-vă cu Mircea, voi umbre glorioase,
Al cărui nume-însuflă respect și la păgân,
Precum a lui bravure și fapte generoase
Fac sacră suvenirea-i la fiece român!

Uniți-vă cu Ștefan, principele cel mare
Ce-l recunoaște întreaga Europa de erou,
Supt care românimea scăpată d-apăsare,
Putea cu drept să zică, c-a re-nviat de nou !

Sau cu Mihai eroul și cu Ioan Corvinul,
Genii românimei d-a căror rari numiri
Ce luce-n Istorie întocma ca rubinul,
Și astăzi se înfioară a turcilor oștiri !

Nu plângeți mame, fiii, căci ei ne-au scos din moarte
Onoarea, existința, tezaurul mai frumos;
Prin sângele lor sacru s-a șters tirana soarte,
S-a stins pentru pururea suspinul dureros,

Surori, nu plângeți frații, căci ei vă liberară
De turmele rebele, al căror scop au fost:
Să taie tot, să arză, cu furie tătară,
La prunci, femei, fetițe, să nu dea adăpost.

Copile rușinoase, voi plângeti cu durere
Pre-amanții, cari în lupte cu glorii au căzut !
Dar nu știți, că-a lor inimi juraseră-n tăcere,
A fi eroi prin moarte, iar nu sclavi, ca-n trecut !

Dormiți, dormiți în pace, voinici feciori de munte,
Subțiri și-nalți ca bradul, cu brațe de eroi,
Dedați din tinerețe a merge tot în frunte,
A nu ști de pericul, de moarte și nevoi !

Iar voi, plăntuțe crude, ce-acum pășiți în lume,
Păstrați cu reverință acest act omenos,
Săpând profund în inimi al bravilor frați nume,
Ce sângele-și vărsară în câmpul glorios !





MINTEA



Te măresc ființă fără de-nceput
Pentru tot ce vede ochiul meu sub soare,
Pentru tot ce dreapta-ți sântă a făcut,
De la om și feară, până l-acea floare,
Carea vegetează numai un minut !

Ce mă face însă, ca să te ador

Este mintea, Doamne, care-mi strălucește,
Ca și un luceafăr, în al nopții nuor,
Și-n vuietul lumii blând mă însoțește,
De când văd lumina, și până când mor !

Ea-mi conduce pașii, să mă pot feri

De leu și de tigru, care varsă sânge,
De foc și de apă, ce m-ar nimici;
Ea mă luminează ca să știu resfrânge
Cursele dușmane, verunde vor fi.

Ea departă ceața de la ochiul meu,

Ca să nu amestec credința deșartă
Cu credința dreaptă, într-un Dumnezeu
Care o propuse simplu fără ceartă
Ca la frați din fire, însuși fiul său.

Seculi se-nchinase genul omenesc

Soarelui și lunei, stelelor pompoase,
Până când să vie dascălul ceresc
Ce prin suferirea morții glorioase
A plântat în lume spirit creștinesc.

În deșert se-ncearcă ai nopții argați

Să revarsă umbră în loc de lumină,
Ură-n loc de pace între fii și frați
Ale lor cuvinte nu prind rădăcină
Căci nu ies din inimi, ci din crieri stricați.

Te măresc ființă fără de finit

Pentru-acea scânteie, ce-i zic conștiință,
Carea greu mă mustră de-am păcătuit,
Și mă desfătează cu bunăvoință,
De-am făcut dreptate celui asuprit !





GLASUL UNUI ROMÂN



La ceriu, părinte bune, de caut cu umilire,
În darn 'mi este ruga, deșert al meu suspin !
Un vierme, de se mișcă, tu scii de a lui clătire;
Dar luptele, ce cercă un nem, de unde vin?

Se poate, că străbunii s'au mormîntat în crime;
Dar răul străvechimii dor nu-l cerți  pân'la noi !
Căci altfel era bine, ca fiii de sclăvime
Să vie orbi pe lume, născuți pentru nevoi !

Eșiți, voi umbre moarte, eroii gintei mele !
Și dați dovezi la lume, ce atât v'a înegrit;
Strigați în gura mare, că voi de-atâtea rele,
Ce cercă strănepoții, nu v'ați vinovățit !

Să spuie Retezatul, acel asil de pace,
D'a fost Românul trândav în timpuri de nevoi ?
De n'a păzit credința, de n'a vrut toate-a face,
Să scape numai țara din curse de războiu !

La undele de sânge, ce-au curs în Câmpul Pânii,
Vărsat prin iatagane și paloș de Osman:
Au n'au învins Corvinul p'acel cumplit dușman ?
Au n'au avut în parte amestec și Românii ?

Ah ! căci nu-mi pot răspunde străvechile morminte !
Spunând, ce țin în sînuși: Român, au gen străin ?
Atunci s'ar frânge cearta, ce curge acum fierbinte,
S'ar șterge atunci ca ceața și vechiul meu suspin !

De tace omenimea, glas va da stânca'n munte,
Și apele nu vuet prin ton nepomenit.
Nu mai e timp s'apuie un gen, ce-a mers în frunte,
La toată năvălirea, ce țara-a copleșit.

Numai e timp s'apuie un gen faimos în lume,
Nutrit prin o minune, din zei provenitor,
A căruia mărire, virtute și renume
Pusese sub picioare p'ai lumei domnitori.

Nu mai e timp s'apuie o viță strălucită,
Ce-a dat în zeci de secoli din sînul său eroi !
De-a și supus'o soarta a fi nefericită:
Răsare-i însă steaua și scapă din nevoi !

E verde încă bradul și umed după fire;
Dar' razele căldurei au nu-l vor sci usca ?
E nor încă pe ceriuri; dar norul e subțire,
Si-un vînt de primăvară au nu-l va depărta ?

La ceriu, părinte sfinte, căzând cu umilire,
O ginte părăsită tu n'o vei lăpăda !
Ești drept și ierți păcatul, văzând o pocăire !
Ești bun și 'ți este milă de tot ce-i mâna ta !



File:Tricolore1848.jpg

Pictură de Costache Petrescu  - Tricolorul
(tineri revoluționari de la 1848)
tablou din colecția Spiridon Manoliu








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu