miercuri, 28 august 2013

TATĂL LUI SIMON - de GUY de MAUPASSANT - Partea I




Ofbyld:Guy de Maupassant.jpg

Guy de Maupassant  1850  -  1893





Sunase de amiază. Poarta școlii se deschise și copiii năvăliră afară, îmbrâncindu-se să iasă mai repede. Dar în loc să se risipească iute și să se ducă acasă, la masă,  cum făceau în fiecare zi, se opriră după câțiva pași, se  adunară în grupuri și începură să șoptească între ei.

În dimineața aceea, Simon, fiul Blanchottei, venise la școală pentru prima oară.


Toți auziseră acasă la ei vorbindu-se despre Blanchotte. Cu toate că era bine primită în lume, mamele vorbeau despre ea cu un fel de compătimire puțin cam disprețuitoare, care îi pătrunsese și pe copii, fără să știe de ce.


Pe Simon nu-l cunoșteau, pentru că nu ieșea niciodată în drum și nu făcea ștrengării cu ei pe ulițele satului sau pe malul râului. Așa că nu le plăcea. Îl primiseră cu oarecare bucurie amestecată cu o mare mirare, și-și repetaseră unul altuia cuvintele rostite de un băiat de paisprezece-cincisprezece ani, care părea că știe multe,  după cum clipea de șmecherește:


- Știți...Simon...n-are tată !


Băiatul Blanchottei se ivi în pragul școlii.


Avea șapte sau opt ani. Era cam palid, foarte curat,  părea sfios, aproape stângaci.


Se întorcea acasă, la maică-sa, când, grupurile de colegi care șopteau mereu și-l priveau cu ochi răutăcioși și cruzi de copii care pun la cale ceva, îl înconjurară încet-încet și îl închiseră ca într-un cerc. Stătea acolo încremenit în mijlocul lor, surprins și încurcat, neînțelegând ce aveau să-i facă. Dar băiatul care adusese vestea, mândru de primul lui succes, îl întrebă:


- Cum te cheamă pe tine ?


El răspunse:


- Simon.


- Simon și mai cum ?


Copilul repetă încurcat:


- Simon.


Băiatul strigă:


Trebuie să te cheme Simon și încă într-un fel...Așa..Simon...ăsta nu e un nume.


Gata să plângă, el repetă pentru a treia oară:


- Mă cheamă Simon.


Ștrengarii începură să râdă. Băiatul, victorios, ridică glasul:


- Vedeți și voi că n-are tată.


Se făcu tăcere. Copiii erau uluiți de lucrul acesta extraordinar, cu neputință, monstruos: un băiețel care n-are tată. Îl priveau ca pe-o minune, ca pe o ființă nefirească și simțeau că disprețul mamelor lor pentru Blanchette pe care nu și-l explicaseră până atunci, creștea în ei.


Simon se rezemase de un copac ca să nu cadă. Stătea ca trăsnit de o nenorocire fără leac. Căuta să se explice . Nu găsea însă ce să le spună, nu putea dezminți faptul îngrozitor că nu avea tată. În sfârșit, palid, le strigă la întâmplare:


- Ba da, am și eu tată.


- Și unde e ? întrebă băiatul.


Simon tăcu; nu știa. Copiii râdeau, ațâțați. Acești copii de țară, asemănători cu niște jivine mici, erau  îmboldiți de nevoia crudă care împinge găinile dintr-o dată să năvălească asupra uneia dintre ele care a fost rănită.


Simon zări deodată un vecin, copilul unei văduve, pe care îl văzuse totdeauna numai cu maic-sa, cum umbla și el.


- Nici tu, spuse el, n-ai tată.


- Ba da, spuse băiețelul, eu am.


- Unde e ? întrebă Simon.


- A murit, spuse copilul cu o mândrie nemăsurată. Tata e la cimitir.


Un murmur de aprobare trecu printre ștrengari, ca și cum faptul de a avea un tată mort, la cimitir, l-ar fi înălțat pe colegul lor, strivindu-l pe cel care n-avea de loc. Și drăcușorii ăștia, ai căror tați erau mai toți răi, bețivi, hoți și aspri cu nevestele lor, se îngrămădeau și-l strângeau din ce în ce mai tare pe Simon, ca și cum ei, copiii legitimi, ar fi vrut să-l înăbușe pe cel care era în afara legii.


Deodată, unul care era lângă Simon, scoase limba batjocoritor la el și strigă:


-N-are tată ! N-are tată !


Simon îl apucă cu amândouă mâinile de păr și începu  să-l lovească cu picioarele, în vreme ce îl mușca aprig de obraz. Se iscă o îmbrânceală generală. Cei doi bătăuși fură despărțiți. Simon rămase lovit, zgâriat, zdrobit, tăvălit în țărână, în mijlocul cercului de ștrengari care aplaudau. Când se ridică scuturându-și mașinal cu mâna cămășuța plină de praf, cineva îl strigă:


- Du-te și spune-i lui taică-tu.


Atunci simți că în inimă i se prăbușește ceva. Erau mai puternici decât el, îl bătuseră și nici nu le putea răspunde, pentru că simțea bine că era adevărat, că el n-avea tată. Încercă, plin de mândrie, să lupte câteva clipe cu lacrimile care-l sugrumau. Se înăbuși, apoi începu să plângă zguduit de suspine, fără glas.


O bucurie sălbatică îi cuprinse pe dușmani și, firește,  tot ca niște sălbatici care încearcă o mulțumire grozavă, se luară de mână și începură să joace o horă în jurul lui, repetând un refren:


- N-are tată ! N-are tată !


Dar Simon încetă deodată să plângă. Se înfurie cumplit. Sub picioarele lui erau destule pietre; le culese și le  aruncă din toate puterile în călăii lui. Doi sau trei fură atinși și o luară la fugă țipând. Băiețelul părea atât de înspăimântător, încât ceilalți fură cuprinși de panică.  Se risipiră și fugiră, lași, cum e întotdeauna mulțimea în fața unui om ieșit din fire.


Când rămase singur, copilașul fără tată o luă la fugă spre câmpie, pentru că își adusese aminte de ceva care îl făcuse să ia o hotărâre mare. Voia să se înece în râu.


Își aduse aminte în adevăr că, cu vreo săptămână înainte, un biet nenorocit, un cerșetor, se aruncase în apă pentru că nu mai avea bani. Simon fusese acolo când îl  scoseseră din râu și bietul om, care de obicei îi părea jalnic, murdar și urât, îl izbise prin înfățișarea lui liniștită,  obrajii lui palizi, barba lungă, udă și ochii deschiși, foarte  senini. În jurul lui se spunea :A murit”. Cineva adăugase: „Acum e fericit”. Simon voia și el să se înece, pentru că nu avea tată, ca nenorocitul acela care n-avea bani.


Ajunse lângă apă și o privi cum curge. Câțiva pești zburdau repezi în unda limpede și, din când în când, făceau un salt și prindeau musculițele care zburau pe deasupra  apei. Conteni din plâns pentru că manevra lor îl interesa foarte mult. Dar cum, după clipele de liniște ale unei mari furtuni, se pornesc dintr-o dată vânturi care îndoaie copacii și aleargă până la marginea zării, tot așa îl bântuia și pe el din când în când, cu o durere ascuțită, gândul: „ Am să mă înec pentru că n-am tată”.


Era foarte cald, foarte bine. Soarele blajin încălzea iarba. Apa strălucea ca o oglindă. Simon trecea prin clipe de  fericire, era cuprins de acea moleșală care vine după lacrimi și ar fi vrut grozav să doarmă acolo, în iarbă, la căldură.


O broscuță verde sări la picioarele lui. Încercă s-o prindă. Îi scăpă. O urmări și fu gata s-o prindă de  trei ori la rând. În sfârșit o apucă de vârful lăbuțelor de  dinapoi și începu să râdă văzând cum se trudea vietatea să scape. Își aduna picioarele lungi și pe urmă le deschidea brusc, le lungea dintr-o dată țepene ca două bare. În vremea asta, ținându-și ocii ațintiți - ochii rotunzi încercuiți  cu aur - bătea aerul cu lăbuțele dinainte care se zbăteau ca niște mâini. Simon își aduse aminte de o jucărie făcută din scândurele înguste, prinse în cuie, în zigzag, unele deasupra altora, care, printr-o mișcare asemănătoare, manevrau exercițiul spldățeilor fixați deasupra lor. Atunci se gândi la casa lui, și pe urmă la maică-sa, și cuprins de o tristețe adâncă, începu iar să plângă. Tot trupul îi era scuturat de fiori. Îngenunche și-și spuse rugăciunea  ca înainte de culcare. Dar nu putu s-o isprăvească, pentru că fu năpădit de suspine grăbite, furtunoase. Nu se mai gândea la nimic, nu mai vedea nimic în jurul lui, nu mai era ocupat decât cu plânsul.




                                              ( Va  continua )

2 comentarii: