luni, 21 aprilie 2014

FABULE de Alecu Donici




Fișier:Alecu Donici.jpg


Alecu  Donici 1806  -  1865





GREIERUL  ȘI  FURNICA



Greierul în desfătare,
Trecând vara cu cântare,
Deodată se trezește
Că afară viscolește,
Iar el de mâncat nu are.
La vecina sa furnică
Alergând, cu lacrimi pică
Și se roagă să-i ajute,
Cu hrană să-l împrumute,
Ca de foame să nu moară,
Numai pân' la primăvară.

Furnica l-au ascultat,
Dar așa l-au întrebat:
— Vara, când eu adunam,
Tu ce făcei ?

 — Eu cântam
În petrecere cu toți.
— Ai cântat ? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poți,
Iar la vară fă ca mine.





GÂȘTELE


Cu o prăjină mare,
Țăranul gâște de vânzare
Mâna la târg.
Și drept să zic:

În cârdul gâștelor, spre buna îndemnare,
Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare.
(Dar unde de câștig sau pagubă s-atinge,
Nu numai gâștele, și omenirea plânge.)
Eu nu vinovățesc țăranul nicidecum;
Iar gâștele altfel aceasta judeca
Și, întâlnindu-se c-un trecător pe drum,

Așa striga:
— A ! Ce necaz, ce osândire !
Asupra gâștelor ce crudă prigonire !
Privește, un țăran cum bate joc cu noi;
De astă-noapte el ne mână denapoi.
Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte
Că are datorie a ne arăta cinste;
Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit

Ce Capitolia din Rom' au izbăvit!
Romanii, mulțămiți, au pus și sărbătoare,
Pentru așa a lor prea vrednică urmare.

— Și voi tot cu aceasta vreți
A lumii slavă să aveți ?
Au zis acel drumeț.
— Strămoșii noștri...

 — Știu,
Dar eu la vorba mea să viu:
Ce faptă vrednică voi ați făcut în lume ?
— Nimica, însă noi...
— Că numai de fripture voi
Sunteți și bune.

Lăsați dar pe strămoși în pace:
Cu fapta e cinstit acel care o face.

Această fabulă a lămuri se poate,
Dar gâștele să nu se-ntarte.





VULPEA ÎN LIVADĂ


O vulpe au intrat odată
Flămândă în livadă.

Și poamele văzând, frumoase, coapte bine,
S-au bucurat prea mult în sine,
Dar bucuria ei au fost în mâini străine:
Că prunele pe crengi cam susușor era

Și nu se scutura.
Umblând ea în zadar mai bine de un ceas,
Au zis aceste către prune:
— Cum v-am găsit, așa vă las,

Măcar că la privit vă arătați prea bune,
Dar verzi, în loc să folosiți,
Voi dinții strepeziți.

Un adevăr de mult văzut,
Că neavând prilej ca să ne folosim
De-un lucru ce ne e plăcut,
Apoi neapărat cusururi îi găsim.






TEIUL ȘI STEJARII



Un teișor crescut sub deal, în depărtare,
Odată blestema norocul de uitare,

Așa zicând:

— Ce fericiți stejarii sânt !
Din fire înzestrați,
Puternici ei și nalți,
Văd lumea cea frumoasă,
Aproape stau de soare;
Iar eu, o! soartă ticăloasă !
Aici în depărtare
Viața-mi am urât.
El bine n-au sfârșit
Și s-au stârnit furtună, vânt
Și cerul s-au întunecat
Și fulgerul au scăpărat.

Prin nouri tunetul se răsturna, trăsnind,

Și risipind
Acei mai mari
Stejari!

Iar teiul de sub deal era nevătămat.

Atunci el s-au trezit că este vinovat
Și mulțumind, au zis așa către noroc:
— Apărătorul meu ! Eu de acum te rog
Ca parte liniștii să dăruiești tu mie
Și traiul depărtat, drept pravilă să-mi fie,

Pentru că am văzut prea bine

Că cei ce stau la înălțime,
Măcar de sunt și mari

Și tari,

Dar pică la pământ
De vânt.






ÎNȚELEPTUL ȘI MAGNATUL



Un înțelept odată ședea cu un magnat
La sfat.
— Tu, care cunoști lumea
Și-n inime citești,
Te rog să-mi lămurești

De ce-n societăți alese mai anume,
Nici prinzi de veste când cu oameni te trezești

Nepotriviți și seci ?
Așa pe înțelept magnatul întrebă,
Iar el răspuns îi dă:
— Societățile au soartă potrivită
Cu o bina din nou mai mult de lemn zidită.
Spre pildă, eu acum o casă mi-am făcut

Și nici nu m-am mutat,
Iar greierii de mult
În ea s-au așezat.

Cercând cu scumpătate
A fabulei sujet,
Găsești c-avea dreptate

Acel om înțelept.
Și cum să se numească
Gurliii mădulari,
Ce nu știu să vorbească
În societăți mari,
Dar, prin a lor strigare,
Împiedică pe alți,
Mai ispitiți bărbați,
Să facă vro lucrare ?






CALUL ȘI MĂGARUL


Păstorul unor oi, pe lângă turma sa
Avea un cal și un măgar.
Din întâmplare el găsește o harșa,
Cusută tot în fir și în mărgăritar.
Harșaua, precum știu acei ce merg călare,
Se cade calului spre înfrumusețare.

Păstorul însă-au socotit
Că calul e destul de fire-mpodobit
Și au găsit cu cale,
Stăpân fiind pe ale sale,

Să puie pe măgar harșaua delicată.
Dar au ieșit în faptă
Că prostul de măgar, nesocotind ce poartă
Și nedeprins a fi-mbrăcat,
Cu scumpa lui harșa în bahnă au intrat;
S-au tăvălit, s-au răcorit
Și chiar ca un măgar de glod plin au ieșit.

Din fabulă e lămurit,
Cum că păstorul au greșit,
Iar el o da la întâmplare.

Eu însă socotesc: că calul, deși are
Nărav de tăvălit când este asudat,
Dar nu se bagă-n glod, și cum s-au ridicat
Îndată de pe el tot colbu-i scuturat.





ȚĂRANUL ȘI CALUL



Țăranul semăna ovăs în primăvară,
Iar calul, ce l-au fost adus în cărucioară,

Privind la semănat,

Fierbea în gândul său așa un rezultat:
— Mă mir, cum zic de om că este o ființă,
Aleasă prin a lui a minții iscusință ?

Eu nu văd la dâns' minte

Măcar de un grăunte.

Și oare poate fi mai mare nebunie

Decât să scurme el ogoare pe câmpie,
Și apoi să presare ovăs sau altă pâine,

Când mult făcea mai bine

Ovăsul să-l dea mie

Ori murgușorului, iar pâinea la găine,

Sau până în sfârșit să ție în păstrare?
Încai s-ar fi văzut a lui scumpete mare.
Iar ca să lepede pe dealuri și pe văi,

E numai o dovadă

Că oamenii în faptă
Sunt foarte nătărăi!

Dar toamna-mbelșugată

Aduse multă roadă:

La una douăzeci ovăsul au sporit,

S-au strâns, s-au îmblăcit
Și-același cal din el au ospătat tain,
Pe zi căușul plin.

Nu e de lăudat

A dobitocului semețul rezultat.
Dar, oare nu așa ? din oameni, îndrăzneții

Cutează-a cerceta voința providenții,

Făr-a putea străbate
A ei orânduieli și căi nestrămutate.






POETUL ȘI BOGATUL


Un sărăiman poet odat-au reclamat
Asupra unui om prostuț, dar prea bogat;
Iar jaloba-i era în chipul următor:

— Tu, al Olimpului atotstăpănitor,
Și preste zei mai mare zeu,
O, Joe preaslăvite !
Ascultă glasul meu,

Ia sama la a mea smerită rugăminte:
Cu ce ți-am greșit eu,
De mă găsesc atât
De soartă prigonit,
Încât nu am nici casă,
Nici lingură, nici masă.
Și singura-mi avere
E numai în părere;

Când dimpotrivă, văd, cu toată-a lui prostie,
Bogatul în trufie,
De-a lui închinători fățarnici ocolit
Și pentru interes adesea măgulit,
În desfătare el se află tot voios,

Gras, gros și sănătos;
Iar eu, ca vai de mine,

Sorb inspirație și-o mistuiesc cu rime
Prin care, cum au zis un frate-n poezie,
Nu poți scăpa măcar de-o mică datorie.

— Destul ! Am înțeles,

Lui Joe au răspuns,
De jaloba-i pătruns.

Dar cum nu jedeci tu, că singur ți-ai ales
Din bunurile lumii
Al slavei falnic nume,

Și scrierile tale în veacuri viitoare
Vor fi nemuritoare;
Iar desfătarea lui e numai pe viață.
Și când el ar avea o minte mai isteață,

Atuncea ar cunoaște
Și-ar plânge mai amar a sa nimicnicie;
Fiindcă cel ce naște
Plăcuta poezie
E mult mai însemnat
Decât un nătărău bogat.






PRIETEȘUGUL ȘI AMORUL


— Iubite verișor,
Pe unde-ai mai umblat ?
Prieteșugul pe amor
Văzând l-au întrebat.

— Umblat-am fără de cruțare
Și un amorezat măcar nu am aflat.
— Și eu am străbătut pustiile sub soare,
Dar n-am putut afla prieten de crezare.
— De ce dar oamenii ne dau numiri străine:

Dorința
împlinind prin mine
Și interesul lor prin tine ?






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu