miercuri, 16 aprilie 2014

EMIL GÂRLEANU - CEA DINTÂI DURERE (+ note biografice)




Emil Gârleanu 1878 - 1914



Emil Gârleanu  a fost un prozator, regizor, scenarist de film și jurnalist român. Fiul lui Emanoil Gârleanu, colonel și al Pulcheriei, născută Antipa. Începe liceul la Iași în 1889 dar se retrage și se înscrie la Școala fiilor de Militari, unde devine coleg cu Jean Bart,  apoi intră la Școala de Ofițeri de Infanterie, unde devine coleg cu Gheorghe Brăescu. A fost sublocotenent în armata română dar este exilat la Bârlad pentru activitatea sa publicistică, interzisă de regulamentul militar.



S-a născut în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1878. Părinții locuiau în apropierea Copoului, în fața grădinii lui Vodă Sturza, loc cu o încântătoare priveliște de care scriitorul își va aminti. Copil ciudat, de o prea mare sensibilitate și concentrare, își îngrijorează mama prin îndelungile lui stări de visare. Se juca de-a soldații și citea cu nesaț "Povățuitorul copiilor", editat de Creangă  După ani, când îl află printre cărți uitate, manualul e întreg, nemâzgălit.



Părinții, locotenent colonelul Emanoil Gârleanu, aparținând unei familii de răzeși din Bacău și mama, Pulheria Antipa, de origine greacă, se despart, lăsând copilul în grija unor mătuși din Iași, care i-au cultivat înclinarea spre duioșie și frumos.



Doi factori l-au îndrumat însă spre cariera armelor: influența tatălui, precum și faptul că locuind în aproprierea cazărmilor a avut deseori ocazia să vadă armele.


A debutat la revista ieșeană „Arhiva”  în 1900 cu schița Dragul mamei și cu poezia Iubitei sub pseudonimul Emilgar.

A colaborat la revistele Arhiva Evenimentul, Semănătorul, Luceafărul, Albina, Convorbiri literare, Flacăra, etc. Ulterior, a fost redactor la revista sămănătoristă „Făt-Frumos” și colaborator la „Convorbiri critice”. A participat activ la înființarea Societății Scriitorilor Româno în 1908, al cărei președinte a fost între 1911-1912. Reprezentant de frunte al Semănătorismului. Foarte apreciat de Nicolae Iorga, căruia îi dedică volumul de debut, apoi devine discipol al lui Mihail Dragomirescu.



A debutat cu volumul Bătrânii (1905), în care sunt evocați boieri de viță veche, patriarhali și visători, superiori lumii noi, burgheze, care i-a ruinat.

Cel mai cunoscut volum a lui Emil Gârleanu este Din lumea celor care nu cuvântă (1910), în care a relatat întâmplări alegorice din viața gâzelor, păsărilor, animalelor și plantelor.

Un alt volum, Nucul lui Odobac.


ALTE SCRIERI


Cea dintâi durere, 1907
Odată!, 1907
Într-o zi de mai, 1908
1877. Schițe din război, 1908
Punga, 1909
Trei vedenii 1910
Amintiri și schițe 1910
Visul lui Pillat, 1915
O lacrimă pe-o geană, 1915
Povești din țară, 1916
Culegătorul de rouă, 1919


SCENARIST ȘI REGIZOR



A regizat filmul „ Cetatea Neamțului ” (1914) și a scris un scenariu pentru un alt film.



sursă: http://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_G%C3%A2rleanu




http://carlislehistory.dickinson.edu/wp-content/uploads/1.jpg




Am crescut pe ulița boierească a Iașului, pe Podul-Verde, cum i se zicea odată, în fața grădinii lui Mihai-vodă Sturza și-n coasta pădurii Copoului. Am crescut pe ulița din capătul căreia privirea pătrundea până departe, spre șesul întins, în fundul căruia Cetățuia se ridica deodată, ca înălțată de niște brațe uriașe, mândre că pot scălda în razele soarelui un asemenea giuvaier. Am mai apucat încă pe cei de pe urmă boieri, îmbrăcați totdeauna în haină neagră, cu pălării înalte, rătăcind pe sub aleile de tei, cu ochii pierduți în urmărirea unui vis ce nu se poate îndeplini. Îmi aduc aminte cum ascultam, toată ziua, trâmbițele, al căror glas războinic făcea să răsune cazărmile ce ne înconjurau casa. Toată lumea militărească era tăbăruită lângă noi, la deal. Nu o dată am rămas uimit, în poartă, când regimentul de linie pornea la paradă, cu tamburul-major în frunte, un țigan cât un munte, purtând în cap o căciulă de urs, cât o baniță de mare, haine numai aur, și-n mână un buzdugan pe care îl azvârlea în aer de se rotea de două ori, apoi îl prindea în palmă și-l ținea o clipă sus, până ce clocotea glasul de tunet al tobei celei mari. Din poarta ogrăzii duceam mâna la pălărie, să salut militărește pe tata, care mergea călare în fruntea batalionului. Tata, parcă-l văd, se uita de sus, pleca sabia spre gâtul calului, ca să-mi răspundă, iar eu mă credeam un soldat strașnic.



Multe am văzut în ulița aceasta, în multe întâmplări am fost și eu amestecat, și multe lucruri de pe acea vreme sunt închise în sufletul meu. De unele nu-mi aduc aminte, îs ascunse bine colea, și cine știe dacă vreodată farmecul sau durerea lor vor răsări iarăși în mintea mea, cum răsar, în unele nopți, dârele luminoase ale fărâmiturilor de stele. Cine știe! Dar unele din aceste întâmplări mi-au rămas săpate în amintire cu o atât de mare putere, încât oricând le pot vedea, le pot povesti, cum aș putea spune cea dintâi rugăciune pe care mama m-a învățat s-o înșir: cu mâinile împreunate și-n genunchi, în fața icoanei de deasupra pătișorului meu...



De multe ori m-am gândit la cea dintâi durere ce-am simțit-o în inima mea de copil. O pot povesti așa cum aș fi văzut-o aseară, cu înțelegerea mea de acum, cu ochii și inima mea de atuncea.



...Poate să fi avut vreo cinci-șase ani. Într-o seară mă jucam în grădinuța din față. Cum făceam grămezi de nisip, deodată clocoti strigătul grabnic și deznădăjduit al trâmbiței de foc. Și într-o clipă năvăli, în goana nebună a cailor, șirul întreg de care cu soldați, ale căror căști galbene tăiară repede o dungă luminoasă în înseratul zilei. Apoi a fost un învălmășag de trăsuri, de călăreți, de ofițeri, de soldați alergând mai mulți, sub comanda cuiva, sau singuri, în gâfâiala fugii. Se opreau unii pe alții, se întrebau, sau își strigau vorbe de-abia spuse, apoi se aruncau în aceeași goană grozavă. Un soldat sosi cu un plic; după câteva clipe am văzut și pe tata, cu chipul îngrijat, trecând pe lângă mine fără să mă vadă. Mă rezemasem de parmaclâc, în colțul grădinuței, și priveam cu plăcere la neobișnuita mișcare a uliței.



Peste puțin veni în fugă slujnica noastră, mătușa Smaranda. Am văzut-o ieșind până în mijlocul străzii, țipând speriată: Vai de mine, arde târgul! Atunci m-am strecurat printre două jaluzele desprinse, și bătrâna s-a trezit cu mine lângă dânsa. M-am uitat și eu: în fund, cerul se rumenise, unde de fum negru se ridicau în văzduh și, uneori, câte un smoc de scântei scăpăra ca niște mărgele împrăștiate. Ne-am întors lângă poartă. Un călăreț trecu în goană; nu mult după aceea, alte pâlcuri de soldați se perindară, ca niște vedenii. Seara se așezase ușoară; odată cu răcoarea ei, veni un miros acru și înecăcios; rumeneala cuprinse tot cerul, iar vârfurile copacilor din grădina lui vodă se auriră; mișcate de vânt, păreau niște flăcări ce ardeau legănându-se. Peste tot se întinsese o lumină dulce, de vis. Mătușa Smaranda întrebă pe un trecător: Mă rog dumitale, ce arde? Acesta îi răspunse din treacăt: Ulița Mare. Bătrâna își rosti numele, cum obișnuia să facă la orice întâmplare ce-i redeștepta mila sau mâhnirea: Smărăndiță, Smărăndiță! Și iar se făcu tăcere.



Numai de departe venea vuietul năbușit al unui zbucium. Mă cuprinsese o frică neînțeleasă. Deodată, gândul mi se opri la mama, care plecase în târg. Dar mama? întrebai îngrijat. Bâtrâna mă trase mai lângă dânsa și-mi răspunse: O să vie, conașule, n-ai mata teamă.



Nu știu cât vom fi stat în această așteptare încordată. Mama nu mai venea, nici tata, care pornise pe urmă.



Deodată răsunară niște pași trăgănați. Privirăm în lungul uliței. În curând puturăm desluși pe cei ce veneau: erau doi soldați care duceau o năsălie. În dreptul porții dânșii se opriră: de sub pătura ce acoperea năsălia ieșea un horcăit răgușit, care se stingea cu totul o clipă, apoi izbucnea din nou. Am auzit bine și mi-a rămas săpat în adâncul minții fiecare cuvânt din convorbirea celor doi soldați. Cel dintâi se întoarse și spuse, cu glas plin de spaimă: Moare, măi. Da, moare, îi răspunse celalt. Întâiul urmă: Să-l punem ici, în dosul porții, să-și deie sufletul în liniște. Să-l punem. Când zăriră pe mătușa Smaranda, o trimiseră repede: Fă-ți pomană și adu o lumânare.



Bătrâna se zăpăci, alergă numaidecât, și pe mine mă lăsă singurel lângă stâlpul porții. Soldații nici nu mă văzură poate. Așezară năsălia în ogradă, chiar lângă parmaclâcul grădinuței, și unul dintre ei ridică pătura.



Lumina felinarului din față se întindea până acolo. Horcăitul se auzi deslușit, aerul serii parcă-i dase putere; cel ce sta întins, un pompier, înghițea în gâlgâiri adânci, parcă ar fi băut, însetat, apă. O grijă de ceva ce nu înțelegeam mă făcuse și mai mititel și mă țintuise locului. Pieptul pompierului se ridica des, ca niște foi. Scoate-i casca, spuse unul dintre soldați. Celalt îi luă binișor casca.



Atunci se petrecu ceva groaznic. Pompierul scoase un strigăt de durere, un strigăt așa de adânc, că mi s-a părut că ieșise din fundul unei hrube, de sub picioarele mele. Apoi, cu cea din urmă putere, vroi să se scoale, se prăvăli pe o coastă și se răsturnă jos, trântind pe soldatul ce se plecase peste dânsul. Casca se rostogoli până lângă mine. Rănitul rămase pe pământ, zbătându-se, iar fața i se acoperi ca de un văl negru, ce se întindea cu încetul și pe jos: îi izvora sângele din cap.



Toate acestea s-au petrecut cât ai clipi. Nici n-am avut vreme să mă înspăimânt. Aproape în aceeași vreme putusem auzi, la spate, glasul mamei: Ce-i aici? Apoi acel al tatei, întrebând pe soldați: Ce e, ce faceți ?



Când mama se apropie și înțelese ce se petrecea, și când, întorcându-se, mă zări pe mine, se azvârli, cu un țipăt, să mă ieie în brațe: Pentru numele lui Dumnezeu, ce cauți tu aici? Mă ridică, apoi îmi întoarse capul cu mâna și mi-l sprijini de umărul ei.



În această vreme veni și mătușa Smaranda. Am auzit scrâșnetul chibritului ce aprindea lumânarea, am auzit cele câteva cuvinte, întretăiate, ale soldatului ce povestea tatei: Un zid dărâmat... da, peste dânsul... scos de sub dărâmăturile unei bolți... Apoi o clipă de liniște, și pe urmă un suspin, un suspin lung, de ușurare, ca al unui om care se așază să se odihnească după un drum lung. Simții tremurul mamei. Tata o luă de braț: Hai, ce stai și tu; hai, dragă. În urmă, glasul bătrânei tânguia: Smărăndiță, Smărăndiță !



În noaptea aceea n-am putut dormi. Într-un răstimp mi se păru că lumina candelei se înalță, se subțiază și se toarce mereu din caierul luminat al paharului, apoi se întinde de se strânge ghem împrejurul unei căști mari ce spânzura deasupra patului meu. Am țipat, a alergat mama lângă mine, și toată noaptea mi-am simțit mâna într-a ei.



A doua zi m-am jucat, ca de obicei. Tot ce privisem cu o seară mai înainte se ștersese ca un vis. La întâmplarea din seara trecută nu mai gândeam, cum nu mai gândeam la zgâriiturile care mă usturaseră numai în clipa când mi le făcusem.



Dar a treia zi, rânduri-rânduri, soldați treceau în pas domol, cu toți ofițerii lor, cu drapelul și cu goarnele ce sunau, duios, o rugăciune. E o paradă, îmi spuse mama, care mă ținea în brațe, o paradă, știi, ca atunci când a venit generalul. Eu n-am crezut; căci de la fereastră am văzut sicriul purtat pe un tun, iar deasupra sicriului, casca. Și atunci, din nou mi-a răsărit în minte seara aceea.



Din nou am văzut pompierul întins jos, vărsându-și chinul în suspinul adânc ce mi se păruse că ieșise de sub pământ. Mi-am dat seama că acum îl duceau undeva, departe, că-l luau de lângă toți ai lui, săracul !



Și-am avut acea presimțire nedeslușită a despărțirii ce cândva nu se poate înlătura, presimțire care se naște odată cu noi. Nu pricepusem tot, dar înțelesesem destul. Și, ca și când cineva ar fi vrut să mă despartă și pe mine de mama, am cuprins-o de gât cu amândouă mâinile și-am plâns, zguduitor, cea dintâi durere a mea.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu