PENELUL FERMECAT - Poveste chineză

A fost odată un băiat tare sărman, pe nume Ma Liang. Îi plăcea nespus de mult să deseneze și visa să ajungă un pictor mare. Părinții lui muriseră lăsându-l sărac lipit pământului. Orfanul trăia adunând  crengi uscate și ierburi tămăduitoare. Era atât de sărac, încât nu-și putea cumpăra un penel cât de mic.

Într-o zi, trecând prin fața unei școli, văzu un profesor de desen pictând. Mișcările penelului îl vrăjiră atât de mult, că el spuse fără voia lui:

- Vreau să-nvăț și eu să pictez. Împrumută-mi și mie un penel !

Dar profesorul îl măsură de sus până jos și îi spuse disprețuitor:

Un zdrențăros ca tine vrea să ajungă pictor ?! Cată-ți de drum, haimana, penelul nu-i de nasul tău !

Și profesorul îl alungă din curtea școlii.

Dar Ma Liang nu se dădu bătut. Își zise:

- Care va să zică așa stau lucrurile ! Păi atunci să  vedem dacă un copil sărman și orfan ca mine nu poate să ajungă un pictor renumit !

Din ziua aceea el se puse pe treabă, muncind cu îndârjire. Când aduna nuiele din pădure, cu ajutorul unei crenguțe întruchipa în țărână păsările care zburau deasupra capului său. Când tăia buruieni de leac pe  malul râului, își muia degetul în apă și zugrăvea pe bolovani chipul peștilor care se zbenguiau în prundiș. Pereții peșterii, care îi slujeau de locuință, erau acoperiți de felurite desene.

Anii treceau, Ma Liang creștea, muncind cu aceeași râvnă. Deveni un pictor neîntrecut, deși nu avea încă nici un penel. Frânt de atâta alergătură și trudit de zelul  cu care zugăvise până noaptea târziu un tablou pe o scoarță de copac, Ma Liang adormi buștean. Deodată i se arătă un bătrân cu o barbă colilie, purtând straie împodobite cu cele mai frumoase picturi. Moșneagul îi întinse un penel și-i zise:

- Eu sunt oblăduitorul pictorilor ! Îți dăruiesc acest penel fermecat, pe care îl meriți cu prisosință, datorită muncii tale neobosite. Folosește-l cum se cuvine !

Ma Liang privi încântat darul: era un penel de aur, frumos încrustat și ușor de mânuit. Nici nu apucă să mulțumească și bătrânul se făcu nevăzut. Când se  deșteptă, simți cum strânge în palmă un penel aievea cu cel din vis.

Desenă o pasăre. Pasărea își desfășură aripile și își luă zborul. Apoi întruchipă un pește. Peștele își mișcă neastâmpărat coada și sări în râul din fața peșterii. Ma Liang era nespus de fericit.

Cu penelul său minunat se apucă să deseneze toate lucrurile după care tânjeau săracii satului. Pe unul îl înzestra cu un car, pe al doilea cu o cazma, pe al treilea cu o șa, fiecăruia după pofta inimii lui...

Vestea despre pictorul vrăjitor ajunse și la urechile bogătașului din vecinătate. Trimise două slugi care să-l aducă cu de-a sila la el acasă. Acolo trebuia să deseneze tot ce-i va porunci noul lui stăpân.

Dar Ma Liang auzise de lăcomia acestuia și nu aduse la îndeplinire ordinele care i se dădură; nu  desenă nici măcar un bob de orez ! Boierul se supără și-l închise într-un grajd până se va răzgândi. Nimeni nu avea voie să-i aducă de mâncare și lemne pentru foc.

Peste trei zile, ninsoarea așternuse un covor de zăpadă în ograda bogatului care ăși zise:

„ De bună seamă că Ma Liang a murit de foame și de frig !”

Când se apropie de grajd, văzu o lumină roșiatică printr-o crăpătură a ușii. O boare plăcută îi gâdilă nasul. Își aruncă ochii înăuntrul grajdului și-l văzu pe Ma Liang ronțăind niște plăcinte bine prăjite. Stătea lângă o sobă în care duduia un foc puternic. Într-un colț se vedea un pat împodobit cu covoare de preț.

Boierul pricepu că toate acestea fuseseră dobândite cu ajutorul penelului fermecat și se mânie crâncen. Chemă repede slugile poruncindu-le să-i aducă penelul lui Ma Liang și să-l omoare neîntârziat pe pictorul vrăjitor.

Zece bărbați voinici dădură buzna în grajd. Dar Ma Liang o ștersese la vreme: scara pe care se cățărase pe  acoperiș mai stătea sprijinită de perete. Când boierul vru să atingă prima treaptă, scara dispăru. Toate slugile, în frunte cu stăpânul lor, plecară în căutarea fugarului. Acesta zugrăvi cu penelul său un armăsar și  apoi sări în șaua lui.

Urmăritorii se apropiau tot mai mult. Galopul cailor răsuna din ce în ce mai amenințător. Atunci Ma Liang desenă un arc și trimise o săgeată în pieptul dușmanului său de moarte: bogătașul se prăvăli de pe cal și fugarul dădu pinteni armăsarului, făcându-se nevăzut.

Ma Liang galopă zile și nopți în șir, până ce ajunse într-un orășel destul de îndepărtat de satul său natal.

Putea să deseneze galbeni și să ajungă cel mai mare bogătaș din lume. Dar el se hotărî să trăiască de pe urma muncii lui ca și ceilalți oameni, vânzând tablourile pictate de el. De teamă să nu fie recunoscut, el nu îngăduia chipurilor din desene să capete viață. Pentru asta era de-ajuns să le lase neisprăvite: fără un ochi, fără o aripă sau fără un picior. Oamenii se înghesuiau să cumpere picturile sale, care erau deosebit de frumoase. Faima lui Ma Liang creștea întruna.

Într-o zi el zugrăvi un cocor fără un ochi. Din nebăgare de seamă, o pată de cerneală căzu peste desen tocmai în locul ochiului. Pasărea învie, își desfășură aripile și zbură pe fereastră. Vestea se răspândi ca fulgerul și ajunse până la împăratul Chinei.

Ma Liang se trezi într-o zi cu niște oameni în straie de catifea, care îl poftiră neîntârziat la palat.

Dar pictorul nu dorea în ruptul capului să slujească împăratului despre care auzise atâtea lucruri urâte. De aceea, când măria sa îi porunci sî zugrăvească un  dragon, el mâzgăli o broască râioasă. Când fu îmbiat să întruchipeze o pasăre fenix, el înfățișă o găină jumulită.

Broasca și găina începură să se preumble prin sala tronului, murdărind covoarele scumpe.

Împăratul se mânie și ceru să i se smulgă lui Ma Liang penelul, iar buclucașul artist să fie zăvorât într-un turn. Porunca fu îndeplinită fără zăbavă.

Craiul se apucă atunci să deseneze singur. Făcu un galben, apoi al doilea. Nerăbdător, începu să zugrăvească fișicuri cât mai înalte. Dar, în loc să aibă parte de aur, se pomeni cu stive de pietricele care se surpară, cât pe ce să-l îngroape de viu.

Împăratul nu se astâmpără. Se porni să deseneze cărămizi, bineînțeles tot de aur. Mâzgăli câteva, dar i se părură prea mici. Se apucă să zugrăvească un stâlp înalt de câțiva metri. Nefiind un pictor prea dibaci, când isprăvi desenul, craiul se trezi cu un șarpe uriaș, gata-gata să-l înghită cu coroană cu tot.

Nu mai mergea așa ! Pictorul vrăjitor fu slobozit din turn. Se văzu ospătat și îmbrăcat ca un prinț. Împăratul îi înfățișă pe propria lui fiică și îi făgădui mâna ei.

Deși nu era încântat de logodnica lui, de o rară urâțenie, Ma Liang se prefăcu bucuros și ascultător.

Împăratul își zise:

„Dacă îl pun să-mi deseneze un munte, te pomenești că o să-mi înfățișeze un leu sau un tigru. Hai să-i cer altceva ”.

Și porunci lui Ma Liang să-i zugrăvească marea. Pictorul făcu câteva linii cu penelul și în fața împăratului se ivi o mare limpede și nemișcată ca o oglindă.

- De ce nu sunt și pești în apă ? întrebă împăratul.

Cât ai zice pește, dorința împăratului se îndeplini !

- Acum vreau o corabie, să mă plimb împreună cu toată suita mea pe întinderea nesfârșită a mării !

Ma Liang zugrăvi o corabie de toată frumusețea. Împăratul luă cu el pe fiica lui. Toată liota miniștrilor își însoțea suveranul în minunata călătorie.

Dar, întrucât corabia nu se clintea din loc, monahul ceru și puțin vânt. Pânzele începură să se umfle, mânând prora spre larg.

- Un vânt mai puternic, să plutim mai repede ! porunci împăratul.

Ma liang îndeplini porunca cu atâta zel, că dezlănțui o adevărată furtună. Corabia se legăna pe valuri ca o coajă de ou.

- Prea mult vânt ! Îmi scutură coroana ! striga craiul disperat și miniștrii îi țineau isonul.

Dar Ma Liang era surd. Zugrăvi nori negri, fulgere cumplite și valuri cât casa. Veșmintele scumpe ale împăratului și demnitarilor erau ude și pline de sare. Un munte de apă se provoli asupra corabiei care se scufundă, înecându-i pe toți.

Vestea despre  isprava nemaipomenită a pictorului vrăjitor și a penelului său fermecat se răspândi în toată lumea. Însă nimeni nu știe ce s-a mai petrecut cu Ma Liang după moartea împăratului.

Se spune că până la adânci bătrâneți a trăit printre țărani săraci și copii sărmani, înzestrându-i cu tot ceea ce le lipsea pentru a duce o viață cinstită și îndestulată.