luni, 28 aprilie 2014

CUORE - INIMĂ DE COPIL - de Edmondo De Amicis (Fragmente)


http://www.papalepapale.com/develop/wp-content/uploads/2011/08/de-amicis-580x333.jpg


Edmondo de Amicis 1846 - 1908




OCTOMBRIE

PROFESORUL NOSTRU


Marți, 18.



De azi dimineață îmi place și profesorul nostru de acum. Pe când intram în clasă, unde el se și afla pe catedră, școlari de-ai lui, de acum un an, trecând pe la ușa clasei noastre, se opreau puțin, ca să-l salute.


— Bună ziua, domnule profesor !


— Bună ziua, domnule Perboni ! Unii chiar intrau, îi strân-geau mâna și fugeau repede. Se vede că ei îl iubesc și că s-ar întoarce bucuros la dânsul. El le răspundea:


— Bună ziua ! Strângea mâinile ce i se întindeau, dar nu se uita la nimeni, și rămânea serios după fiecare salutare; dun-ga de pe frunte i se adâncea și mai tare; sta întors spre fe-reastră, uitându-se la acoperișul casei din față; în loc de a se bucura de acele saluturi, părea că se simțea mâhnit.


După aceea se uită cu băgare de seamă la fiecare din noi. Se pogorî de pe catedră și ne dictă plimbându-se printre bănci. Văzând pe un copil roșu la față și cu chipul plin de bubulițe, încetă îndată de a mai dicta, se opri, apucă obrazul băiatului cu mâinile, îl privi adânc, îl întrebă ce are și-i pipăi fruntea, ca să vadă dacă arde.


În timpul acesta, un băiat, care stătea la spatele lui, se ridică și început să se strâmbe la el. El se întoarse fără de veste, băiatul se opri repede și-și plecă ușor capul, așteptându-și pedeapsa. Profesorul îi puse o mână pe cap și îi zise numai atât:


— Să nu mai faci așa ! Apoi se sui iar pe catedră și începu să dicteze. Când sfârși de dictat, se uită câtva timp la noi fără a vorbi și apoi ne zise încetinel cu glasul lui cel gros, dar blând: Ascultați, copii ! O să petrecem un an împreună, să ne silim în toate chipurile, ca să-l petrecem bine. Învățați și fiți buni ! Eu n-am familie! Voi sunteți familia mea ! Acum un an trăia încă biata mea mamă: a murit și ea. Am rămas singur ! Vă am numai pe voi pe lumea aceasta ! Nu mai am altă dragoste, alt gând, decât al vostru! Fiți voi copiii mei! Eu vă iubesc; iubiți-mă și voi pe mine! N-aș dori să mă văd silit ca să pedepsesc nici măcar pe unul din voi. Arătați-mi că sunteți băieți de inimă. Școala noastră să fie o familie; voi să fiți mângâierea și fala mea. Nu vă cer să-mi făgăduiți acestea prin vorbe; sunt sigur că în inima voastră fiecare din voi a și răspuns "da"; de aceea vă și mulțumesc !


Tocmai atunci intră portarul, ca să sune sfârșitul orei. Ieșiră cu toții în liniște. Băiatul care se strâmbase la spatele profesorului, se apropie de el și îi zise cu sfială:


— Iertați-mă, domnule profesor ! Profesorul îl sărută pe frunte și-i răspunse:


— Du-te, fătul meu !



- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -



IULIE

CEA DIN URMĂ PAGINĂ A MAMEI MELE


Sâmbătă, 1 iulie.



A trecut și acest an școlar, Enrico dragă, și mă bucur că, drept amintire a ultimei zile, îți rămâne întipărit în minte chipul viteazului băiat, care și-a dat viața, ca să scape pe aceea a prietenei sale.
Peste câteva zile o să te desparți de profesorii și de camarazii tăi și, pe lângă aceasta, am să-ți dau și o veste tristă. Despărțirea n-are să fiee numai pentru câteva luni, ci poate chiar pentru totdeauna. Tatăl tău din cauza profesiei sale este silit să părăsească Turinul și noi, firește, o să mergem cu dânsul. Plecăm la toamnă, astfel că tu vei fi nevoit să intri în altă școală.


Îți pare rău, nu este așa, Enrico! Și cum să nu-ți pară rău! Sunt încredințată că-ți iubești vechea ta școală, unde timp de patru ani, ai avut bucuria să te duci de două ori pe zi la învățătură, să te întâlnești cu aceiași colegi, profesori și părinți; unde tatăl tău și mama ta veneau voioși să te aștepte la ieșire. Sigur că-ți iubești școala, unde ți s-a deschis mintea, unde ai întâlnit atâția tovarăși buni, unde fiecare cuvânt ce ai auzit a fost pentru binele tău. Chiar pedepsele ți-au folosit. Păstrează totdeauna această dulce amintire și i-ați rămas bun din inimă, de la toți acești drăgălași băieți. Unii din ei vor ti supuși poate la neajunsuri, își vor pierde părinții; alții vor muri tineri: alții își vor vărsa sângele pe câmpul de bătaie; mulți se vor face cinstiți și buni meșteșugari, părinți muncitori, și cine știe dacă vreunul din ei nu o să aducă vreun mare folos țării sale, și nu-și va câștiga un renume prin vreo faptă însemnată! Despartă-te de ei cu iubire. Lasă o părticică din inima ta în această mare familie pe care tatăl tău și mama ta o iubesc, pentru că ea te-a iubit pe tine; în care ai intrat copilaș și din care ieși flăcău în toată firea.



Școala ți-a fost mamă; ea te-a luat din brațele mele pe când nu știai încă să vorbești deslușit și acum mi te înapoiază mare, voinic, bun și silitor. Eu o binecuvântez, iar tu să nu o uiți niciodată, fiul meu. E chiar cu neputință să o uiți. O să te faci mare, o să colinzi lumea, o să vezi orașe mari, monumente minunate și o să uiți multe din lucrurile văzute; dar clădirea modestă cu obloanele ferestrelor închise, mica grădiniță unde a îmbobocit cea dintâi floare a inteligenței tale, îți vor rămâne întipărite în inimă și ți le vei aminti până la cea din urmă zi a vieții tale, precum eu îmi voi aminti în veci casa în care am auzit pentru prima oară glasul tău.

Mama ta.




EXAMENUL


Marți, 4.



Iată-ne la examen! În străzile de primprejurul școlii nici nu se mai aude vorbindu-se de altceva. Părinți, copii, gu-vernante: toți vorbesc despre note, teme, medii, promovări și repetiții. Ți se face milă, când vezi părinții îngrijorați, aducând pe copiii lor de mână și auzindu-i cum le dau cele din urmă povețe. Mamele îi aduc până la bancă și se uită să vadă dacă au cerneală; le încearcă penițele și, plecând, se mai întorc spre ei de la pragul ușii, ca să le mai strige:


— Fii cu inimă, cu băgare de seamă, nu te zăpăci ! Ne dăduse ca profesor supraveghetor pe domnul Coatti, acela cu barbă neagră, care vorbește copiilor cu un glas înfiorător și nu pedepsește niciodată. Unii din băieți erau galbeni ca ceara.


Când profesorul dezlipi plicul trimis de la primărie, în care se afla problema, nu se mai auzi nici o suflare. Domnul Coatti ne dictă problema tare, uitându-se când la unul, când la altul cu o privire amenințătoare. Cu toate acestea se vedea bine că, dacă ar fi putut să ne dicteze în același timp și dezlegarea ei, ca să trecem toți clasa, ar fi făcut-o din tot sufletul.


Începurăm lucrarea și, după o oră de muncă, mulți din băieți începură să se tulbure, fiindcă problema era lungă și grea. Unul începu să plângă. Crossi își dădea cu pumnul în cap. O mare parte din ei nu sunt vinovați dacă nu știu; bieții băieți n-au vreme să învețe și părinții nu se îngrijesc de ei. Din fericire, Providența întrupată în bunul nostru Derossi nu era departe. El făcea în toate chipurile, ca să le vină în ajutor. Le trecea cu mare îndemânare câte o cifră, sau le sufla operația fără a atrage băgarea de seamă a nimănui. El îngrijea de toți, ca și cum ar fi fost profesorul nostru. Garrone, fiind tare la aritmetică, ajuta și el pe cât putea. Ajuta, chiar devenise foarte amabil. Stardi stătu mai mult de un ceas nemișcat, cu ochii pe problemă, cu fruntea în mâini, apoi o dezlegă în cinci minute.


Profesorul se plimba printre bănci, strigând:


— Tăcere, fiți liniștiți ! Și când vedea pe vreunul tulburat, îl însuflețea cu privirea.


Pe la unsprezece, uitându-mă printre zăbrele, văzui mulți părinți care se plimbau cu nerăbdare. Recunoscui pe tatăl lui Precossi, așa cum ieșise de la lucru, cu obrazul înnegrit de cărbuni și de fum. Era și mama lui Crossi, precupeața, mama lui Nelli, îmbrăcată în negru; biata femeie nu putea să stea locului de neliniștită ce era. Puțin înainte de douăs-prezece, sosi tata și își ridică ochii la fereastra unde știa că stau eu. Scumpul meu tată ! La douăsprezece punct sfârșirăm toți. Când am ieșit, ce îmbulzeală ! Părinții alergau la copii întrebându-i, luându-le caietele și răsfoindu-le.


— Câte operații vi s-au dat ? Ce total v-a ieșit ? Scăderea cum ți-a ieșit ? Dar virgula zecimalelor ?
Profesorii erau chemați în dreapta și în stânga; nu mai știau cui să răspundă mai întâi. Tata îmi luă din mână copia mâzgălită, se uită la ea și-mi spuse că e bine.


Lângă noi stătea lăcătușul, se uita și el la lucrarea fiului său, dar era cam încurcat, bietul om, căci nu prea se pricepea.


— Te rog, domnule, zise el tatii, te rog, spune-mi totalul.


Tata îi spuse cifra. El se uită la caietul fiului său; cifra era exactă.


— Bravo băiete ! strigă el, foarte mulțumit.


Privirile tatii și ale lăcătușului se întâlniră și își zâmbiră unul altuia, ca doi buni prieteni.


Tata îi întinse mâna, el i-o strânse și se despărțiră zicând:


— Acum să vedem la oral !


Abia făcusem câțiva pași și auzirăm pe cineva cântând voios; ne întoarserăm, cânta lăcătușul.




CEL DIN URMĂ EXAMEN


Vineri, 7.



Azi dimineață am sfârșit examenul oral. La ora opt și un sfert începură să ne cheme patru câte patru în sala cea mare.


Directorul și patru profesori, între care și domnul profesor Perboni, stăteau în jurul unei mese învelite cu postav verde. Am fost chemat și eu printre cei patru dintâi. Drept să spun, bun e profesorul nostru ! Azi dimineață am văzut mai bine decât oricând, ce mult ține la noi ! Nu ne pierdea nici o clipă din ochi. Când vedea că ne încurcăm în răspunsuri, schimba fețe, fețe, și dacă răspundeam bine, se înveselea, ne făcea o mulțime de semne cu mâinile, cu capul, părea că ar fi vrut să ne spună: E bine ! Nu, nu e bine ! Bagă de seamă ! Mai rar ! Fii cu inimă !


Dacă ar fi putut, ar fi fost în stare să ne sufle tot. Chiar dacă părinții noștri ar fi fost în locul lui, nu ne-ar fi putut ajuta mai mult. Îmi venea să-i strig în gura mare:


— Mulțumesc !


Când profesorii îmi spuseră:


— Bine, băiete ! Poți să te duci ! Ochii lui scânteiară de bucurie.


M-am înapoiat în clasă, ca să-l aștept pe tata. Băieții erau încă mai toți acolo. Mă așezai lângă Garrone și mă întristai la gândul că stăteam pentru cea din urmă oară lângă el. Nu-i spusesem încă nimic despre plecarea noastră din Turin. El stătea plecat pe bancă, împodobind cu desene mar-ginile unui portret al tatălui său, om înalt și voinic, îmbrăcat în haine de mașinist, cu chipul tot așa de bun și de serios ca al fiului său. Cămașa lui Garrone se desfăcuse puțin la piept și zării cruciulița de aur ce i-o dăduse mama lui Nelli, când aflase c-a ocrotit pe fiul ei.


N-avem ce face, trebuia să-i spun; de aceea, prinzând inimă, i-am zis:


— Știi, Garrone, că tata pleacă detot din Turin ?


— Pleci și tu cu el ? mă întrebă Garrone.


— Desigur ! îi răspunsei.


— Așadar, nu o să mai fim împreună în clasa a IV-a !


— Nu ! îi zisei, încercând să-mi ascund părerea de rău.


Garrone tăcu câtva timp și își continuă desenul: apoi îmi zise fără să-și ridice ochii:


— O să-ți aduci tu aminte de camarazii tăi din clasa a treia ?


— Da, fără îndoială ! îi răspunsei, de toți și mai cu seamă de tine... Cine ar putea să te uite ?


El se uită lung la mine, cu o privire serioasă, una din acele priviri care spune o mulțime de lucruri, și nu zise nimic, dar îmi întinse mâna stângă, prefăcându-se că vrea să-și urmeze desenul cu cealaltă. Eu strânsei din toate puterile mâna aceea zdravănă și prietenoasă.


În momentul acela intră în clasă profesorul nostru, vesel și aprins la față. El ne spuse repede:


— Bravo, băieți ! Bine ați ieșit ! De vor răspunde tot așa și cei care au mai rămas, va fi minunat ! Fiți cu inimă, copii: eu sunt foarte mulțumit !


Și ca să ne arate mulțumirea sa și mai cu seamă să ne înveselească și pe noi, se prefăcu imediat că alunecă și că se sprijină de zid, ca să nu cadă.


Să glumească el așa ! Domnul Perboni, pe care nu-l văzusem niciodată, nici măcar zâmbind.


Gluma aceasta, copilărească, ni se păru așa de ciudată.


Clipa aceea de veselie era pentru el unica răsplată după nouă luni de muncă, de răbdare și de neodihnă !


Pentru aceasta muncise el atâta timp și venise de atâtea ori să ne facă lecția, chiar fiind bolnav, bunul nostru profesor ? Iată tot ce cerea de la noi, bietul profesor, în schimbul atâtor trude și griji ! Mi se pare că multă vreme o să-mi aduc aminte de dânsul, cum a glumit, și când voi fi mare, dacă va mai trăi și-l voi întâlni, îi voi spune că gluma lui m-a atins la inimă, și voi săruta cu respect capul său alb.


ADIO


La ora douăsprezece ne aflam cu toți pentru cea din urmă oară la școală, ca să aflăm rezultatul examenelor și să ne luăm certificatele de promovare.


Strada era plină de părinți, care cotropiseră până și sala cea mare. Mulți intraseră chiar prin clase, îngrămădindu-se până aproape de catedra profesorului. În clasa noastră umpluseră tot locul dintre perete și bănci.


Veniseră, tatăl lui Garrone, mama lui Derossi, lăcătușul Precossi, Coretti, doamna Nelli, precupeața, tatăl Zidărașului, tatăl lui Stardi și mulți alții pe care nu-i mai văzusem. Se auzea de pretutindeni un murmur de glasuri, o zbârnâială de parcă eram la târg. Intră profesorul și se făcu o mare tăcere.


El ținea în mână catalogul și începu îndată să strige.


— Abatucci, promovat. Archini, promovat, Zidărașul, promovat. Crossi, promovat!


După aceea citi tare: Derossi, promovat cu premiul I.


Toți părinții care erau de față și-l cunoșteau îi ziseră:


— Bravo, bravo, Derossi ! Și el își scutura cârlionții lui bălai și, cu zâmbetul său natural și frumos, se uita la mama sa, care îi făcu un semn de mulțumire cu mâna.


— Garoffi, Garrone, Calabrezul: promovați. Pe urmă trei sau patru care urmară, rămăseseră repetenți. Unul începu să plângă, pentru că tatăl său îl amenința de la ușă cu degetul.


Domnul Perbani încercă să-l îmbuneze, zicându-i: Nu, domnule, nu e totdeauna vina lor, adesea e și norocul. Și tocmai acesta e cazul lui. Apoi începu iar să strige: Nelli, promovat.


Maică-sa îi trimise o sărutare cu mâna.


— Stardi, promovat !


Ca de obicei, el nu arătă nici o bucurie, nu-și dezlipi pumnii de la tâmple.


Cel din urmă promovat fu Votini. El venise foarte dichisit.


Profesorul se sili și zise:


— Băieți ! Astăzi ne aflăm cu toții adunați pentru cea din urmă oară. Am trăit un an împreună și ne despărțim prietenește: Nu este așa ? Îmi pare foarte rău, că mă despart de voi !


Aici se opri, apoi adăugă:


— Dacă am fost vreodată cam nerăbdător, dacă am fost, fără voia mea, nedrept, sau prea aspru, iertați-mă !


— Nu, nu ! strigară părinții și o mulțime de elevi, n-ai fost niciodată nedrept !


— Iertați-mă ! începu iarăși, profesorul, și iubiți-mă ! La anul n-o să mai fiți cu mine, dar eu tot o să vă văd, căci ați rămas întipăriți în mintea și în inima mea. La revedere, băieți !


Apoi veni printre noi și toți îl apucarăm de mână, de haine; cei mai mici se suiau pe bănci, mulți îl sărutară:


— La revedere, domnule Perboni ! Vă mulțumim ! Rămas bun ! Să nu ne uitați !


A ieșit din clasă emoționat. Plecarăm și noi, grămădindu-ne la ușă. Tot atunci ieșeau și băieții din celelalte clase. Ce învălmășeală ! Ce zgomot ! Toți își luau rămas bun de la profesori și de la profesoare și se salutau.


Profesoara cu pana albastră era înconjurată de micii ei elevi; patru sau cinci îi săriră în spinare și vreo douăzeci o trăgeau în toate părțile; nici nu mai putea să răsufle, biata fată ! Profesoarei, poreclită "măicuța călugăriță" îi smulseră pălăria și-i prinseră la încheieturile rochiei vreo zece buchețele de flori.


Mulți sărbătoreau pe Robetti, care-și lepădase cârjele pentru prima dată. Auzeai din toate părțile:


— La anul, băieți ! Să ne vedem la anul, în octombrie !


Toți ne luarăm rămas bun, unul de la altul, uitând în acel moment orice supărare. Chiar Votini, care pizmuise așa de mult pe Derossi, îl luă de gât și-l sărută.


Eu sărutai pe Zidărașul, tocmai când drăguțul băiat îmi făcea cel din urmă bot de iepure. Îmi luai rămas bun de la Precossi, de la Garoffi. Acesta-mi spuse că eu câștigasem la loteria din urmă și-mi dădu un bloc din acelea care țin foile de hârtie pe pupitru; era de porțelan, dar spart la un colț.


Îmi luai rămas bun de la toți. Bietul Nelli se lipsea de Garrone, nu putea să se despartă de el. Nu-i venea numai lui greu să se despartă de bunul Garrone, ci și nouă tuturor. Care de care se întrecea să-i strângă mâna și să-l sărbătorească.


Tatăl său se mira de dragostea ce-i arătau camarazii lui și zâmbea cu mulțumire. Garrone fu cel din urmă de la care mi-am luat rămas bun; îl sărutai în stradă, și-mi ascunsei capul la pieptul său, ca să nu vadă că plâng. El mă sărută pe frunte, apoi am alergat îndată la tata și la mama.


Tata mă întrebă:


— Ți-ai luat ziua bună de la toți camarazii tăi ?


— Da, tată ! răspunsei.


— Dacă ai supărat pe vreunul, du-te și cere-i iertare !


— N-am supărat pe nimeni, tată dragă !


— Așadar, rămas bun ! zise tata, cu glasul tremurând, aruncând spre școală cea din urmă privire.


Mama zise și ea:


— Rămas bun !


Eu nu putui să mai zic nimic.



 În românește de Clelia Bruzzesi

http://4.bp.blogspot.com/_RMQKIvsWaqg/S_hPBsyjvAI/AAAAAAAAB90/P6Z2VnTd1pI/s1600/Giulio_Cuore.jpg



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu